11956/07

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a patra   CAUZA STEPHENS ÎMPOTRIVA MALTEI (Nr. 1)   (Cererea nr. 11956/07)   Hotărâre   Strasbourg   21 aprilie 2009   Definitivă   14/09/2009   Această hotărâre poate suferi modificări de formă.   În cauza Stephens împotriva Maltei (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 martie 2009, Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 11956/07 îndreptată împotriva Republicii Malta, prin care un resortisant britanic, Mark Charles Stephens („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 decembrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de J. Brincat, avocat în Marsa. Guvernul maltez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Dr. S. Camilleri, Procuror general. 3. Guvernul Regatului Unit, care a fost informat de către grefier cu privire la dreptul său de a interveni în procedură, [art. 48 b) din convenţie şi art. 33 § 3 lit. b) din regulament], nu a indicat că ar dori să intervină. 4. Reclamantul a pretins mai multe încălcări procedurale şi materiale ale art. 5 § 1 considerat separat şi coroborat cu art. 7 din convenţie, precum şi ale art. 5 § 4 şi art. 13. 5. La 1 iunie 2007, preşedintele Secţiei a patra a decis să comunice Guvernului capetele de cerere în temeiul art. 5 § 1 în ceea ce priveşte detenţia reclamantului după ce mandatul de arestare emis pe numele lui a fost declarat ilegal, în temeiul art. 5 § 4 privind pretinsa încălcare a egalităţii armelor între părţi, conform art. 409 din Codul penal maltez, şi faptul că Curtea Constituţională nu l-a eliberat pe reclamant. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   6. Reclamantul s-a născut în 1963 şi, înainte de evenimentele în cauză, locuia în Alicante. În prezent, acesta execută o pedeapsă cu închisoarea în Malta.   A. Fondul cauzei   7. În data de 5 august 2004, reclamantul a fost arestat în Spania în urma unei cereri de extrădare (care cita Convenţia europeană de extrădare a Consiliului Europei) a autorităţilor malteze în urma unui mandat de arestare emis de Court of Magistrates, Court of Criminal Inquiry. 8. Mandatul de arestare fusese emis pe baza acuzaţiei că, împreună cu una sau mai multe persoane, reclamantul făcuse parte dintr-un asociere în scopul transportării de droguri din Spania în Malta. 9. În timpul detenţiei în Spania, reclamantul, prin avocatul său, a formulat o acţiune în Malta prin care contesta legalitatea mandatului de arestare emis pe numele său.   2. Procedura în faţa Court of Magistrates, Court of Criminal Inquiry   10. La 12 octombrie 2004, în timp ce se afla în Spania, reclamantul, prin avocatul său, a solicitat Court of Magistrates să reexamineze legalitatea arestării sale pe motivul că nu avea competenţa de a emite mandatul şi că Malta nu avea jurisdicţia necesară pentru a-l judeca. 11. La 28 octombrie 2004, Court of Magistrates a respins ambele plângeri. A reţinut că faptele aflate la baza acuzaţiilor împotriva reclamantului constituiau o infracţiune care intra în jurisdicţia autorităţilor malteze şi că, prin sesizare („rinviju”), era competentă să emită mandatul.   3. Procedura în faţa Civil Court (First Hall)   12. În data de 29 octombrie 2004, reclamantul a depus plângere în temeiul art. 5 § 1 şi 4 din convenţie. Acesta a susţinut că arestarea sa în Spania a survenit în urma unui mandat de arestare ilegal, în primul rând, din motivul că instanţele malteze nu aveau jurisdicţie de a examina faptele, aşa cum s-a susţinut. În conformitate cu art. 5 din Codul penal maltez, instanţele malteze au jurisdicţie asupra cetăţenilor străini ale căror acţiuni au loc în afara teritoriului maltez numai în cazuri prevăzute în mod special în legislaţie şi aceasta nu poate fi extinsă prin interpretare. Nu exista un act normativ specific şi nici una dintre prevederile legale citate în mandatul de arestare [art. 22 pct. (1) lit. f) din Ordonanţa privind drogurile periculoase şi art. 120 A pct. (1) lit. f) din Ordonanţa privind profesiile medicale şi similare] nu făceau referire la faptele pretinse. În al doilea rând, reclamantul a susţinut că mandatul a fost emis de o autoritate care nu avea competenţa să îl emită. În plus, acesta s-a plâns că Court of Magistrates căreia i-a solicitat să examineze cu celeritate legalitatea arestării, nu a îndeplinit cerinţele art. 5 § 4 din convenţie, în condiţiile în care, potrivit art. 409A din Codul penal maltez (a se vedea infra, pct. 35), doar procurorul putea formula recurs, nu şi inculpatul. Acesta a solicitat instanţei să constate încălcările pretinse, să revoce mandatul de arestare şi cererea de extrădare emisă în baza acestuia şi să i se acorde despăgubiri. 13. La 12 noiembrie 2004, Civil Court a admis parţial cererile reclamantului. Aceasta a reţinut că mandatul de arestare din 5 februarie 2004 trebuie revocat deoarece instanţa care l-a emis a acţionat ultra vires. Într-adevăr, Court of Criminal Inquiry, prin sesizare, nu era competentă să emită mandatul de arestare, cu atât mai mult cu cât emiterea unui astfel de mandat nu fusese cerută de Procurorul general şi această acţiune nu intra în sfera de aplicare a art. 405 C. pen. privind audierea martorilor; prin urmare, arestarea reclamantului era lipsită de orice temei legal şi contrară art. 5 § 1, iar reclamantul ar trebui, în consecinţă, să fie eliberat. În plus, aceasta a susţinut că Court of Magistrates, la examinarea legalităţii mandatului de arestare, nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 5 § 4, în condiţiile în care a acordat Procurorului general dreptul de a formula recurs, iar reclamantului nici o cale de atac echivalentă. Civil Court i-a acordat reclamantului despăgubiri de 250 lire malteze (aprox. 600 EUR) 14. Instanţa a reţinut că, conform Codului penal maltez, instanţele au jurisdicţie asupra cauzelor în care persoane particulare săvârşesc o infracţiune menţionată în mod expres în lege chiar dacă această infracţiune a fost săvârşită în afara teritoriului maltez. În prezenta cauză nu este nici o îndoială că legislaţia relevantă, respectiv art. 22 pct. (1) lit. e) şi f) din Ordonanţa privind drogurile periculoase şi art. 120 A pct. (1) lit. e) şi f) din Ordonanţa privind profesiile medicale şi similare (a se vedea infra, pct. 29-30) ale căror texte sunt similare vizau infracţiuni reglementate ca atare în Malta, deşi erau comise în afara teritoriului maltez. În timp ce lit. e) priveşte doar persoane cu cetăţenie malteză sau cu drept de reşedinţă în Malta, lit. f) priveşte orice persoană în Malta sau în afara teritoriului maltez şi nu era o continuare a literei anterioare; prin urmare, nu conţinea aceleaşi limite. Dacă legiuitorul ar fi vrut să limiteze lit. f) ar fi făcut acest lucru în mod explicit, dar nu s-a făcut o astfel de calificare. În plus, nimic altceva nu dă un motiv să se considere că lit. f) trebuia să fie citită ca o continuare a lit. e); chiar utilizarea cuvântului „sau” sugera că s-a aplicat interpretarea contrară. Mai mult, din moment ce lit. f) se referea, în mod special, la infracţiuni împotriva Statului Maltez şi împotriva societăţii malteze, era plauzibil să se concluzioneze că nu se încadra la litera respectivă.   4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale   15. La 12 noiembrie 2004, reclamantul a formulat recurs solicitând ca arestarea lui să fie declarată ilegală pentru motivul suplimentar că Malta nu avea jurisdicţia necesară pentru a judeca un cetăţean britanic, care nu a avut reşedinţa permanentă în Malta, pentru fapte comise în afara teritoriului Maltei şi că pretinsa asociere conferea jurisdicţie doar asupra celor care se înfăptuiseră pe sau de pe teritoriul maltez. În plus, acesta s-a plâns că suma acordată drept despăgubiri era prea mică având în vedere faptul că fusese arestat începând cu luna august. 16. Conform Guvernului, în aceeaşi zi Biroul Interpol Malta a informat Biroul Interpol Spania prin email că mandatul fusese declarat ilegal. Cu toate acestea, în concordanţă cu interpretarea Guvernului, Biroul Interpol Spania a fost informat, de asemenea, că hotărârea nu era definitivă şi nu producea efecte până la soluţionarea recursului, care nu fusese încă formulat. 17. Între timp, Procurorul general a formulat recurs incident. 18. Reiese că avocatul reclamantului a informat autorităţile spaniole cu privire la hotărârea în favoarea reclamantului şi a solicitat eliberarea acestuia în acest temei. Conform Guvernului, la 16 noiembrie 2004, o instanţă spaniolă a decis că eliberarea reclamantului era o chestiune care trebuia decisă pe baza legislaţiei spaniole, fără nici o referire la legislaţia malteză. Reclamantul nu a fost eliberat. 19. În consecinţă, pe parcursul procedurii constituţionale, la 16 noiembrie 2004, reclamantul a depus o altă cerere la Curtea Constituţională solicitând eliberarea sa în conformitate cu hotărârea din 12 noiembrie 2004. Acesta a susţinut că, în conformitate cu legislaţia malteză, şi anume art. 267 din Codul de organizare şi procedură civilă, o hotărâre care declară o arestare ilegală este pusă imediat în aplicare, fără a ţine seama de nicio cale de atac pe rol. 20. La 17 noiembrie 2004, Procurorul general a depus un răspuns făcând referire la art. 22 din Convenţia europeană de extrădare, susţinând, inter alia, că art. 267 din Codul de organizare şi procedură civilă nu era aplicabil în situaţii precum cea prezentă în care o persoană era deţinută de o autoritate străină în temeiul legislaţiei autorităţii respective. În plus, cu toate că reclamantul solicitase acest lucru, prin hotărârea din 12 noiembrie 2004 nu s-a dispus anularea cererii de extrădare. 21. La 22 noiembrie 2004, reclamantul şi-a limitat cererea accesorie depusă la 16 noiembrie 2004 la aplicabilitatea art. 267 din Codul de organizare şi procedură civilă, retrăgându-şi, astfel, de facto cererea de eliberare în temeiul acestor proceduri, în favoarea unei cereri mai generice cu privire la aplicabilitatea legii. Curtea Constituţională a admis cererea reclamantului reţinând că hotărârea în cauză era într-adevăr executorie provizoriu, conform art. 267 lit. b) din Codul de organizare şi procedură civilă, în măsura în care prevede o cale de atac împotriva arestării ilegale. 22. La 23 noiembrie 2004, Curtea Constituţională, soluţionând acţiunea principală, s-a pronunţat asupra recursului reclamantului şi recursului incident al Procurorului general. Instanţa constituţională a desfiinţat prima hotărâre, reţinând inter alia încălcarea art. 5 § 4 şi a dispus eliberarea reclamantului. A reţinut că mandatul de arestare era nul de drept, pe motivul că Court of Magistrates, prin sesizare („rinviju”), nu era competentă să emită mandatul şi a statuat că, în consecinţă, arestarea era ilegală şi contravenea art. 5 § 1. Cu toate acestea, în circumstanţele specifice ale cauzei, în care persoana nu era deţinută în Malta, eliberarea sa nu putea fi decisă de instanţă. În plus, în opinia sa, mandatul de arestare emis avea temei legal. Cu toate că dispoziţiile generale ale Codului penal, în special art. 48 A, ar fi putut dispune altfel, art. 22 alin. (1), lit. e) şi f) din Ordonanţa privind drogurile periculoase şi art. 120 A alin. (1), lit. e) şi f) din Ordonanţa privind profesiile medicale şi similare prevalau conform art. 5 din Codul penal maltez, dat fiind faptul că erau legi speciale. Cu toate acestea, Curtea Constituţională nu putea uzurpa atribuţiile instanţei penale, care era singura instanţă competentă să decidă asupra problemei jurisdicţiei. Având în vedere faptul că ilegalitatea se datora numai unui defect procedural, a considerat despăgubirea acordată de prima instanţă ca fiind adecvată şi a confirmat suma. A susţinut, în continuare, că părţile îşi vor suporta propriile cheltuieli şi a informat că ar putea fi emis un nou mandat, în temeiul art. 355 V din Codul penal maltez şi ar fi perfect legal.   5. Situaţia în urma hotărârilor judecătoreşti   23. La 22 noiembrie 2004, reclamantul a fost eliberat pe cauţiune de către autorităţile spaniole, cu obligaţia de a se prezenta zilnic la o secţie de poliţie. Paşaportul i-a fost reţinut. 24. La 1 decembrie 2004, reclamantul a fost din nou arestat de către autorităţile spaniole în baza unei noi cereri din partea autorităţilor malteze, dar ca o continuare a procedurii de extrădare anterioare. 25. La 28 martie 2005, Audiencia Nacional din Spania a confirmat extrădarea reclamantului în Malta. La 9 septembrie 2005, reclamantul a fost extrădat în Malta pentru a fi judecat. 26. Prin hotărârea Court of Magistrates din 23 februarie 2006 şi prin hotărârea Criminal Court din 18 iulie 2007 confirmată de hotărârea Criminal Court of Appeal din 18 ianuarie 2008, s-a afirmat că instanţele malteze aveau jurisdicţia necesară să soluţioneze faptele de care era acuzat reclamantul. Prin cea din urmă hotărâre, reclamant a fost găsit vinovat de acuzaţiile menţionate şi se află, de atunci, în închisoare. 27. La 9 august 2006, reclamantul, care la acea dată se afla sub arest la domiciliu în Malta, a depus o altă cerere la Curte, cu alte capete de cerere privind stadii ulterioare ale acţiunii sale în Malta (cererea nr. 33740/06).   II. Dreptul şi practica internă relevante   1. Cu privire la competenţa instanţelor malteze asupra infracţiunii în cauză   28. Art. 5 din Codul penal maltez, în părţile relevante, este redactat după cum urmează:   „(1) Cu excepţia oricăror alte prevederi speciale ale acestui cod sau ale oricărei alte legi care conferă competenţă instanţelor din Malta pentru a judeca infracţiuni, o acţiune penală poate fi începută în Malta – [[...]] (i) împotriva oricărei persoane care săvârşeşte o infracţiune care, printr-o prevedere expresă a legii, constituie o infracţiune chiar şi când este comisă în afara teritoriului Maltei.”   29. Art. 48 alin. (1) din Codul penal maltez este redactat după cum urmează:   „Fapta de a se asocia cu una sau mai multe persoane în Malta sau în afara Maltei, în scopul de a săvârşi o infracţiune în Malta pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea, care nu este o infracţiune în Malta în temeiul Press Act, constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.”   30. Art. 22 din Ordonanţa privind drogurile periculoase, Capitolul 101 din Legislaţia malteză, în părţile relevante, este redactat după cum urmează:   „(1) Persoana – [...]  (d) care ajută, [...] în Malta; (e) cetăţean maltez sau cu reşedinţă permanentă în Malta, care comite în afara Maltei o faptă care, dacă ar fi comisă în Malta, constituie infracţiunea de trafic de droguri prevăzută în prezenta ordonanţă sau infracţiunea prevăzută la lit. f); (f) care se asociază cu una sau cu mai multe persoane, în Malta sau în afara Maltei, în scopul de a vinde sau trafica droguri în aceste insule, se pedepseşte conform prevederilor acestei ordonanţe; persoana care promovează, înfiinţează, organizează sau finanţează asocierea se pedepseşte de săvârşirea unei infracţiuni prevăzută de prezenta ordonanţă.”   31. Acelaşi text este reprodus la art. 120 A alin. (1), lit. e) şi f) din Ordonanţa pentru profesiile medicale şi similare, Capitolul 31 din Legislaţia malteză, la definirea infracţiunilor legate de substanţele psihotrope. 32. În ceea ce priveşte practica, reiese că instanţele malteze au condamnat în mod regulat persoane (în special curieri de droguri) pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni unde fapta a avut loc în afara Maltei (a se vedea, de exemplu, Republica Malta împotriva lui Gregory Robert Eyre, 4 octombrie 2004 şi Republica Malta împotriva lui Winnie Wanjiku Kanmaz, 5 octombrie 2004).   2. Cu privire la temeiul extrădării   33. Convenţia europeană de extrădare a Consiliului Europei (Paris, 1957) care a intrat în vigoare în privinţa Maltei la 90 de zile după ce a fost ratificată la 13 iulie 1979, impune ca o cerere făcută de un stat solicitant va fi susţinută de originalul sau o copie a mandatului de arestare eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante. Cu excepţia unor dispoziţii contrare ale convenţiei, legea părţii solicitate este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi celei a arestării provizorii (statul care extrădează). Art. 12 şi art. 22 din convenţia menţionată, în părţile lor relevante, sunt redactate după cum urmează:   Art. 12 „1. Cererea se va formula în scris şi va fi prezentată pe cale diplomatică. Asupra altei căi se va putea conveni prin înţelegere directă între două sau mai multe părţi. 2. Se vor prezenta, în sprijinul cererii: a) originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante; [...]”   Art. 22 „În afara unor dispoziţii contrare ale prezentei convenţii, legea părţii solicitate este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi celei a arestării provizorii.”   34. Statele membre ale Uniunii Europene utilizează în prezent mandatul de arestare european care întrerupe utilizarea procedurii de extrădare. Noua procedură ia forma unei decizii judiciare emisă de autoritatea competentă a unui stat membru UE în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse. Sistemul Uniunii Europene accelerează şi simplifică procedurile fără a solicita vreo implicare politică. Statelor membre UE li s-a solicitat să-şi modifice legislaţia pentru a pune în aplicare mandatul de arestare european până la 1 ianuarie 2004. Întrucât Malta a aderat la Uniunea Europeană la o dată ulterioară, normele au intrat în vigoare la 7 iunie 2004 aprobate prin Extradition (Designated Foreign Countries) Order.     3. Cu privire la căile de atac împotriva arestării ilegale   35. Art. 409A din Codul penal maltez privind o cerere a unei persoane deţinute care pretinde că este arestată în mod ilegal, este redactată după cum urmează:   „(1) Orice persoană care pretinde că a fost arestată în mod ilegal de către poliţie sau de oricare altă autoritate publică fără legătură cu infracţiunea de care este inculpat sau acuzat în faţa unei instanţe, poate oricând să depună o cerere la Court of Magistrates, care va avea aceleaşi competenţe pe care le are instanţa respectivă ca instanţă penală, solicitând eliberarea din arest. Orice astfel de cerere va fi audiată de urgenţă, iar cererea împreună cu data audierii va fi comunicată în aceeaşi zi a depunerii cererii, reclamantului şi organului de poliţie sau autorităţii publice sub autoritatea căreia reclamantul pretinde că este arestat în mod ilegal. Organul de poliţie sau al autorităţii publice, după caz, poate formula un răspuns până cel târziu în ziua audierii. (2) În data stabilită pentru audierea cererii, instanţa îi va asculta sumar pe reclamant şi persoanele implicate şi va studia orice dovadă relevantă prezentată de aceştia în susţinerea argumentelor lor şi cu privire la motivele şi circumstanţele care militează în favoarea sau împotriva legalităţii detenţiei continue a reclamantului. (3) Dacă, după audierea dovezilor prezentate şi a argumentelor înaintate de reclamant şi persoanele implicate, instanţa consideră că detenţia continuă a reclamantului nu este întemeiată pe nici o dispoziţie din prezentul cod sau din orice altă lege care autorizează arestarea şi deţinerea reclamantului, aceasta va admite cererea. În caz contrar, instanţa o va respinge. (4) În cazul în care instanţa decide să admită cererea, dosarul acţiunii incluzând o copie a deciziei instanţei va fi transmisă Procurorului general nu mai târziu de următoarea zi lucrătoare, iar Procurorul general, în termen de două zile lucrătoare de la primirea dosarului şi dacă consideră că arestarea şi detenţia continuă a persoanei eliberate a fost întemeiată pe vreo dispoziţie din prezentul cod sau din orice altă lege, poate să solicite Criminal Court rearestarea şi deţinerea continuă a persoanei eliberată astfel din detenţie. Dosarul acţiunii şi decizia instanţei transmise Procurorului general în temeiul dispoziţiilor prezentului paragraf vor fi îndosariate împreună cu cererea Procurorului general către Criminal Court.”   36. Art. 267 din Codul de organizare şi procedură civilă, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:   „Următoarele vor fi în toate cazurile executorii provizoriu:   (b) orice hotărâre [...] care prevede căi de atac împotriva arestării ilegale [...];”   4. Cu privire la rolul Curţii Constituţionale   37. European Convention Act, în părţile sale relevante, este redactat după cum urmează:   Art. 3 „(4) Curtea Constituţională [...] are jurisdicţia necesară pentru a judeca orice recurs în temeiul prezentului act şi pentru a exercita toate competenţele care îi sunt conferite de prezentul act.”   Art. 4 „(1) Orice persoană care pretinde că oricare dintre drepturile omului şi libertăţile fundamentale a fost, este sau va fi încălcat în raport cu această persoană, precum şi altă persoană pe care Civil Court First Hall o poate desemna la cererea oricărei persoane care pretinde astfel, poate, fără a aduce atingere oricărei alte acţiuni ce priveşte acelaşi lucru şi care este legal disponibilă, să introducă la Civil Court, Prima Cameră, o cerere de reparaţie. (2) Civil Court First Hall are competenţă originară pentru a judeca orice acţiune introdusă de orice persoană în conformitate cu alin. (1) şi poate emite acele decizii, dispoziţii şi instrucţiuni pe care le consideră corespunzătoare pentru a aplica sau pentru a asigura aplicarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de care persoana în cauză este îndreptăţită să beneficieze: Cu condiţia ca Curtea să poată, dacă consideră de dorit acest lucru, să-şi decline competenţa în temeiul prezentului paragraf în orice cauză în care este încredinţată că sunt sau au fost disponibile pentru persoana în cauză, în temeiul oricărei alte legi ordinare, căi de atac adecvate pentru pretinsa încălcare. [...] (4) Orice parte din procedura în faţa Civil Court First Hall poate ataca cu recurs, în temeiul prezentului articol, la Curtea Constituţională.”   Prin urmare, trebuie formulată o acţiune la ambele instanţe înainte de a depune o cerere la Curtea de la Strasbourg. Totuşi, în cauza Sabeur Ben Ali împotriva Maltei, nr. 35892/97, 29 iunie 2000, pct. 40, Curtea a reţinut că această procedură era destul de greoaie şi, prin urmare, introducerea unei acţiuni constituţionale nu ar fi asigurat o examinare rapidă a legalităţii detenţiei reclamantului. În consecinţă, în cauza menţionată, reclamantul nu a avut la dispoziţie, în temeiul legislaţiei interne, o cale de atac pentru a contesta legalitatea detenţiei sale în temeiul art. 5 § 4.   În drept   38. Reclamantul s-a plâns că nu a fost „arestat legal” pe baza unei îndoieli rezonabile de a fi săvârşit „o infracţiune” şi că întreaga sa detenţie încălcase art. 5 § 1 din convenţie. 39. Invocând art. 5 § 1, reclamantul s-a plâns cu privire la lipsa de acţiune a autorităţilor malteze cu privire la eliberarea sa în Spania după ce mandatul de arestare fusese declarat lipsit de valabilitate, ducând la prelungirea perioadei de detenţie cu încă 10 zile. 40. Invocând art. 5 § 4 din convenţie, reclamantul s-a plâns că Court of Magistrates nu a luat în considerare problema jurisdicţiei. În plus, dreptul de a ataca o decizie referitoare la legalitatea arestării a fost dat doar procurorului, limitând, astfel, accesul reclamantului la instanţă şi creând o inegalitate de arme între părţi. 41. Reclamantul a pretins că arestarea sa a încălcat art. 7 din convenţie. 42. Invocând art. 13 din convenţie, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituţională nu i-a oferit o cale de atac adecvată în timp ce a păstrat în vigoare efectele unui mandat de arestare lipsit de valabilitate. 43. Articolele din convenţie pe care s-a bazat, în părţile lor relevante, sunt redactate după cum urmează:   Art. 5 „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...]  (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; [...]  (f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. [...] 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”   Art. 7 “1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care în momentul săvârşirii era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”   Art. 13 „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”   44. Guvernul a contestat aceste argumente.   I. Jurisdicţia Curţii de a examina cererea împotriva Maltei   45. La 11 aprilie 2007, Curtea, reunită într-o cameră compusă din trei judecători, în conformitate cu art. 27 din convenţie, a decis, în temeiul art. 28 din convenţie să şteargă de pe rol cererile reclamantului formulate împotriva Spaniei. Totuşi, reclamantul, cu toate că era arestat în Spania în perioada în cauză, şi-a menţinut capetele de cerere împotriva Maltei prin prezenta cerere. Cu toate că Guvernul Maltei nu a ridicat nicio obiecţie privind faptul că este considerat răspunzător în temeiul convenţiei pentru faptele pretinse împotriva sa, Curtea va ridica această problemă din oficiu. Trebuie să se decidă dacă faptele de care se plânge reclamantul pot fi atribuite Maltei.   A. Principii generale   46. Art. 1 din convenţie prevede:   „Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei convenţii.”   47. Reiese că statele contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de convenţie comisă împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor. 48. Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acţiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile care generează invocarea încălcării drepturilor şi libertăţilor stabilite în convenţie [a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi a Rusiei, (MC), nr. 48787/99, pct. 311, CEDO 2004]. 49. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 1 din convenţie trebuie considerat ca reflectând această noţiune teritorială uzuală şi esenţială a jurisdicţiei, alte baze ale jurisdicţiei fiind excepţionale şi necesitând o justificare specială în circumstanţele speciale ale fiecărui caz. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa cu privire la noţiunea de „jurisdicţie” şi la interpretarea şi aplicarea acestei noţiuni în contexte diferite [a se vedea Ilaşcu şi alţii (MC), nr. 48787/99, citată anterior; Banković şi alţii împotriva Belgiei şi alte 16 state contractante (dec.) (MC), no. 52207/99, CEDO 2001‑XII; Assanidzé împotriva Georgiei, (MC), nr. 71503/01, CEDO 2004 ‑ [...]; Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, Seria A nr. 161; Cruz Varas şi alţii împotriva Suediei, 20 martie 1991, Seria A nr. 201; Vilvarajah şi alţii împotriva Regatului Unit, 30 octombrie 1991, Seria A nr. 215; Loizidou împotriva Turciei (obiecţii preliminare), 23 martie 1995, Seria A nr. 310; Loizidou împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI; Issa şi alţii împotriva Turciei, nr. 31821/96, 16 noiembrie 2004; Behrami şi Behrami împotriva Franţei şi Saramati împotriva Franţei, Germania şi Norvegia (dec.) (MC), nr. 71412/01 şi 78166/01, 2 mai 2007; Drodz şi Janousek împotriva Franţei şi Spaniei, 26 iunie 1992, Seria A nr. 240, şi Hess împotriva Regatului Unit, nr. 6231/73, 28 mai 1975, Decizii şi rapoarte (DR) nr. 2, p. 72].   B. Motivarea Curţii   50. Curtea consideră că, în scopul examinării acestei cereri şi în vederea concluziilor sale cu privire la diferitele plângeri ale reclamantului, este suficient să se considere problema jurisdicţiei Maltei doar în ceea ce priveşte plângerile referitoare la art. 5. 51. Curtea notează că reclamantul era sub controlul şi de competenţa autorităţilor spaniole în perioada dintre arestarea şi detenţia sa în Spania, la 5 august 2004, şi eliberarea sa pe cauţiune la 22 noiembrie 2004. În ceea ce priveşte pretinsa ilegalitate a arestării şi detenţiei sale, nu poate fi trecut cu vederea faptul că privarea reclamantului de libertate îşi avea singura origine în măsurile luate exclusiv de către autorităţile malteze în conformitate cu măsurile convenite de către Malta şi Spania în temeiul Convenţiei europene de extrădare. 52. Formulând o cerere privind asigurarea detenţiei reclamantului în aşteptarea extrădării, Maltei îi aparţinea răspunderea de a asigura că mandatul de arestare şi cererea de extrădare erau valide din punctul de vedere al legislaţiei malteze, atât substanţial cât şi procedural. În contextul unei proceduri de extrădare, un stat solicitat ar trebui să poată presupune că documentele legale emise de statul solicitant şi pe baza cărora se solicită o privare de libertate sunt valide. Este de notat că, în prezenta cauză, mandatul de arestare fusese emis de o instanţă care nu avea autoritatea să facă acest lucru, o neregularitate tehnică care nu putea fi observată de către instanţa spaniolă la examinarea cererii privind arestarea şi detenţia reclamantului. Prin urmare, actul care constituie obiectul plângerii domnului Stephens, fiind iniţiat de Malta pe baza propriei legislaţii naţionale şi urmat de Spania ca răspuns la obligaţiile sale impuse de tratat, trebuie atribuit Maltei cu toate că actul a fost pus în executare în Spania. 53. Curtea ar adăuga, de asemenea, că atât Civil Court, cât şi Curtea Constituţională au acceptat fără a face alte demersuri că Malta a încălcat art. 5 din convenţie ca urmare a arestării şi deţinerii reclamantului în temeiul unui mandat de arestare lipsit de valabilitate. 54. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că plângerile reclamantului în temeiul art. 5 angajează răspunderea Maltei în temeiul convenţiei.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie   A. Perioada de detenţie dintre 5 august 2004 şi 12 noiembrie 2004   55. În ceea ce priveşte perioada de detenţie dintre 5 august şi 12 noiembrie 2004, reclamantul pretinde că nu a fost „arestat legal” pe baza unei îndoieli rezonabile de a fi săvârşit „o infracţiune”. În primul rând, instanţa care emite mandatul pentru arestarea sa nu avea autoritatea să facă acest lucru şi, în al doilea rând, faptele de care era acuzat nu constituiau o infracţiune de competenţa instanţelor malteze. 56. Acesta a pretins că legalitatea arestării se referea atât la procedură, cât şi la fond şi, prin urmare, problema jurisdicţiei trebuia să fie decisă la început şi nu de către Criminal Court, astfel cum a statuat Curtea Constituţională, deoarece acest lucru putea duce la arestarea unei persoane pe o perioadă nedeterminată în aşteptarea extrădării. 57. În plus, conform convenţiei europene de extrădare, pentru ca arestarea în scopul extrădării să fie legală, este necesară existenţa unei infracţiuni de competenţa instanţelor malteze în cadrul jurisdicţiei statului care efectuează arestarea sau a statului solicitant. Reclamantul a pretins că faptele de care era acuzat nu constituiau o infracţiune în Malta. Conform interpretării pe care acesta o dă legislaţiei, asocierea în afara teritoriului maltez cu scopul de a vinde droguri in Malta nu putea fi urmărită penal, în timp ce, în cazul asocierii în Malta, cu alte persoane, chiar dacă acestea se află în afara Maltei, se putea pune în mişcare acţiunea penală. Art. 22 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa privind drogurile periculoase şi art. 120 A alin. (1) lit. f) din Ordonanţa privind profesiile medicale şi similare trebuiau citite în context. Prin urmare, această acuzaţie se aplica doar persoanelor care se asociau în scopul vânzării de droguri „în Malta”. Într-adevăr, în prezenta cauză, reclamantul a fost arestat pentru o perioadă considerabilă şi ilegalitatea arestării sale, având în vedere lipsa de jurisdicţie a Maltei pentru a-l judeca şi pentru a emite un mandat de arestare, nu putea fi pusă la îndoială în faţa instanţelor.   1. Plângerea în legătură cu autoritatea instanţei de a emite mandatul de arestare   58. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de „victimă”, cu excepţia situaţiei în care autorităţile naţionale au confirmat, fie în mod expres, fie în esenţă, şi i-au acordat o cale de atac pentru încălcarea convenţiei [a se vedea, de exemplu, Eckle împotriva Germaniei, hotărârea din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, p. 32, pct. 69 şi urm., Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI]. 59. În prezenta cauză, instanţele naţionale au recunoscut că Court of Magistrates, prin sesizare, nu avea competenţa să emită mandatul şi să se pronunţe asupra căii de atac (a se vedea supra, pct. 22). 60. Rezultă că reclamantul nu mai are statut de victimă în ceea ce priveşte această parte a cererii, care este, prin urmare, incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile din convenţie şi trebuie declarată inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   2. Plângerea în legătură cu existenţa unei infracţiuni de competenţa instanţelor malteze   61. Curtea notează că principala problemă de determinat este dacă arestarea în cauză era „legală”, inclusiv dacă a respectat „o procedură prevăzută de lege”. Conform jurisprudenţei constante a Curţii [Steel şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII, p. 2735, § 54, şi Lucas şi alţii împotriva Regatului Unit, (dec.), nr. 39013/02, 18 martie 2003], trebuie îndeplinite trei cerinţe pentru ca arestarea şi deţinerea să fie „legale” şi „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”: (i) orice arestare sau deţinere trebuie să aibă un temei legal în legislaţia naţională. Totuşi, aceste cuvinte nu fac doar trimitere la legislaţia internă, ci se referă, de asemenea la calitatea legislaţiei. Legea naţională aplicabilă trebuie să îndeplinească standardul de „legalitate” stabilit de convenţie care cere ca toată legislaţia să fie suficient de precisă pentru a permite cetăţeanului – dacă este nevoie, cu consultanţă corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanţele date, consecinţele pe care o anumită acţiune le poate determina; (ii) trebuie să fie deplin respectate normele de procedură şi substanţiale din legislaţia naţională; (iii) privarea de libertate trebuie să fie compatibilă cu scopul art. 5 şi nu arbitrară. 62. Trebuie, prin urmare, să se determine dacă prevederile legislaţiei naţionale referitoare la pretinsele infracţiuni săvârşite de reclamant constituiau o „lege” de o „calitate” suficientă. 63. Curtea notează raţionamentul Civil Court şi al Curţii Constituţionale (a se vedea supra, pct. 14 şi 22), ambele dând o explicaţie completă cu privire la interpretarea legii, precizând că faptele de care reclamantul era acuzat sunt considerate o infracţiune în temeiul legislaţiei malteze. În plus, această interpretare a devenit obişnuită în practica naţională şi a fost reafirmată în continuare de către instanţele penale care ulterior l-au condamnat pe reclamant. În consecinţă, Curtea consideră că infracţiunile de care era acuzat reclamantul constituiau o „lege” de calitate „suficientă” în sensul jurisprudenţei Curţii şi nimic nu sugerează că instanţele malteze au interpretat dispoziţiile relevante din legislaţia naţională în mod nerezonabil sau astfel încât să fie pedepsite acţiuni care, altfel, ar fi rămas în afara sferei de aplicare a legislaţiei penale relevante. Prin urmare, interpretarea lor nu a fost arbitrară astfel încât arestarea reclamantului să fie ilegală şi din acest punct de vedere. În consecinţă, arestarea sa a fost în concordanţă cu art. 5 § 1 lit. c) din convenţie. 64. Rezultă că această parte a plângerii este în mod evident nefondată corespunzător în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi trebuie declarată inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 4 din convenţie.   B. Perioada de detenţie dintre 12 noiembrie 2004 şi 22 noiembrie 2004, în urma hotărârii Civil Court   1. Cu privire la admisibilitate   (a) Obiecţia Guvernului privind lipsa statutului de victimă   65. În ceea ce priveşte plângerea referitoare la lipsa de acţiune din partea autorităţilor malteze în privinţa eliberării sale, Guvernul a declarat că faptul că, chiar dacă în perioada de 10 zile de după decizia Civil Court, arestarea a fost ilegală, fusese reţinut de Curtea Constituţională când a emis hotărârea pe 23 noiembrie 2004 şi a acordat o cale de atac pentru încălcarea art. 5 § 1. Astfel, reclamantul nu mai era o victimă în ceea ce priveşte acea perioadă. 66. Curtea notează că Curtea Constituţională a confirmat hotărârea din prima instanţă în măsura în condiţiile în care a reţinut o încălcare a art. 5 § 1 deoarece mandatul de arestare era nul de drept deoarece Court of Magistrates, în sesizare („rinviju”), nu avea competenţa necesară pentru a emite mandatul. Având în vedere faptul că ilegalitatea se datora numai unui defect procedural, Curtea Constituţională a considerat despăgubirea acordată de prima instanţă ca fiind adecvată. 67. Curtea observă, după ce a analizat hotărârea în cauză, că nu se face nici o trimitere în acea hotărâre la încălcarea perioadei de 10 zile. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a insistat că prima instanţă nu ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului având în vedere faptul că acesta a fost arestat în Spania; prin urmare, reiese că nu ar fi putut să menţină concluzia existenţei acestei încălcări. În plus, dacă o astfel de concluzie ar fi fost confirmată, Curtea Constituţională ar fi crescut suma acordată reclamantului drept despăgubire pentru următoarea perioadă de 10 zile în care a rămas în detenţie dar nu a făcut acest lucru. 68. Reiese că nu se poate spune că hotărârea Curţii Constituţionale a admis în mod expres sau pe fond încălcarea art. 5 § 1 în perioada menţionată. În consecinţă, nu a pus capăt respectivei încălcări. 69. Reiese că în prezenta cauză nici unul dintre criteriile necesare pentru ca reclamantul să îşi piardă statutul de victimă (a se vedea supra, pct. 58), pentru perioada în cauză, nu este prezent. Prin urmare, obiecţia Guvernului este respinsă.   (b) Concluzie   70. Curtea observă că capătul de cerere în temeiul art. 5 § 1 este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibil.   2. Cu privire la fond   (a) Argumentele părţilor   71. În ceea ce priveşte perioada 12 noiembrie 2004 – 23 noiembrie 2004, reclamantul s-a plâns de lipsa de acţiune din partea autorităţilor malteze cu privire la eliberarea sa în Spania. Refuzul lor de a notifica autorităţile spaniole i-au prelungit detenţia în baza unui mandat care fusese declarat lipsit de valabilitate pe 12 noiembrie 2004, cu zece zile înainte de hotărârea în recurs care a confirmat că mandatul era lipsit de valabilitate . 72. Reclamantul a declarat că autorităţile malteze, contactând Interpolul, nu au transmis mesajul la adresa corectă şi prin curierul corect. La acea dată, înainte de intrarea în vigoare a mandatului de arestare european, o cerere de extrădare a fost făcută prin canale diplomatice şi doar ministrul de resort avea autoritatea să stopeze astfel de cereri. Cu toate acestea, Procurorul general nu l-a informat pe ministru să retragă cererea de extrădare pe baza mandatului revocat. Astfel, autorităţile spaniole erau obligate să continue procedurile de extrădare dacă nu erau oprite de ministrul spaniol. 73. Conform reclamantului, legea malteză era clară cu privire la punerea în executare de urgenţă a unei hotărâri care dispune eliberarea. Astfel, acţiunea în faţa Curţii Constituţionale, care a amânat decizia, face parte din pretinsa încălcare. 74. În plus, soluţia Curţii Constituţionale din 23 noiembrie 2004 a favorizat Ministerul public, nu pe reclamant. Notând că nu avea jurisdicţia necesară pentru a revoca mandatul şi pentru a-i anula efectele, Curtea Constituţională a înştiinţat doar că un nou mandat putea fi emis legal în temeiul art. 355 V din Codul penal maltez. Într-adevăr, Procurorul general a urmat această recomandare şi a emis un alt mandat care a fost imediat transmis, de data aceasta prin canale diplomatice. 75. Guvernul a contestat acest argument furnizând dovezi că Biroul Interpol Malta informase într-adevăr Biroul Interpol Spania că fusese emisă o hotărâre în care mandatul era declarat lipsit de valabilitate, dar această notificare afirma, de asemenea, că, conform interpretării dată de Guvern situaţiei, hotărârea nu era definitivă şi au ar avea nici un efect până soluţionarea recursului. 76. Guvernul a declarat că perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004 a fost marcată de dezacord cu privire la aplicabilitatea provizorie a hotărârii din 12 noiembrie 2004 conform legii şi, dacă era aplicabilă, efectele practice ale acestei perspective asupra detenţiei reclamantului în Spania. Hotărârea menţionată nu poate fi înţeleasă decât ca dispunând eliberarea reclamantului în ceea ce priveşte mandatul pentru arestarea sa în Malta, unde nu era deţinut la acea dată; nu inclusese un ordin pentru retragerea mandatului de extrădare sau pentru informarea autorităţilor spaniole de acest lucru. Conform declaraţiei Curţii Constituţionale, prima instanţă nu putea dispune eliberarea reclamantului în Spania din moment ce detenţia în Spania era guvernată de legislaţia spaniolă. Într-adevăr, reclamantul a depus o cerere de eliberare la instanţele spaniole în baza hotărârii din 12 noiembrie 2004. Instanţele spaniole nu au găsit arestarea şi detenţia reclamantului în Spania ilegale.    (b) Motivarea Curţii   77. Curtea nu va specula asupra deciziei autorităţilor spaniole de a-l ţine pe reclamant în detenţie. După cum s-a pretins, conform acelei decizii, arestarea sa în temeiul legislaţiei spaniole era legală. Această din urmă plângere nu ar putea fi examinată de Curte decât dacă reclamantul şi-a epuizat în mod corect toate căile de atac interne care îi erau disponibile în Spania. 78. Curtea consideră, în continuare, că nu este necesar să se examineze dacă, în urma hotărârii din 12 noiembrie 2004, Guvernul Maltei avea obligaţia de a informa autorităţile spaniole şi, dacă da, dacă a fost utilizată procedura de notificare corectă. Se va limita la a determina dacă detenţia reclamantului între 12 noiembrie 2004 şi 22 noiembrie 2004 (data eliberării reclamantului) era legală în ceea ce priveşte art. 5 § 1, inclusiv dacă a respectat „o procedură prevăzută de lege”. 79. Curtea observă că nerespectarea cerinţei privind „procedura prevăzută de lege” la data arestării reclamantului a fost recunoscută de instanţele interne şi acestea au admis că a avut loc o încălcare a art. 5 § 1 din convenţie (a se vedea supra, pct. 22). Curtea consideră că perioada de detenţie în urma hotărârii Civil Court care dispunea eliberarea lui, care însuma încă 10 zile, era de asemenea ilegală şi contrară art. 5 § 1 lit. c) din aceleaşi motive, şi anume că mandatul său de arestare era lipsit de orice bază legală, din moment ce era emis de o instanţă care acţiona ultra vires (a se vedea, mutatis mutandis, Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei, hotărârea din 5 aprilie 2005, CEDO 2005-II, pct. 119 - 121). Curtea reţine că Malta îşi asumase răspunderea pentru încălcarea art. 5 § 1 pentru perioada iniţială de detenţie fără a lua în considerare faptul că reclamantul era deţinut în Spania. În consecinţă, reiese că încălcarea cauzată de cealaltă perioadă de 10 zile în care reclamantul a rămas în detenţie era imputabilă tot Maltei. 80. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a art. 5 § 1 din convenţie în perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004, data la care reclamantul a fost, în cele din urmă, eliberat pe cauţiune de către autorităţile spaniole.   III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din convenţie   81. Reclamantul a invocat acest articol sub mai multe aspecte: lipsa de competenţă a Court of Magistrates; nerespectarea principiului egalităţii armelor în faţa Court of Magistrates; erori în acţiunea în faţa Curţii Constituţionale.   A. Lipsa de competenţă a Court of Magistrates   82. Reclamantul s-a plâns că nu s-a ţinut seama de noile amendamente ale legislaţiei adoptate în temeiul hotărârilor Curţii în cauzele Aquilina împotriva Maltei [(MC), nr. 25642/94, CEDO 1999‑III] şi T.W. împotriva Maltei [(MC), nr. 25644/94, 29 aprilie 1999], care au conferit Court of Magistrates competenţa de a stabili dacă privarea de libertate a unui individ este justificată şi de a dispune eliberarea, şi, astfel, acesta a rămas în detenţie. În cazul lui, Court of Magistrates a refuzat să ia în considerare problema jurisdicţiei şi acest lucru a fost confirmat şi de hotărârea Curţii Constituţionale care declara că problema jurisdicţiei nu putea fi tratată decât de Criminal Court. 83. Curtea observă că acest capăt de cerere nu a fost invocat în procedurile constituţionale interne introduse de reclamant. 84. Rezultă că capătul de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.   B. Nerespectarea principiului egalităţii armelor în faţa Court of Magistrates   1. Cu privire la admisibilitate   85. Reclamantul s-a plâns că, în procedura în faţa Court of Magistrates, spre deosebire de Ministerul public, reclamantul nu avea drept de recurs împotriva deciziei care declara arestarea lui ca fiind legală. 86. Guvernul a declarat că plângerea reclamantului făcea referire la art. 409 A (4), care dă Procurorului general dreptul de a introduce recurs la Criminal Court în cazul în care un reclamant este eliberat în circumstanţe în care Procurorul general consideră că arestarea este, de fapt, legală. Cu toate acestea, nu s-a făcut deloc referire la această prevedere în cazul reclamantului, dat fiind faptul că acesta nu avusese succes în contestarea detenţiei sale anterioare procesului. În consecinţă, reclamantul nu poate pretinde că este o victimă în sensul convenţiei. 87. Curtea aminteşte că, pentru a pretinde statutul de victimă a unei încălcări, o persoană trebuie să fie direct afectată de măsura contestată (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A, nr. 25, pct. 239-240). Termenul de „victimă” denotă persoana afectată direct de acţiunea sau omisiunea în cauză, existenţa unei încălcări care poate fi concepută chiar în absenţa prejudiciului; prejudiciul este relevant doar în contextul art. 41 (a se vedea Eckle, menţionată anterior, pct. 66). 88. Curtea observă că în prezenta cauză contestarea de către reclamant a legalităţii detenţiei sale a fost respinsă de Court of Magistrates. Dacă reclamantul ar fi vrut să formuleze recurs, nu ar fi putut face acest lucru. Conform prevederilor din legislaţia internă aplicabile la acea dată, recursul putea fi formulat doar de către procuror dacă soluţia instanţei de fond ar fi fost în favoarea reclamantului. 89. Faptul că procurorul nu a avut nevoie să facă uz de dreptul său de a formula recurs nu schimbă această concluzie. Prin urmare, obiecţia Guvernului este respinsă. 90. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   2. Cu privire la fond   (a) Argumentele părţilor   91. Reclamantul a subliniat că, în conformitate cu procedura în faţa Court of Magistrates, dreptul de a ataca o decizie cu privire la legalitatea unei arestări era dat doar procurorului, care putea cere rearestarea persoanei. Nu exista nici o obligaţie de a organiza o audiere sau de a notifica persoana arestată, limitând astfel accesul acesteia la instanţă şi creând o inegalitate de arme între părţi. Acest lucru a făcut sistemul incompatibil cu art. 5 § 4. Sugestia Guvernului că reclamantul ar fi putut introduce alte cereri ad infinitum nu ia în considerare numărul limitat de magistraţi în Malta. 92. Guvernul a declarat că art. 409 A nu prevede nici o limită pentru recurgerea la acest mijloc procedural. Pe de altă parte, nu era nici o posibilitate pentru Ministerul public să redeschisă procedura soluţionată în favoarea reclamantului decât prin aplicarea art. 409 A (4). În consecinţă, această dispoziţie nu era contrară principiului egalităţilor armelor mai ales din moment ce procurorul putea reveni la această prevedere o singură dată după ce a fost dispusă eliberarea. În plus, până la o astfel de cerere din partea procurorului, eliberarea dispusă de Court of Magistrates nu a fost suspendată. 93. Guvernul a mai declarat că, în procedura prevăzută la art. 409, Criminal Court era obligată să aplice principiile justiţiei naturale şi avea, prin urmare, obligaţia de a trata ambele părţi în mod egal şi în conformitate cu garanţiile de la art. 5 § 4 în stabilirea deciziei sale.   (b) Principii generale   94. Curtea aminteşte că, în baza art. 5 § 4, o persoană arestată sau deţinută are dreptul să introducă o acţiune pentru revizuirea de către o instanţă a condiţiilor procedurale şi substanţiale care sunt esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul art. 5 § 1, a privării sale de libertate (a se vedea Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145‑B, p. 34, pct. 65). 95. Deşi nu este întotdeauna necesar ca procedura în temeiul art. 5 § 4 să fie însoţită de aceleaşi garanţii ca cele necesare în temeiul art. 6 § 1 din Convenţia pentru litigii penale sau civile (a se vedea hotărârea Megyeri împotriva Germaniei din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, p. 11, pct. 22, şi Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, pct. 31, CEDO 2005-II), aceasta trebuie să fie de natură judiciară şi să ofere garanţii corespunzătoare tipului de privare de libertate în cauză. În cazul unei persoane a cărei detenţie intră în sfera de aplicare a art. 5 § 1 c), este necesară o audiere (a se vedea hotărârile Sanchez‑Reisse împotriva Elveţiei din 21 octombrie 1986, seria A, nr. 107, p. 19, pct. 51; Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, p. 3302, pct. 162, şi Trzaska împotriva Poloniei din 11 iulie 2000, nr. 2579/94, pct. 74). Posibilitatea ca un deţinut să fie audiat în persoană sau printr-o formă de reprezentare este una dintre garanţiile fundamentale de procedură aplicate în cazuri de privare de libertate (a se vedea hotărârea Kampanis împotriva Greciei, din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B, pct. 47). În plus, art. 5 § 4 nu obligă statele contractante să organizeze un al doilea nivel de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de eliberare din detenţie. Cu toate acestea, un stat care instituie un astfel de sistem trebuie, în principiu, să acorde persoanelor aflate în stare de deţinere aceleaşi garanţii la recurs ca şi în prima instanţă (a se vedea inter alia, mutatis mutandis, hotărârea Delcourt împotriva Belgiei din 17 ianuarie 1970, seria A, nr. 11, p. 14, pct. 25 in fine, şi Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 12, pct. 24).   (c) Motivarea Curţii   96. Curtea notează că reclamantul ar fi putut depune o cerere de eliberare în temeiul art. 409 oricât de des ar fi intenţionat. Faptul că o astfel de cerere ar putea fi în mod repetat soluţionată de acelaşi magistrat nu este incompatibil cu convenţia. În consecinţă, numărul limitat de magistraţi din Malta nu a afectat dreptul reclamantului de a depune o astfel de cerere. 97. Curtea consideră că în esenţă nu există nicio diferenţă între stabilirea arestării ilegale a reclamantului printr-o nouă cerere şi aceeaşi stabilire ca rezultat al recursului procurorului. Într-adevăr, reiese că o nouă cerere este echivalentă cu un recurs. Astfel, faptul că reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac care este echivalentă cu cea oferită procurorului în ceea ce priveşte legislaţia şi care îi oferea acestuia garanţii mai mari, nu afecta echilibrul care trebuie să se menţină pe întreg parcursul acestor proceduri. În consecinţă, Curtea nu consideră că procedurile în temeiul art. 409, în măsura în care se referă la absenţa posibilităţii de a introduce recurs, încalcă principiul egalităţii armelor în temeiul art. 5 § 4. 98. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie.   C. Erori în acţiunea în faţa Curţii Constituţionale   99. Cu toate că reclamantul invocă art. 13, Curtea consideră că, din moment ce art. 5 § 4 constituie o lex specialis în raport cu cerinţele generale ale art. 13 [a se vedea Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, pct. 69, CEDO 1999-II], acest capăt de cerere ar trebui să fie analizat exclusiv în temeiul art. 5 § 4. 100. Reclamantul a susţinut că Curtea Constituţională nu a pus la dispoziţie o cale de atac adecvată. Fără a ţine seama de decizia sa prin care recunoştea încălcarea art. 5 § 1 şi declara că mandatul de arestare este lipsit de valabilitate, i-a menţinut, totuşi, în vigoare efectele negându-şi astfel propria concluzie cu privire la ilegalitate. Acesta a afirmat că activitatea autorităţilor spaniole şi arestarea sa au fost declanşate şi menţinute ca urmare a cererii de extrădare formulată de către Malta. Astfel, pentru eficienţă, Curtea Constituţională ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului, cum a procedat prima instanţă emiţând o decizie către autorităţile malteze să ia toate măsurile necesare pe canale diplomatice pentru a înlătura efectele mandatului ilegal. Mai mult, reclamantul a afirmat că Convenţia europeană de extrădare, care era aplicabilă în cazul de faţă, necesita ca bază pentru o cerere de extrădare un mandat de arestare valid emis în conformitate cu legislaţia părţii solicitante. 101. Guvernul a afirmat că art. 5 § 4 nu poate cere unei instanţe să dispună eliberarea unei persoane care este deţinută de către autorităţile unei alte jurisdicţii. Dispoziţia se poate aplica doar în jurisdicţia unde persoana este deţinută efectiv, iar calea de atac ar trebui căutată în faţa unei instanţe din acea jurisdicţie, în cazul de faţă Spania. În măsura în care art. 5 § 4 ar putea fi aplicabil, Curtea Constituţională a eliberat reclamantul de efectele mandatului astfel încât acesta nu mai este subiectul mandatului de arestare emis pe numele lui. Cu toate acestea, el nu putea fi fizic eliberat în Malta deoarece nu era fizic deţinut acolo. Instanţele malteze nu au jurisdicţie asupra autorităţilor spaniole. Astfel, calea de atac oferită nu poate fi decât declarativă, dar ar fi putut servi ca temei pentru a-i permite reclamantului să depună o altă cerere pentru eliberarea sa în Spania. 102. Curtea aminteşte că dreptul garantat la art. 5 § 4 este aplicabil doar persoanelor private de libertate şi nu se aplică pentru a obţine, după eliberare, o declaraţie că o deţinere sau arestare anterioară a fost ilegală [a se vedea X împotriva Suediei, nr. 10230/82, Decizia Comisiei din 11 mai 1983, Culegere de hotărâri şi decizii 32, p. 304, şi A.K. împotriva Austriei, nr. 20832/92, decizia Comisiei din 1 decembrie 1993, nepublicată]. În consecinţă, art. 5 § 4 nu poate fi invocat de o persoană care este în mod legal eliberată [a se vedea mutatis mutandis, Guliyev împotriva Azerbaidjanului, (dec.) nr. 35584/02, 27 mai 2005]. Din moment ce art. 5 § 4 nu stabileşte dreptul la dispunerea eliberării necondiţionată (a se vedea D.W. împotriva Regatului Unit, nr. 21387/93, decizia Comisiei din 21 octombrie 1996, nepublicată) prin urmare, eliberarea pe cauţiune este considerată eliberare legală în sensul acestui articol. 103. Curtea observă că reclamantul a depus cererea pentru eliberare în timp ce se afla în detenţie. Cu toate acestea, Curtea Constituţională nu a emis o decizie decât pe 24 noiembrie 2004, iar la acea dată reclamantul fusese eliberat pe cauţiune de către autorităţile spaniole (a se vedea supra, pct. 23). Astfel, deşi, la data depunerii cererii sale la instanţele naţionale, reclamantul avea dreptul la o cale de atac în conformitate cu art. 5 § 4, această dispoziţie nu se mai aplica la data pronunţării hotărârii Curţii Constituţionale. În consecinţă, nu este necesar ca Curtea să examineze dacă procedurile privind a doua perioadă de deţinere a reclamantului au fost conforme cu garanţiile de la art. 5 § 4 din convenţie. 104. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din convenţie.   IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din convenţie   105. Reclamantul a pretins că o interpretare extensivă a unei dispoziţii penale pentru a justifica jurisdicţia în scopul emiterii unui mandat încălca art. 7, cu toate că procedurile se aflau în stadiul preliminar. Acesta şi-a reiterat interpretarea cu privire la legea în cauză (a se vedea supra, pct. 57). 106. Curtea aminteşte că standardele de la art. 7 fac referire la acţiunea penală, condamnare şi pedeapsă [a se vedea Osthoff împotriva Luxemburgului, nr. 26070/94, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii] şi, prin urmare, nu sunt aplicabile în cazul deţinerii în temeiul art. 5 § 1 lit. c), din moment ce acea deţinere nu este rezultatul unei condamnări sau hotărâri [a se vedea, de asemenea, Ferrari Bravo împotriva Italiei, nr. 9627/81, Decizia Comisiei din 14 martie 1984, Culegere de hotărâri şi decizii 37 p. 29, Lawless împotriva Irlandei, Raportul Comisiei din 19 decembrie 1959, seria B nr. 1, p. 66, pct. 68]. Prezentul caz tratează deţinerea anterioară procesului. 107. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei. În consecinţă, trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din aceasta.   V. Cu privire la art. 41 din convenţie   108. Art. 41 din convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.   A. Prejudiciu material   109. Reclamantul a pretins 155 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Această sumă acoperă pierderea celor două puncte de vânzare pe care le deţinea şi ceea ce plătise pentru fondul comercial şi îmbunătăţiri. Acoperă, de asemenea, şi pierderile a două sezoane de încasări care se ridicau la 55 000 EUR. 110. Guvernul a afirmat că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă care să susţină pierderile menţionate. În plus, nu este răspunzător pentru nicio pierdere survenită în timp ce reclamantul era deţinut în Spania, în temeiul legislaţiei spaniole. În ceea ce priveşte perioada de detenţie în Malta, reclamantul ar fi suferit totuşi aceleaşi pierderi pretinse ca urmare a procedurilor penale împotriva lui indiferent dacă ar fi fost deţinut în arest sau nu. 111. Curtea notează că a reţinut doar o încălcare în temeiul art. 5 § 1 în ceea ce priveşte perioada de detenţie între 12 noiembrie 2004 - 22 noiembrie 2004. Încălcarea reţinută nu ar fi putut avea niciun impact deosebit asupra încasărilor reclamantului, dată fiind durata scurtă a perioadei. Totuşi, chiar dacă ar fi avut, reclamantul nu şi-a întemeiat pretenţiile prezentând vreo dovadă a pierderilor menţionate. Prin urmare, respinge această cerere.   B. Prejudiciu moral   112. Reclamantul a solicitat 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral datorită frustrării şi angoasei mentale care a rezultat din menţinerea arestării sale ilegale. 113. Guvernul a susţinut că Curtea Constituţională oferise deja despăgubiri pentru încălcarea găsită. În plus, din moment ce încălcarea era doar de natură procedurală, constatarea ei ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă. 114. Reclamantul nu a primit despăgubiri pentru arestarea ilegală ulterioară hotărârii Civil Court. Curtea a constatat încălcarea art. 5 § 1 în ceea ce priveşte perioada de 10 zile în perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004. Consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral în urma încălcării drepturilor sale conform art. 5 § 1 din convenţie. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 500 EUR cu titlul de prejudiciu moral.   C. Cheltuieli de judecată   115. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1 650 EUR (precum rezultă din centralizatorul cheltuielilor ataşat) pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor naţionale malteze; 18 880 EUR (precum rezultă din centralizatorul cheltuielilor ataşat) pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor naţionale spaniole şi 4 650 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii. 116. Guvernul a acceptat cererea referitoare la procedura în faţa instanţelor naţionale malteze dar s-a opus acordării costurilor pentru procedura în faţa instanţelor spaniole din moment ce nu era nici o legătură cauzală între încălcarea constatată şi costurile implicate. Într-adevăr, procedura de extrădare în Spania a continuat după ce autorităţile spaniole au luat cunoştinţă de încălcarea constatată de instanţele malteze, în urma cărora mandatul lipsit de valabilitate a fost înlocuit cu un alt mandat valid. În plus, aceste costuri păreau a fi exorbitante. În ceea ce priveşte costurile procedurilor în faţa Curţii, Guvernul a susţinut că suma de 1 000 EUR ar fi corectă şi rezonabilă în aceste circumstanţe. 117. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate să obţină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, Curtea reţine că doar încălcarea art. 5 § 1 în ceea ce priveşte perioada de 10 zile de arestare ilegală ulterioară hotărârii Civil Court. Având în vedere informaţiile pe care le deţine şi criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea privind cheltuielile în procedurile naţionale în faţa instanţelor spaniole, dar acceptă în parte cererea privind costurile în faţa instanţelor naţionale malteze şi în faţa Curţii. Consideră rezonabil să acorde suma de 1 000 EUR care acoperă cheltuielile de judecată în procedurile naţionale malteze şi procedura în faţa Curţii.   D. Dobânzi moratorii   118. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   Pentru aceste motive, Curtea   1. Declară, cu majoritate de voturi, admisibil capătul de cerere al reclamantului în temeiul art. 5 § 1 din convenţie privind detenţia sa în perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004;   2. Declară unanim admisibil capătul de cerere în temeiul art. 5 § 4 din convenţie privind inegalitatea armelor între părţi care rezultă din art. 409 al Codului penal maltez; şi declară restul cererii inadmisibilă;   3. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte detenţia reclamantului după ce mandatul de arestare fusese declarat lipsit de valabilitate;   4. Hotărăşte unanim că nu a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie în ceea ce priveşte pretinsa inegalitate a armelor între părţi în temeiul art. 409 din Codul penal maltez;   5. Hotărăşte cu şase voturi la unu că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, (a) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi (b) 1 000 EUR (o mie euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; (c) că, de la expirarea termenului menţionat de trei luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;   6. Respinge în unanimitate cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 aprilie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte   În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia parţial separată a judecătorului Nicolas Bratza se anexează la prezenta hotărâre.   N.B. T.L.E.   Opinia parţial separată a judecătorului Nicolas Bratza   1. În constatarea încălcării art. 5 § 1 în prezenta cauză, majoritatea Camerei a împărţit detenţia reclamantului în Spania în două perioade – perioada dintre 5 august 2004 (data arestării reclamantului) şi 12 noiembrie 2004 (data deciziei Civil Court referitoare la contestaţia constituţională a reclamantului) şi perioada dintre 12 noiembrie 2004 şi 22 noiembrie 2004 (data la care reclamantul a fost eliberat pe cauţiune de autorităţile spaniole). 2. În ceea ce priveşte prima perioadă, plângerea reclamantului că a fost deţinut cu încălcarea art. 5 § 1 din moment ce instanţa care a emis mandatul de arestare nu avea autoritatea să facă acest lucru a fost respinsă de Cameră din motivul că reclamantul nu mai poate pretinde că este o victimă a unei încălcări şi că această parte a plângerii este, în consecinţă, incompatibilă ratione personae. Aşa cum s-a notat în hotărâre, Civil Court a considerat că mandatul de arestare din 5 februarie ar trebui anulat din motivul că instanţa emitentă nu avea competenţa necesară şi acţionase ultra vires şi că arestarea reclamantului era, prin urmare, lipsită de temei legal şi contravenea art. 5 § 1. Civil Court i-a acordat reclamantului suma de 250 lire malteze (aproximativ 600 EUR) cu titlu de despăgubire (supra, pct. 13). Hotărârea Civil Court şi acordarea de despăgubiri au fost confirmate de Curtea Constituţională în hotărârea din 23 noiembrie 2004 (supra, pct. 22). 3. Sunt întru totul de acord cu Camera în ceea ce priveşte această concluzie şi acest raţionament. Unde diferă părerea mea de cea a majorităţii este constatarea lor că, în privinţa celei de a doua perioade, reclamantul şi-a păstrat statutul de victimă şi că drepturile lui în temeiul art. 5 § 1 au fost încălcate. Majoritatea a respins obiecţia Guvernului privind lipsa statutului de victimă din motivul că în hotărârea sa, Curtea Constituţională nu a admis nici în mod expres, nici pe fond încălcarea art. 5 § 1 în perioada de 10 zile între 12 – 22 noiembrie 2004 şi, în consecinţă, nu a reparat această încălcare. Se susţine că, în hotărârea sa care confirmă decizia Civil Court, Curtea Constituţională „nu a făcut nicio trimitere [...] la o încălcare în ceea ce priveşte perioada de 10 zile”. S-a spus că, dimpotrivă, Curtea Constituţională a insistat că Civil Court „nu ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului având în vedere faptul că acesta a fost deţinut în Spania; prin urmare, reiese că nu ar fi putut să susţină constatarea acestei încălcări”. În opinia majorităţii, dacă o astfel de constatare ar fi fost confirmată, Curtea Constituţională „ar fi crescut suma acordată reclamantului drept compensaţie pentru următoarea perioadă de 10 zile în care a rămas în detenţie” (hotărâre, pct. 67). 4. În opinia mea, abordarea majorităţii este excesiv de formalistă şi nu reflectă în mod corespunzător nici intenţia, nici efectul hotărârii Curţii Constituţionale. Este adevărat că Curtea Constituţională nu a menţinut decizia Civil Court de a-l elibera pe reclamant din motive care ar părea să reiasă clar din hotărârea sa, şi anume că reclamantul era deţinut în Spania şi că o instanţă malteză nu avea jurisdicţia necesară pentru a dispună instanţelor sau autorităţilor unui alt stat suveran să elibereze un deţinut pe teritoriul său. Acest lucru era, într-adevăr subliniat de faptul că atunci când instanţa spaniolă a fost informată de decizia Civil Court, a decis, la 16 noiembrie 2004, că eliberarea reclamantului era o chestiune care trebuia determinată pe baza legislaţiei spaniole, fără referire la legislaţia malteză, şi a refuzat să îl elibereze (supra, pct. 18). Nu reiese, în opinia mea, din aceasta că Curtea Constituţională nu a admis că drepturile reclamantului în temeiul art. 5 § 1 fuseseră încălcate; dimpotrivă, instanţa a constatat în mod expres că mandatul de arestare era nul de drept şi că arestarea reclamantului era ilegală şi contravenea art. 5 § 1. 5. Majoritatea susţine că, dacă Curtea Constituţională ar fi susţinut întru totul hotărârea Civil Court, ar fi crescut suma acordată pentru următoarea perioadă de 10 zile în care reclamantul a rămas în detenţie. Nu pot împărtăşi această perspectivă. Reiese din raţionamentul Curţii Constituţionale de ce a considerat că o creştere a sumei acordate nu era justificată. Pe lângă faptul că eliberarea reclamantului era o chestiune care nu putea fi controlată de instanţele malteze, încălcarea art. 5 § 1 era una procedurală mai degrabă decât de fond; aşa cum a subliniat Curtea Constituţională, mandatul de arestare nu fusese emis de instanţa corectă, dar avea temei valid în legislaţia malteză. Chiar pentru motivul că ilegalitatea se datora doar unui defect procedural, Curtea Constituţională a considerat despăgubirea acordată de prima instanţă ca fiind adecvată, a confirmat suma oferită şi a remarcat că un nou mandat în temeiul art. 355 V din Codul penal ar putea fi emis şi ar fi perfect legal (supra, pct. 22). În lumina acestei explicaţii, nu văd niciun motiv pentru care despăgubirea acordată de Civil Court, care nu era fixată prin referire la numărul de zile pe care reclamantul le petrecuse în detenţie, ar fi trebuit să crească pentru a reflecta celelalte zece zile de detenţie, dintre care şase se pot atribui, în orice caz, autorităţilor spaniole. 6. În opinia mea, confirmarea explicită că a avut loc o încălcare a cerinţelor procedurale de legalitate în temeiul art. 5 § 1 şi reparaţia prevăzută prin acordarea unei despăgubiri pentru această încălcare sunt în aşa fel încât reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a acestui articol.