10245/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.   Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA în Cauza Mosoiu şi Păsărin împotriva României (Cererea nr. 10245/02) Strasbourg 7 februarie 2008 Devenită definitivă la 7.05.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Mosoiu şi Păsărin împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Boštjan M. Zupančič, preşedinte,  Corneliu Bîrsan,  Elisabet Fura-Sandström,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  David Thór Björgvinsson,  Ineta Ziemele , judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 17 ianuarie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr.  10245/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Cantemir-Aurelian-Gheorghe Mosoiu şi doamna Nicolette-Aurelia-Maria Păsărin (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 5 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent al Ministerului Afacerilor Externe.  3. La 27 februarie 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.        ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanţii s-au născut în anii 1941 şi 1931 şi locuiesc în Ploieşti. 5. În 1950, casa situată în str. Democraţiei nr. 7, în Ploieşti, formată din două apartamente şi din terenul aferent, a făcut obiectul unei confiscări. 6. La 9 octombrie, comisia pentru aplicarea legii 112/1995 a respins o cerere formulată de către reclamanţi şi având ca subiect restituirea casei lor, pe motiv că bunul revendicat nu făcea parte din bunurile susceptibile să fie restituite prin intermediul acestei legi. 1.  La 5 decembrie 1997, cu aplicarea legii nr. 112/1996, statul a vândut o cameră din fiecare apartament care forma casa în litigiu, precum şi o parte din dependinţe şi din terenul aferent, lui P.S.E. şi Z.G., care locuiau în acestea în calitate de locatari ai statului. 2.  La 28 ianuarie 1999, ca urmare a unei acţiuni în revendicare imobiliară formulată în faţa tribunalului de primă instanţă din Ploieşti, reclamanţii au obţinut o hotărâre care dispunea autorităţilor să le restituie casa. Această sentinţă a devenit definitivă ca urmare a respingerii unui apel introdus de primăria din Ploieşti. 3.  În 2000, reclamanţii au format o acţiune în anulare a două contracte de vânzare. La termenul procedurii, printr-o hotărâre din 17 iulie 2001, Curtea de Apel Ploieşti a confirmat o decizie a tribunalului judeţean din Ploieşti respingând acţiunea reclamanţilor ca nefondată şi confirmând legalitatea contractelor de vânzare, pe motivul bunei credinţe a părţilor contractante. Judecătorii curţii de apel au adăugat că respectivele camere constituiau, în sensul legii 112/1995, două unităţi locative distincte, întrucât erau însoţite de anexele lor. 4.  După adoptarea legii 10/2001 din 14 februarie 2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv, reclamanţii au solicitat să li se restituie în natură cele două camere precum şi dependinţele vândute locatarilor. Printr-o decizie din 4 aprilie 2006, primăria oraşului Ploieşti a respins cererea formulată de reclamanţi din cauza vânzării bunurilor revendicate şi i-a informat cu privire la posibilitatea de a obţine o indemnizaţie pentru pierderea bunurilor lor.  II.  DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 5.  Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. României ([GC], no 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §alineatul 31-33), Străin şi alţii  c. României (no 57001/00, CEDH 2005-VII, §alineatul 19‑26) şi Păduraru c. României (no 63252/00, §alineatul 38‑53, 1 decembrie 2005). 6.  Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile acaparate în mod abuziv de Stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege măreşte formele de indemnizaţie permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară echivalând cu valoarea comercială a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei. 7.  Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 10/2001 (republicată) aşa cum au fost modificate de legea  247/2005 sunt următoarele : Articolul 1 « 1.  Imobilele pe care Statul (...) şi le-a apropriat în mod abuziv între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, precum şi cele luate de Stat în virtutea no 139/1940 privind exproprierile forţate, şi încă nerestituite, vor face obiectul unei restituiri în natură . 2.  Dacă restituirea în natură nu este posibilă, pot fi adoptate măsurile de echivalenţă prin reparare. Poate fi vorba de alte bunuri sau servicii (...), cu acordul solicitantului, sau de o despăgubire pecuniară acordată în conformitate cu dispoziţiile speciale privind plata despăgubirilor pentru bunurile imobile achiziţionate în mod abuziv. (...) » Articolul 10 « 1)  Atunci când clădirile intrate în patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură este hotărâtă pentru terenul liber şi pentru construcţiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalenţă vor fi stabilite pentru terenurile ocupate şi pentru construcţiile demolate. (...) 8)  Valoarea construcţiilor pe care statul şi le-a apropriat în mod abuziv şi care au fost demolate este determinată în funcţie de valoarea acestora estimată în bani la data la care administraţia decide supra cererii, stabilită în funcţie de normele internaţionale de evaluare începând cu informaţiile aflate la dispoziţia evaluatorilor. 9)  Valoarea construcţiilor care nu au fost demolate şi a terenurilor aferente acestora pe care statul şi le-a apropriat în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură este determinată în funcţie de valoarea acestora estimată în bani la data la care administraţia hotărăşte asupra cererii, în conformitate cu normele internaţionale de evaluare. » Articolul 20 « 1)  Persoanele care au primit despăgubiri în virtutea legii  112/1995 pot, exceptând cazul în care imobilul a fost vândut [unor terţe persoane ] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să solicite restituirea în natură, cu atribuţia pentru acestea de a rambursa suma primită cu titlu de despăgubire, corectată în funcţie de rata inflaţiei. 2)  În cazul în care imobilul a fost vândut [unor terţe persoane] în condiţiile prevăzute de legea 112/1995 (...), reclamantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalenţă , în suma valorii estimate în bani a imobilului, incluzând terenul şi construcţiile, determinată în conformitate cu normele internaţionale de evaluare. Atunci când solicitantul a primit despăgubiri în virtutea legii  112/1995, acesta are dreptul la diferenţa dintre valoarea estimată în bani a bunului şi suma primită cu titlul aşa-ziselor despăgubiri, corectată în funcţie de rata inflaţiei. (...) » 8.  articolele 13 şi 16 ale titlului VII din legea 247/2005, de asemenea pertinente în prezenta afacere, sunt următoarele : Articolul 13 « 1)  în vederea stabilirii sumei finale a despăgubirilor de acordat în funcţie de prezenta lege, va fi creată o Comisie centrală pentru despăgubiri, denumită în continuare Comisia centrală, plasată sub autoritatea Primului ministru (...) Articolul 16 « 1)  Deciziile emise de autorităţile competente pentru a restitui bunul care menţionează sumele cu titlu de despăgubire (...) vor fi trimise la secretariatul Comisiei centrale cel mai târziu la 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi. 2)  Cererile de restituire depuse în virtutea legii  10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) către secretariatul Comisiei Centrale (...) într-un termen de 10 zile începând cu data emiterii deciziilor autorităţilor competente pentru restituirea bunului. 5)  Secretariatul Comisiei centrale va întocmi lista cu dosarele menţionate la alineatele 1 şi 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise către autoritatea însărcinată cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6)  (...) Autoritatea însărcinată cu evaluarea va redacta raportul de evaluare în funcţie de procedura prevăzută în acest scop şi îl va transmite Comisie Centrale. Raportul va conţine suma despăgubirii de acordat.. 7)  Pe baza raportului de evaluare, Comisia centrală va pronunţa decizia de acordare de despăgubire sau va retrimite dosarul pentru o nouă evaluare. » 9.  Funcţionarea societăţii pe acţiuni « Proprietatea » este descrisă în cauza Radu c. României (no 13309/03, §alineatul 18‑20, 20 iulie 2006). 10.  Legea no 247/2005 a fost modificată în ultimul rând prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 şi privind accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele preluate abuziv de către stat.                        17. Conform articolului 181 din titlul I al ordonanţei , atunci când Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri din care suma nu depăşeşte 500 000 de lei noi (« RON »), beneficiarii pot opta între acţiuni la « Proprietatea » şi acordarea de despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500 000 RON, interesaţii pot reclama despăgubiri pecuniare în valoare de 500 000 RON, şi le vor fi acordate acţiuni la « Proprietatea » pentru diferenţă. 18. Conform articolului 7 din titlul II al ordonanţei, în cele şase luni începând de la intrarea în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii gerante a « Proprietatea ». ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1  din Protocolul nr. 1      19. Reclamanţii pretind că vânzarea celor două unităţi locative care formează casa lor, validată prin hotărârea din 17 iulie 2001 a curţii de apel din Ploieşti, a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 formulat astfel  : « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motivul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.                     Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.  »  A. Asupra admisibilităţii 20.  Guvernul afirmă că cererea trebuie să fie respinsă pentru nerespectarea termenului de şase luni în măsura în care cererea a fost introdusă la data de 30 aprilie 2002, data trimiterii formularului de cerere Curţii, în timp ce ultima decizie internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul 1 al Convenţiei a fost pronunţată la data de 17 iulie 2001 de curtea de apel Ploieşti. 21.  Reclamanţii contestă această teză şi reamintesc că cererea a fost primită la grefă la data de 7 ianuarie 2002 şi nu la 30 aprilie 2002, după cum susţine Guvernul . În acest sens, aceştia trimit o copie a avizului de primire purtând ştampila grefei. 22.  Curtea consideră că imposibilitatea pretinsă de reclamanţi de a beneficia, timp de mai mulţi ani, de dreptul lor de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă şi irevocabilă se analizează într-o situaţie continuă. Simplul fapt de a fi încercat – fără succes – stabilirea unui termen pentru acest lucru, solicitând, pe calea unei acţiuni în justiţie, anularea contractelor de vânzare încheiate de Stat cu P.S.E. şi Z.G. nu va putea modifica această constatare faptică. În prezent, reclamanţilor nu le-au fost restituite bunurile litigioase, şi nici nu au primit o despăgubire în cuantumul valorii lor comerciale. Termenul de şase luni prevăzut în articolul 35 alineatul 1 al Convenţiei nu a început deci să curgă în speţă (vezi Todicescu împotriva României, no 18419/02, alineatul 16, 24 mai 2007, şi Horia Jean Ionescu împotriva României, no 11116/02, alineatul 24, 31 mai 2007).                      23.  În plus, Curtea constată că, presupunând chiar că nu este vorba de o situaţie continuă şi că hotărârea internă definitivă în speţă este cea din 17 iulie 2001 a curţii de apel din Ploieşti, reclamanţii şi-au expus cererile Curţii în timpul primei comunicări din 5 ianuarie 2002, astfel încât, chiar şi în această ipoteză, termenul de şase luni nu ar fi fost încălcat (vezi Baumann împotriva Austriei (dec.), no 39917/98, 4 septembrie 2001).                        24.  Aşadar, excepţia Guvernului nu ar putea fi admisă favorabil. Curtea constată de asemenea că această cerere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 alineatul 3 al Convenţiei. Aceasta relevă de altfel că nu există nici un motiv de inadmisibilitate şi este prin urmare declarată admisibilă.  B. Asupra fondului 25.  Guvernul constată că reclamanţii au solicitat autorităţilor competente o indemnizaţie pentru pierderea bunurilor lor, în conformitate cu legea 10/2001, aşa cum aceasta a fost modificată de legea 247/2005. Acesta consideră că prima reformă în materie, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizaţia va fi realizată prim emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori imobiliare (« Proprietatea »), în cuantumul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul conchide că indemnizaţia prevăzută de legislaţia română nu răspunde de cerinţelor din articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată pentru indemnizarea interesaţilor nu tulbură echilibrul just dintre interesele în prezenţă.                              26.  Reclamanţii consideră că confirmarea de către tribunalele interne a vânzării unei părţi din bunul lor, în ciuda recunoaşterii definitive a calităţii lor proprietari, nu respectă prevederile din articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. 27.  Curtea a tratat în nenumărate reprize cauze care au ridicat probleme asemănătoare cu cele din cazul speţei şi a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei (vezi Porteanu, menţionat mai sus, alineatele 32‑35). 28.  După examinarea tuturor elementelor care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt şi nici un argument care să poată duce la o concluzie diferită în prezentul caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altei persoane unor terţi de bună credinţă,, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, se analizează într-o privaţiune de bunuri. O astfel de privaţiune, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionat mai sus,alineatele 39, 43 şi 59). 29.  În speţă, Curtea constată că vânzarea a implicat doar o parte a bunului, şi anume o cameră din fiecare apartament şi dependinţele acestora, precum şi terenul aferent acestora, care compun bunul imobiliar (vezi alineatul 7 de mai sus). 30.  Dată fiind jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă, sustragerea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unei părţi a bunurilor lor, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri timp de mai mult de şapte ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor la respectarea bunului garantată prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 . Aşadar, a existat în speţă încălcarea acestei prevederi.    II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie     31. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »               Prejudiciul 11.  Reclamaţii solicită restituirea în natură a părţii din casa lor vândută locatarilor, şi anume cele două camere şi dependinţele lor care compun o parte din casa lor. Aceştia nu solicită nici o sumă cu titlul de prejudiciu moral. 12.  Printr-o scrisoare din 4 decembrie 2006, reclamanţii informează Curtea cu privire la dorinţa lor de a le fi restituită integral în natură casa lor, în conformitate cu sentinţa definitivă din 28 ianuarie 1999, a tribunalului de primă instanţă din Ploieşti, fără nici o altă măsură reparatoare, nici despăgubire materială şi morală. 13.  Guvernul constată că reclamanţii nu au prezentat nici o expertiză tehnică imobiliară pentru evaluarea bunurilor lor. Potrivit Guvernului, valoarea totală estimată în bani a bunurilor litigioase, în conformitate cu descrierea acestora în contractele de vânzare încheiate în 1997, ar fi de 98 424 euro (« EUR ») şi înaintează un raport de expertiză în acest sens. 14.  Curtea reaminteşte că a concluzionat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în temeiul vânzării de către stat a celor două camere cu dependinţele lor precum şi cu terenul aferent acestora, care făceau parte din bunul imobiliar situat în strada Democraţiei nr. 7, în Ploieşti, combinată cu absenţa totală a vreunei indemnizaţii. 15.  Curtea consideră că, în circumstanţele în speţă, restituirea celor două unităţi locative, parte integrantă din bunul imobiliar menţionat mai sus, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care se găseau în cazul în care cerinţele din articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. 16.  În cazul neprocedării la această restituire de către statul pârât, Curtea decide că va trebuie să achite reclamanţilor în mod comun, în calitate de daune materiale, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunurilor. Ţinând cont de informaţiile de care aceasta dispune în ceea ce priveşte preţurile pieţei imobiliare locale şi elementele furnizate de Guvern, Curtea consideră că valoarea comercială actuală a bunului este de 98 424 EURO. .     B. Costuri şi cheltuieli 17.  Reclamanţii nu solicită rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată.. 18.  Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Aşadar, în speţă, Curtea nu acordă reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu. Majorări de întârziere      40. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă;      2. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei;      3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii cele două camere şi dependinţele acestora, precum şi terenul aferent acestora, aparţinând bunului imobiliar situat în strada Democraţiei nr. 7 , în Ploieşti ; b)că în lipsa acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în mod comun, în termenul aceloraşi 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 98 424 EURO (nouăzeci şi opt mii patru sute douăzeci şi patru euro) drept prejudiciu material : c) că orice sumă datorată cu titlu de impozit asupra sumelor respective poate fi adăugată şi că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; d) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.   Santiago Quesada      Bostjan M. Zupančič, grefier         preşedinte