10675/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA DIMAKOS ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 10675/03)   Hotărâre   Strasbourg   6 iulie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Dimakos împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 iunie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 10675/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant grec, domnul Ioannis Dimakos („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 februarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Dănuţ Romică Artene, avocat în Galaţi. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 12 mai 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere privind condiţiile de detenţie a reclamantului şi pretinsa încălcare a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie în închisoare. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 4. Guvernul grec, care a fost informat cu privire la cerere, ca urmare a naţionalităţii reclamantului, în conformitate cu art. 36 § 1 din Convenţie şi cu art. 44 din Regulamentul Curţii, nu a dorit să intervină.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s-a născut în 1951 şi locuieşte în prezent în Certeze, Satu Mare.   A. Circumstanţele cauzei   6. La 12 mai 1997, reclamantul şi asociatul său („T.L.”), prin intermediul societăţii lor, S.C. Harmony Shipping International S.R.L., au prezentat o ofertă de achiziţionare a Companiei Române de Pescuit Oceanic Tulcea („compania”), o companie de stat specializată în pescuit oceanic, care era în curs de privatizare de Fondul Proprietăţii de Stat („FPS”). În timpul derulării negocierilor, FPS a interzis în mod expres vânzarea navelor companiei. Reclamantul şi asociatul său şi-au dat acordul referitor la interdicţie într-o declaraţie semnată cu FPS la 4 iunie 1997. 7. La 26 noiembrie 1997, FPS a fost de acord să vândă reclamantului şi lui T.L. 51 % din acţiunile companiei. 8. În timpul acţiunii penale introduse împotriva reclamantului, instanţele au constatat că el şi asociatul său vânduseră cinci din navele companiei ca fier vechi. Aceştia au folosit o parte din bani pentru a plăti preţul cerut de FPS. Cu restul banilor, aceştia au plătit unele datorii ale companiei pentru a se subroga creditorilor companiei şi pentru a obţine, astfel, procentul de 49 % rămas din acţiunile companiei.   B. Condiţiile de detenţie   9. Reclamantul a fost arestat la 10 martie 1998 şi eliberat din închisoare la 22 iunie 2009, după executarea pedepsei. Acesta a descris după cum urmează condiţiile de detenţie din diferitele penitenciare în care a fost închis. Este prezentată, de asemenea, perspectiva Guvernului, bazată pe documente oficiale emise de penitenciare.   1. Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa   10. La 10 martie 1998, reclamantul a fost închis într-o celulă de la sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa, situată la subsolul inspectoratului de poliţie. Acesta a rămas aici până la 4 iunie 1998. Arestarea sa preventivă a fost confirmată şi prelungită în mai multe rânduri de procurorul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa. 11. Acesta a susţinut că, în timpul detenţiei sale în locul respectiv, nu i s-a permis să îşi contacteze familia, avocatul sau asociatul acuzat, la telefon sau în scris. Nu i s-a permis să aibă un instrument de scris şi hârtie în celulă. A împărţit celula cu alţi zece deţinuţi. Celula fusese echipată cu paturi de cazarmă cu trei etaje care ocupau 12 m2. În celulă nu exista nicio toaletă (deţinuţii foloseau o găleată în acest scop), nu exista apă potabilă sau sistem de canalizare, lumină sau aer curat. 12. În conformitate cu informaţiile oferite de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa, celulele din detenţia poliţiei măsurau 12-15 m2, fiecare având trei sau patru paturi, lumină electrică şi o fereastră. Deţinuţii aveau permisiunea să se plimbe în aer liber, o oră sau două ore pe zi. Toaletele erau pe coridor. Poliţia nu a furnizat informaţii concrete despre contactul reclamantului cu familia sa şi cu avocatul său ori despre drepturile sale la corespondenţă, întrucât, în conformitate cu reglementările, documentele relevante sunt păstrate de autorităţi doar timp de cinci ani.   2. Penitenciarul Jilava   13. În iunie 1998, Tribunalul Galaţi a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul Bucureşti Jilava din motive de sănătate. A fost închis în acest penitenciar în trei rânduri: din 4 iunie până la 12 august 1998 şi din 10 până la 21 mai 2005 (în secţia spitalului); şi din 9 octombrie până la 19 noiembrie 2003 (în penitenciar). 14. Reclamantul a pretins că, în timpul primei sale şederi în secţia spitalului, fusese legat cu cătuşe de pat şi cu lanţuri în jurul picioarelor, în urma tentativei sale de sinucidere. Şi-a revenit după o perioadă de inconştienţă muşcat de păduchi şi ploşniţe şi îşi aminteşte că i-a fost refuzată o dată apa de către un gardian, în timpul recuperării sale. De asemenea, reclamantul a menţionat că a stat o săptămână în zona de tranzit din Jilava, înainte de a fi transferat de la Penitenciarul Poarta Albă la Penitenciarul Galaţi. A pretins că a fost plasat într-o celulă murdară şi că nu a primit mâncare sau apă. 15. În conformitate cu informaţiile oferite de Guvern, reclamantul a fost închis, în principal, într-o celulă de 42,08 m2, cu unsprezece paturi, toaletă separată şi încălzire individuală. Deţinuţii aveau permisiunea de a face două duşuri pe săptămână în baia comună. Aceştia puteau să se plimbe în aer liber o oră pe zi. De asemenea, Guvernul a făcut referire la conversaţiile telefonice ale reclamantului, la pachetele primite de acasă şi la o vizită din partea fiicei sale. Guvernul nu a oferit nicio informaţie despre perioada petrecută de reclamant în zona de tranzit.   3. Penitenciarul Poarta Albă   16. Reclamantul a stat câteva săptămâni la Penitenciarul Poarta Albă din Constanţa, din 12 august până la 2 septembrie 1998. 17. Reclamantul a susţinut că celulele erau supraaglomerate şi nu aveau instalaţii sanitare. Deţinuţii aveau permisiunea de a se plimba în aer liber două sau trei ore pe lună şi de a primi o vizită şi un telefon pe lună. Reclamantul avea dreptul să primească 15 kg de alimente pe lună. Conform declaraţiei sale, a fost singura dată în timpul detenţiei sale când a putut mânca în mod corespunzător. Familia sa i-a adus medicamente şi alimente. 18. Guvernul a declarat că celula reclamantului avea o suprafaţă de 36,35 m2 şi includea zece paturi, o fereastră, apă curentă, electricitate, încălzire centrală şi o toaletă separată. Între şapte şi zece persoane au împărţit celula respectivă în timpul detenţiei reclamantului. Deţinuţii aveau permisiunea să se plimbe în aer liber între treizeci de minute şi o oră pe zi. Pe parcursul şederii sale, reclamantul a primit două vizite şi două pachete.   4. Penitenciarul Galaţi   19. Reclamantul a fost închis în acest penitenciar în cinci rânduri: din 2 septembrie 1998 până la 16 august 2001, din 29 ianuarie 2003 până la 9 octombrie 2003, din 19 noiembrie 2003 până la 26 februarie 2004, din 21 aprilie 2004 până la 29 iunie 2006 şi din 5 octombrie 2007 până la 12 decembrie 2008. 20. Acesta a susţinut că prima celulă în care fusese închis avea o suprafaţă de 25 m2. Existau în permanenţă, în celulă, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de deţinuţi, cu o medie de trei persoane la un pat. Nu era permisă mişcarea în aer liber. Apa era disponibilă doar două ore pe zi. Nu se ofereau medicamente, iar mâncarea era foarte puţină. După opt luni, din cauza deteriorării stării sale de sănătate, reclamantul a fost mutat într-o celulă mai curată. 21. Guvernul a afirmat că reclamantul şi-a petrecut, în mare parte, şederea la infirmerie într-o celulă de 24 m2, cu şase paturi, ferestre, încălzire centrală şi toaletă separată. Deţinuţii aveau permisiunea să se plimbe în aer liber trei ore pe zi. De asemenea, penitenciarul avea un teren de fotbal pentru deţinuţi.   5. Penitenciarul Rahova   22. Reclamantul a fost închis în Penitenciarul Bucureşti Rahova în trei rânduri: din 16 august 2001 până la 29 ianuarie 2003, din 26 februarie 2004 până la 21 aprilie 2004 şi din 29 iunie 2006 până la 5 octombrie 2007. 23. Potrivit declaraţiilor sale, avea dreptul la trei vizite pe lună şi la 60 de pachete de ţigări şi 15 kg de alimente pe lună – toate furnizate de familia sa. 24. Documentele oficiale prezentate de Guvern indică faptul că reclamantul împărţea o celulă de 19,55 m2, având zece paturi de cazarmă, cu cel mult nouă deţinuţi. O toaletă de 5,55 m2 cu apă rece era anexată celulei. Apa caldă era disponibilă de două ori pe săptămână, între 12 a.m. şi 2 p.m. şi între 5 p.m. şi 7 p.m. Celulele şi toaletele aveau ferestre, pentru a permite aerisirea şi lumina naturală. Deţinuţii aveau permisiunea să se plimbe în aer liber o oră sau două ore pe zi, iar de două ori pe săptămână aveau acces la terenuri de sport. Erau disponibile trei telefoane publice, iar reclamantul avea dreptul la două convorbiri de câte zece minute pe săptămână.   6. Penitenciarul Brăila   25. Guvernul a informat Curtea că reclamantul fusese închis în Penitenciarul Brăila din 12 decembrie 2008 până la 22 iunie 2009. În timpul şederii sale, a primit 202 vizite şi 215 pachete.   C. Acţiunea penală împotriva reclamantului   26. La 10 martie 1998, reclamantul a depus o declaraţie la poliţie, în prezenţa avocatului său. În ziua următoare, a fost adus în faţa procurorului de la Curtea de Apel Constanţa, care l-a informat pentru prima dată că era acuzat de a fi vândut nave aparţinând statului român. La 9 octombrie 1998, reclamantul a primit traducerea în limba greacă a rechizitoriului. 27. La 8 octombrie 1999, Tribunalul Galaţi s-a pronunţat în prezenta cauză şi a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de cincisprezece ani pentru dare de mită, delapidare, fals şi uz de fals şi contrabandă. Tribunalul a acordat despăgubiri companiei în valoare de 890 284 de dolari americani (USD), sumă ce trebuia plătită de reclamant şi de alte două persoane condamnate. De asemenea, a dispus expulzarea reclamantului după executarea pedepsei. 28. La 9 martie 2001, Curtea de Apel Constanţa a respins un apel introdus de reclamant şi a confirmat hotărârea. Potrivit reclamantului, curtea de apel a refuzat să îl audieze, pretinzând lipsa timpului şi solicitându-i să îşi trimită întâmpinarea în scris, din penitenciar. 29. La 27 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărârea respectivă, care a rămas definitivă. 30. La 7 noiembrie 2005, Tribunalul Galaţi a declarat inadmisibilă cererea reclamantului de revizuire a hotărârilor menţionate anterior. Hotărârea a fost confirmată prin decizia definitivă din 2 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   31. Legislaţia internă privind executarea hotărârilor, în special Legea nr. 23/1969, Ordonanţa de urgenţă nr. 56/2003 („Ordonanţa nr. 56/2003”) şi Legea nr. 275/2006 sunt descrise în Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008.   III. DOCUMENTELE CONSILIULUI EUROPEI   32. Constatările relevante şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) sunt descrise în Bragadireanu împotriva României, nr. 22088/04, pct. 73-75, 6 decembrie 2007, şi Artimenco împotriva României (nr. 12535/04, pct. 22-23, 30 iunie 2009). În special, Curtea observă că, într-un raport cu privire la vizitele efectuate de acesta între 2002 şi 2003, CPT şi-a exprimat îngrijorarea privind spaţiul vital limitat, atât cel disponibil de fapt deţinuţilor, cât şi cel prevăzut de legislaţia în vigoare la data respectivă. De asemenea, a observat că deţinuţii erau uneori obligaţi să doarmă în acelaşi pat şi că toaleta nu era separată în mod corespunzător de spaţiul vital din celule. 33. Pe parcursul vizitei sale din 1999 în România, CPT a constatat că zona de tranzit Jilava era cea mai aglomerată zonă din penitenciar de la momentul respectiv – numărul deţinuţilor depăşind capacitatea penitenciarului de peste două ori.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA APLICARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE   34. Reclamantul s-a plâns că respectivele condiţii ale detenţiei sale încălcau cerinţele art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”   A. Cu privire la admisibilitate   1. Argumentele părţilor   35. Guvernul a invocat o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de recurs interne, în măsura în care reclamantul nu se plânsese autorităţilor cu privire la condiţiile detenţiei sale sau la pretinsa lipsă a tratamentului medical, înainte sau după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi putut depune o plângere civilă în faţa instanţelor interne împotriva autorităţilor din penitenciare privind condiţiile detenţiei sale. 36. În afară de aceasta, Guvernul a considerat că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni, în măsura în care capetele sale de cerere se refereau la detenţia sa la sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa. Acestea se întemeiau pe o interpretare a contrario a cauzei Kokoshkina împotriva Rusiei, nr. 2052/08, pct. 53, 28 mai 2009. 37. Reclamantul a susţinut că respectase cerinţele de admisibilitate.   2. Motivarea Curţii   38. Curtea observă că reclamantul s-a plâns, în principal, de supraaglomerare şi de condiţiile de igienă precară din toate unităţile penitenciare în care a fost închis. Aceasta nu observă niciun motiv pentru a face o distincţie artificială între perioada petrecută la sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa şi celelalte unităţi penitenciare [a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 53, şi Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 42, CEDO 2009 ‑... (extrase)]. În afară de aceasta, Curtea subliniază că, în ceea ce priveşte condiţiile generale de detenţie, precum cele reclamate în cauza respectivă, nu se putea aştepta ca reclamantul să recurgă la vreo cale de recurs [a se vedea Kalashnikov împotriva Rusiei (dec.), nr. 47095/99, 18 septembrie 2001, şi Solovyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 76114/01, 27 septembrie 2007]. 39. Prin urmare, aceasta respinge excepţiile preliminare ale Guvernului. 40. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   41. Guvernul a susţinut că autorităţile au depus eforturi pentru a se asigura că reclamantul beneficia de condiţii de viaţă adecvate în timpul detenţiei. 42. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului. 43. Curtea se referă la principiile consacrate de jurisprudenţa sa privind condiţiile de detenţie (a se vedea, de exemplu, Petrea, citată anterior, pct. 43). 44. De asemenea, afirmă că toate cauzele întemeiate pe Convenţie, precum prezenta cerere, nu dispun întotdeauna de aplicarea strictă a principiului affirmanti incumbit probatio (sarcina probei incumbă reclamantului), deoarece în anumite cazuri numai Guvernul are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme afirmaţiile respective. Neprezentarea acestor informaţii de către Guvern, fără o justificare suficientă, poate conduce la ingerinţe în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor reclamantului (a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 59). 45. Punctul central din prezenta cauză este evaluarea de către Curte a spaţiului vital de care a dispus reclamantul în centrele de detenţie în care a fost închis, în special în Penitenciarele Galaţi şi Rahova unde reclamantul şi-a petrecut majoritatea timpului (aproximativ şapte ani în Penitenciarul Galaţi şi trei ani în Penitenciarul Rahova). 46. Curtea observă că, mai ales în ceea ce priveşte cele două centre de detenţie menţionate mai sus, reclamantul nu a contrazis declaraţiile Guvernului cu privire la dimensiunea celulelor. Ceea ce se contestă de către părţi este gradul de ocupare a celulelor respective: în timp ce Guvernul a susţinut că numărul persoanelor dintr-o celulă a fost întotdeauna mai mic sau corespunzător gradului de ocupare proiectat, reclamantul a pretins că uneori deţinuţii fuseseră nevoiţi să doarmă mai mulţi în acelaşi pat. Cu toate acestea, chiar şi cu gradul de ocupare susţinut de Guvern, spaţiul vital al reclamantului pare să fi fost mai mic de 3 m2 în Penitenciarul Rahova, ceea ce nu corespunde standardelor impuse de jurisprudenţă [a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 62, şi Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 122, CEDO 2009‑...(extrase)]. Timpul alocat pentru mişcarea în aer liber de care a dispus reclamantul, conform Guvernului, nu poate compensa, în speţă, lipsa gravă de spaţiu vital al acestuia (a se vedea, a contrario, Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22635/03, pct. 8-49, 16 iulie 2009). În plus, descrierea supraaglomerării făcută de reclamant, în special în Penitenciarul Galaţi, corespunde constatărilor făcute de CPT (a se vedea supra, pct. 32-33). 47. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma comparării afirmaţiilor fiecărei părţi privind condiţiile de igienă cu constatările din rapoartele CPT, poate concluziona doar că reclamantul a fost privat de posibilitatea de a menţine o igienă corporală adecvată în închisoare. 48. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost transferat de paisprezece ori în timpul celor unsprezece ani de detenţie. Transferurile atât de frecvente pot spori suferinţa resimţită de o persoană privată de libertate şi deţinută în condiţii care nu corespund standardelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Orchowski, citată anterior, pct. 133, şi Khider împotriva Franţei, nr. 39364/05, pct. 110-111, 9 iulie 2009). 49. Curtea a constatat, de nenumărate ori, o încălcare a art. 3 din Convenţie privind lipsa de spaţiu personal alocat deţinuţilor şi condiţiile de igienă nesatisfăcătoare (a se vedea, în special, Ciorap împotriva Moldovei, nr. 12066/02, pct. 70, 19 iunie 2007; Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 97 et seq., CEDO 2002-VI, şi Kokoshkina, pct. 64, şi Petrea, pct. 49-50, hotărâri citate anterior). În speţă, Guvernul nu a prezentat argumente care să permită Curţii să ajungă la o concluzie diferită. 50. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie ale reclamantului i-au cauzat un grad de suferinţă care a depăşit gradul inevitabil de suferinţă aferent detenţiei şi care a atins nivelul unui tratament degradant, interzis de art. 3. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE   51. Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie, întrucât autorităţile nu au permis familiei sale să îl viziteze în închisoare. De asemenea, pretinde că nu a primit corespondenţa până în anul 2000. 52. Guvernul a invocat o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne şi de nerespectare a termenului de şase luni, pe baza aceloraşi argumente ca cele invocate în temeiul art. 3 de mai sus (a se vedea supra, pct. 35-36). 53. În observaţiile sale, reclamantul a pretins că nu a primit corespondenţa până în anul 2003. 54. Curtea a avut deja oportunitatea de a examina o excepţie similară invocată de Guvern în cauza Petrea, citată anterior. Aceasta a concluzionat că, înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003, la 27 iunie 2003, nu exista nicio cale de recurs eficientă pentru situaţia invocată de reclamant. Cu toate acestea, după data respectivă, persoanele aflate în situaţia reclamantului au avut într-adevăr o cale de recurs eficientă pentru a se plânge de pretinsa încălcare a corespondenţei şi a vieţii de familie chiar dacă plângerile lor erau deja pendinte în faţa Curţii la momentul respectiv (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 35-36). 55. Curtea nu observă niciun motiv pentru a nu ţine seama, în speţă, de concluziile din cauza Petrea. 56. Prin urmare, consideră că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003, reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în faţa instanţelor interne despre pretinsa încălcare a drepturilor prevăzute la art. 8. Nu există nicio dovadă în dosar că ar fi făcut acest lucru. Reiese că respectivul capăt de cerere privind pretinsa încălcare a art. 8, după 27 iunie 2003, ar trebui respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne. 57. În cele din urmă, Curtea nu observă în dosar nicio altă încălcare posibilă a dreptului reclamantului la corespondenţă şi la viaţa de familie înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003. Având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI   58. În temeiul art. 5 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost arestat de un procuror şi că nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător. În plus, acesta se plânge că arestarea sa preventivă nu a fost prelungită la fiecare treizeci de zile, în conformitate cu Codul de procedură penală, şi că nu a avut nicio posibilitate de a introduce apel împotriva încheierilor interlocutorii prin care i se prelungea arestarea. 59. Curtea observă că, de la 28 februarie 2000, atunci când reclamantul a fost condamnat de tribunal, prelungirea arestării acestuia a fost justificată, în sensul art. 5, prin hotărârea respectivă. Prin urmare, capetele de cerere ale acestuia se referă la perioada de dinainte de adoptarea hotărârii tribunalului. Cu toate acestea, reclamantul le-a introdus la 6 august 2001, şi anume la mai mult de şase luni de la data la care a luat sfârşit situaţia reclamată [a se vedea Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002, şi Negoescu împotriva României (dec.), nr. 55450/00, 17 martie 2005]. Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie. 60. Reclamantul s-a plâns de diverse încălcări ale art. 6 § 1, 2 şi 3, ale art. 7, 14 şi 17 din Convenţie. În special, a negat că actele săvârşite ar fi constituit infracţiunile pentru care fusese acuzat. Acesta nu a fost de acord cu modul în care instanţele au evaluat mijloacele de probă şi a susţinut că nu au ţinut seama de mijloacele de probă aduse în favoarea sa. Reclamantul a pretins că fusese tratat ca un condamnat de la momentul arestării sale. Acesta s-a plâns că nu fusese informat cu promptitudine în limba greacă despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa şi că deciziile adoptate nu îi fuseseră comunicate în limba greacă, astfel încât să se poată apăra în mod eficient. În cele din urmă, s-a plâns că a fost tratat diferit şi că a beneficiat de mai puţine drepturi şi facilităţi decât deţinuţii români. În temeiul art. 10 din Convenţie, s-a plâns că nu i se permisese să ia cuvântul în timpul investigaţiilor şi al procedurii în faţa instanţei. 61. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   62. Articolul 41 din Convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   63. Reclamantul a solicitat 458 792 500 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral, reprezentând cota parte deţinută de acesta din capitalul companiei. Acesta a considerat că 10 000 000 EUR din această sumă reprezentau o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. 64. Guvernul a susţinut că pretenţiile reclamantului nu erau justificate şi că nu aveau nicio legătură de cauzalitate cu încălcările pretinse. De asemenea, Guvernul a considerat că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanţi. 65. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a condiţiilor sale de detenţie şi îi acordă acestuia 6 000 EUR pentru prejudiciul moral.   B. Cheltuieli de judecată   66. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.   C. Dobânzi moratorii   67. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, în temeiul art. 3, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie; 3. Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 6 iulie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Josep Casadevall  Grefier     Preşedinte