12544/08

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA BREABIN c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 12544/08)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   7 aprilie 2009         DEFINITIVĂ   07/07/2009   Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Breabin c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 17 martie 2009 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12544/08) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Dumitru Breabin („reclamantul”), la 5 februarie 2008. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl G. Ulianovschi, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu. 3. Reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, contrar articolului 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 13 al Convenţiei. 4.  La 21 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 §  3 al Convenţiei). ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1959 şi locuieşte în Chişinău. El este şofer, însă la momentul evenimentelor nu era angajat în câmpul muncii. 6. El a fost bănuit de falsificarea unor acte privind vânzarea unui apartament din Chişinău şi a fost citat să se prezinte la 21 decembrie 2004 la Ministerul Afacerilor Interne pentru a fi interogat. 7.  Reclamantul s-a conformat citaţiei şi s-a prezentat în biroul colaboratorilor de poliţie N.T. şi S.D, care se afla în clădirea Ministerului Afacerilor Interne. Momentul sosirii lui în incinta Ministerului este contestat de părţi. Potrivit reclamantului, el a venit aproximativ la ora 9.00, în timp ce Guvernul susţine că el a venit la ora 13.00. După cum susţine reclamantul, cei doi poliţişti au încercat să-l forţeze să-şi recunoască vinovăţia şi, când el a refuzat, l-au lovit cu bastoane din cauciuc şi cu pumnii în cap. După o lovitură cu pumnul în urechea dreaptă, el şi-a pierdut cunoştinţa pentru câteva minute. Guvernul a negat afirmaţiile cu privire la maltratarea reclamantului. Este incontestabil însă faptul că interogarea a avut loc. Durata interogării este, de asemenea, disputată de către părţi: potrivit reclamantului, aceasta a durat opt ore, în timp ce Guvernul susţine că interogarea a durat doar o oră. În acelaşi timp, este incontestabil faptul că poliţiştii nu au întocmit vreun proces-verbal cu privire la interogarea reclamantului în acea zi. 8.  Momentul eliberării reclamantului este, de asemenea, disputat de către părţi: Guvernul susţine că reclamantul a fost eliberat la ora 14.00, în timp ce reclamantul susţine că a fost eliberat la aproximativ ora 17.00. Cu toate acestea, nu este disputat faptul că reclamantul a luat un taxi din faţa Ministerului Afacerilor Interne şi s-a dus direct la prietenul său, V.P., cu care intenţiona să plece în Germania a doua zi dimineaţa, pentru a-l anunţa că nu va putea pleca. Atât şoferul taxiului, cât şi prietenul său au observat vânătăi pe faţa lui, iar reclamantul le-a spus că a fost bătut de către poliţişti în incinta Ministerului Afacerilor Interne. Reclamantul a luat de la şoferul taxiului o carte de vizită. 9.  În timpul nopţii, reclamantul s-a simţit rău şi, în dimineaţa următoare, la 22 decembrie 2004, a mers la Spitalul de Urgenţă. Registrul spitalului conţine următoarea informaţie: „Pacientul a fost bătut de către poliţişti în clădirea Ministerului Afacerilor Interne la 21 decembrie 2004, ora 11.50, şi şi-a pierdut cunoştinţă pentru câteva minute. El acuză cefalee, greţuri, vomă şi ameţeli. Diagnosticul: contuzii şi vânătăi pe faţă, buza de sus, cap şi corp. ... Reclamantul a refuzat spitalizarea. Informaţia a fost transmisă Comisariatului General de Poliţie şi recepţionată de către D. sub numărul 6196 la 20.35.” 10. Se pare că nu a urmat vreo acţiune după ce Spitalul de Urgenţă a informat Comisariatul General de Poliţie despre acuzaţia reclamantului cu privire la maltratarea sa de către colaboratorii de poliţie. 11. În aceeaşi zi, la 22 decembrie 2004, la ora 16.45, reclamantul a fost internat într-un spital militar. Potrivit reclamantului, el a ales acest spital în loc de Spitalul de Urgenţă pentru că acesta oferea servicii mai ieftine. Din registrul spitalului reiese că reclamantul a făcut aceleaşi declaraţii cu privire la maltratările la care a fost supus de către cei doi colaboratori de poliţie la 21 decembrie 2004, în clădirea Ministerului Afacerilor Interne, ca şi la Spitalul de Urgenţă. El a fost diagnosticat cu traumatism la cap, multiple leziuni pe corp, la cap şi surditate post-traumatică la urechea dreaptă. Reclamantul a fost externat din spital la 31 decembrie 2004. 12. La 5 ianuarie 2005, reclamantul a obţinut un raport de expertiză medico-legală cu privire la leziunile sale. Raportul a confirmat diagnosticul anterior şi a stabilit că leziunile au fost cauzate cu obiecte contondente şi că constatările la care s-a ajuns în urma examinărilor medicale erau compatibile cu afirmaţiile reclamantului privind aplicarea forţei fizice împotriva sa la 21 decembrie 2004. Potrivit Codului Penal, aceste vătămări au fost calificate drept leziuni corporale uşoare, care necesitau îngrijiri medicale de până la douăzeci şi una de zile. 13. La 3 septembrie 2005, în cadrul investigaţiilor efectuate în cadrul urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului, el a depus o plângere unui ofiţer de urmărire penală precum că a fost maltratat la 21 decembrie 2004. Se pare că nicio acţiune nu a fost întreprinsă în legătură cu plângerea reclamantului. 14.  La 15 decembrie 2005, reclamantul s-a adresat în scris Procuraturii Generale şi s-a plâns că, la 14 decembrie 2005, când a luat cunoştinţă de dosarul penal împotriva sa, el a constatat că acesta nu conţinea vreo informaţie cu privire la interogarea sa din 21 decembrie 2004 şi că nicio acţiune nu a fost întreprinsă în legătură cu maltratarea sa în acea zi, în ciuda celor două plângeri, una formulată de către spital la 22 decembrie 2004 şi cealaltă - de el însuşi la 3 septembrie 2005. El a solicitat începerea urmăririi penale împotriva celor doi colaboratori de poliţie care l-au maltratat şi a anexat la cererea sa o copie a raportului de expertiză medico-legală din 5 ianuarie 2005. 15.  La 15 ianuarie 2006, Procuratura Generală a decis să respingă plângerea reclamantului cu privire la maltratarea sa, pe motiv că aceasta era nefondată. Într-o ordonanţă emisă în aceeaşi zi, s-a menţionat că poliţiştii acuzaţi au recunoscut că au interogat reclamantul; însă au negat faptul maltratării acestuia, şi, luând în consideraţie că reclamantul s-a plâns de maltratarea sa abia după un an, este evident faptul că el avea intenţia să tergiverseze şi să împiedice desfăşurarea procesului penal iniţiat împotriva sa. Se pare că reclamantul nu a fost interogat şi nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la plângerile sale anterioare sau raportul de expertiză medico-legală. Reclamantul a contestat această ordonanţă şi a susţinut că raportul de expertiză medico-legală nu a fost luat în consideraţie. De asemenea, el a susţinut că are un martor care ar putea confirma faptul maltratării sale. 16. La 24 martie 2006, Judecătoria Centru a admis plângerea reclamantului şi a anulat ordonanţa procurorului. Aceasta a constatat, inter alia, că procuratura nu a examinat suficient probele medicale prezentate de către reclamant. 17. La 11 mai 2006, reclamantul a fost interogat de către un procuror. El a reiterat faptele menţionate anterior în plângerea sa şi a informat procurorul despre şoferul taxiului care putea depune mărturii cu privire la starea lui în seara zilei de 21 decembrie 2004. 18. La o dată nespecificată, procurorul a interogat şoferul taxiului care a transportat reclamantul de la Ministerul Afacerilor Interne (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Şoferul taxiului a declarat că, în seara zilei de 21 decembrie 2004, el l-a luat pe reclamant de la colţul străzii unde se află Ministerul Afacerilor Interne. Hainele reclamantului erau murdare şi prăfuite şi, iniţial, el a crezut că reclamantul era în stare de ebrietate. Însă, mai târziu, reclamantul i-a spus că a fost bătut de doi colaboratori de poliţie în incinta Ministerului Afacerilor Interne. Reclamantul i-a arătat semne ale maltratării pe faţă, şi anume o ureche umflată şi vânătăi în jurul acesteia. Înainte de a coborî din maşină, reclamantul a cerut cartea de vizită a şoferului taxiului şi acesta i-a dat-o. 19. La o dată nespecificată, procurorul a interogat prietenul reclamantului, pe care acesta din urmă l-a vizitat în seara zilei de 21 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Prietenul reclamantului a confirmat că în seara zilei de 21 decembrie 2004, între orele 20.00 şi 22.00, reclamantul a venit la el acasă pentru a-l anunţa că nu va putea pleca în Germania a doua zi. Reclamantul avea vânătăi pe faţă şi i-a spus că a fost bătut în aceeaşi zi de poliţişti în incinta Ministerului Afacerilor Interne. 20. La 7 iulie 2006, Procuratura sectorului Centru a respins din nou plângerea reclamantului cu privire la maltratare. Fără a da vreo apreciere rapoartelor medicale, precum şi declaraţiilor şoferul taxiului şi prietenului reclamantului, procuratura a constatat că plângerea reclamantului era nefondată, deoarece existau suficiente probe care demonstrau vinovăţia lui în comiterea infracţiunii imputate şi, prin urmare, plângerea sa cu privire la maltratare a fost o simplă încercare de a împiedica şi tergiversa urmărirea penală iniţiată împotriva sa. Această constatare s-a bazat pe faptul că reclamantul a depus plângerea doar peste un an de la pretinsele evenimente. Reclamantul a contestat această ordonanţă la procurorul ierarhic superior. 21. La 29 ianuarie 2007, din aceleaşi motive, procurorul ierarhic superior a respins contestaţia reclamantului ca nefondată. Reclamantul a contestat această ordonanţă în instanţa de judecată. 22. La 24 aprilie 2007, Judecătoria Centru a admis plângerea reclamantului. Instanţa a constatat, inter alia, că ordonanţele procurorilor erau nemotivate. 23.  La 29 iunie 2007, un procuror de la Procuratura sectorului Centru a respins din nou plângerea reclamantului. El a constatat, inter alia, că poliţiştii învinuţi au recunoscut că interogarea reclamantului la 21 decembrie 2004 a durat doar o oră, însă ei au negat faptul aplicării forţei. Declaraţiile şoferului taxiului şi ale prietenului reclamantului nu puteau fi admise, deoarece ei nu au fost martori oculari ai maltratărilor, iar despre pretinsele maltratări ale reclamantului de către poliţişti ei au aflat din spusele reclamantului. Poliţiştii au declarat că maltratarea reclamantului în biroul lor era imposibilă, deoarece biroul ministrului se afla cu un etaj mai sus şi, în cazul unor strigăte, ministrul sau alţi funcţionari de rang înalt al Ministerului le-ar fi auzit. Mai mult, ei nu aveau bastoane de cauciuc în birou, iar fapta încriminată reclamantului nu era atât de gravă încât să justifice maltratarea lui. Un coleg al poliţiştilor a mai declarat că reclamantul nu a fost maltratat şi că, în timpul interogării, uşa biroului a fost mereu deschisă. Reclamantul a contestat din nou ordonanţa, pe motiv că este ilegală, deoarece procurorul nu a examinat obiectiv şi complet toate circumstanţele cauzei. Reclamantul a menţionat că procurorul nu a menţionat faptul că colaboratorii de poliţie nu au întocmit un proces-verbal al reţinerii şi interogării sale la 21 decembrie 2004. 24.  La 15 august 2007, plângerea reclamantului a fost respinsă de către Judecătoria Centru. Instanţa a constatat că raportul de expertiză medico-legală din 5 ianuarie 2005 nu probează faptul maltratării reclamantului, deoarece acesta a fost întocmit peste 12 zile de la pretinsa maltratare. 25.  Vătămarea urechii drepte a reclamantului a fost atât de gravă încât aceasta nu a fost remediată niciodată. Reclamantul a prezentat un raport medical din 2007, în care se menţiona că pierderea auzului la urechea dreaptă a fost iremediabilă şi permanentă. 26. La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat un raport de expertiză medicală de la Centrul de Medicină Legală al Ministerului Sănătăţii, care a conchis la 11 noiembrie 2008 că, în urma traumei la cap cauzate la 21 decembrie 2004, reclamantul şi-a pierdut complet auzul la urechea dreaptă. Potrivit legislaţiei naţionale, vătămarea cauzată reclamantului a dus la pierderea capacităţii de muncă cu 25%. Potrivit Codului penal, leziunile corporale ale reclamantului au fost recalificate drept vătămare corporală de gravitate medie urmată de o dereglare îndelungată a sănătăţii, necesitând mai mult de douăzeci şi una de zile de îngrijiri medicale.  II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE            A. Dreptul naţional 27.  Prevederile relevante ale Codului penal sunt următoarele: Articolul 309. Constrângerea de a face declaraţii „(1) Constrângerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face declaraţii la interogatoriu, ... de către cel care efectuează urmărirea penală ... se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani ... . (2) Aceeaşi acţiune însoţită: a) de aplicarea violenţei; b) de tratamente crude, inumane sau degradante; ... se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani ... .” Articolul 309/1 Tortura „(1) Provocarea, în mod intenţionat, a unei dureri sau suferinţe puternice, fizice ori psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri ... se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani ... . (3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) ..., săvârşite: c) de două sau mai multe persoane; e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest scop; f) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani ... .” 28.  Prevederile relevante ale Codului cu privire la contravenţiile administrative sunt următoarele: Articolul 47/1. Cauzarea leziunilor corporale „Cauzarea premeditată a leziunilor corporale uşoare, maltratarea, aplicarea loviturilor şi a altor acţiuni violente care au provocat dureri fizice - atrag aplicarea unei amenzi de la zece la cincisprezece unităţi convenţionale sau arest administrativ pe un termen de până la cincisprezece zile. ...” B. Căile de recurs interne invocate de Guvern 29.  În dosarul Ciorap c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor (hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 19 decembrie 2007), o persoană aflată în custodia poliţiei a fost maltratată de poliţişti atât de dur încât i-a fost fracturat craniul şi i-a fost cauzată o rană postoperatorie deschisă. În pofida unor dovezi evidente că a fost maltratat, Procuratura Generală a respins plângerea acestuia, iar materialul video cu privire la maltratarea lui a dispărut din materialele dosarului penal. Reclamantul a înaintat o acţiune civilă împotriva statului, susţinând că i-au fost încălcate drepturile garantate de articolul 3 al Convenţiei şi solicitând o despăgubire de MDL 300,000 (aproximativ 18,000 euro (EUR)). Printr-o hotărâre irevocabilă, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că existau suficiente probe în sprijinul acuzaţiilor de torturare a reclamantului, că investigaţia Procuraturii Generale a fost ineficientă şi că, din aceste motive, a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 3 al Convenţiei. Iniţial, reclamantului i s-a acordat suma de MDL 30,000; această sumă a fost, însă, redusă de Curtea Supremă de Justiţie la MDL 3,000 (aproximativ EUR 180). ÎN DREPT 30.  Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el a fost maltratat de poliţie la 21 decembrie 2004. De asemenea, el s-a plâns de omisiunea autorităţilor naţionale de a investiga în mod corespunzător plângerile lui cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 31.  Reclamantul a susţinut că el nu a avut un recurs efectiv pentru a cere compensaţii pentru maltratarea la care a fost supus şi a pretins o violare a articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .” I. ADMISIBILITATEA CAUZEI 32.  Guvernul a susţinut că pretenţia formulată este inadmisibilă pe motiv de neepuizare a căilor de recurs interne. În special, acesta a susţinut că reclamantul trebuia să iniţieze o acţiune civilă şi să solicite despăgubiri pentru pretinsa maltratare. Guvernul a făcut referire la jurisprudenţa instanţelor naţionale, în special la cauza Ciorap (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Alternativ, reclamantul se putea plânge în temeiul articolului 47/1 al Codului cu privire la contravenţii administrative. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul. 33. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului, potrivit căreia reclamantul trebuia să se plângă în temeiul prevederilor Codului cu privire la contravenţii administrative, Curtea reiterează că o persoană nu este chemată să încerce mai mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se vedea, spre exemplu, Airey v. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 23, Seria A nr. 32). Din circumstanţele cauzei rezultă cert că reclamantul a formulat o plângere împotriva poliţiştilor în temeiul prevederilor Codului penal (a se vedea paragrafele 13 şi 14 de mai sus). Guvernul nu a afirmat că o asemenea procedură era ineficientă în privinţa pretinsei încălcări a dreptului reclamantului garantat de articolul 3 al Convenţiei. Prin urmare, obiecţia potrivit căreia reclamantul mai trebuia să depună şi o plângere în temeiul prevederilor Codului cu privire la contravenţii administrative urmează a fi respinsă. 34. În ceea ce priveşte remediile cu caracter civil invocate de Guvern, Curtea reiterează că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v.Italia [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). 35. Examinând hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale în cauza Ciorap, Curtea notează că, în afară de faptul că despăgubirea acordată dlui Ciorap cu titlu de prejudiciu moral, pentru o încălcare atât de gravă cum este tortura, este vădit inadecvată, procedurile civile în cauză nu au dus la identificarea şi pedepsirea colaboratorilor de poliţie vinovaţi. Curtea reaminteşte şi alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la despăgubirea victimelor violării articolului 3 al Convenţiei, cum ar fi hotărârea din anul 2004 în cauza Drugalev c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor (a se vedea Holomiov v. Moldova, nr.30649/05, §§ 88, 106 şi 107, 7 noiembrie 2006). Cu toate acestea, astfel de hotărâri, deşi par a fi încurajatoare, nu par să facă parte dintr-o politică coerentă a instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la acordarea remediilor reale pentru violarea articolului 3 al Convenţiei. Din aceste motive, Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI A.  Argumentele părţilor 1.  Cu privire la pretinsa maltratare 36. Reclamantul a susţinut că la 21 decembrie 2004, între orele 9.00 şi 17.00, el s-a aflat sub controlul poliţiei şi că până la aceasta el era perfect sănătos. După eliberarea sa, el avea leziuni corporale confirmate prin raportul medical din 22 decembrie 2004 şi care nu au fost contestate de către Guvern. Probele medicale, coroborate cu declaraţiile celor doi martori (şoferul taxiului şi prietenul reclamantului), demonstrau, dincolo de orice dubiu rezonabil, că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului în timpul detenţiei acestuia în clădirea Ministerului Afacerilor Interne. La respingerea plângerii reclamantului, concluziile organelor de investigaţie s-au bazat, în exclusivitate, pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi de maltratare. De asemenea, reclamantul a susţinut că unul dintre poliţiştii acuzaţi de el a recunoscut implicit existenţa unei practici de maltratare a persoanelor bănuite prin faptul că a declarat că acuzaţiile împotriva lui nu au fost atât de grave încât să justifice maltratarea lui. 37. Guvernul a contestat declaraţiile reclamantului şi a declarat că acesta nu a fost supus maltratării la 21 decembrie 2004. În susţinerea poziţiei sale, Guvernul s-a referit din nou la concluziile procuraturii din ordonanţele de respingere a plângerii reclamantului. 2.  Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată 38.  Reclamantul a susţinut că depunerea unei cereri din partea victimei privind pornirea urmăririi penale este necesară numai atunci când este vorba despre cazurile de violenţă între indivizi. Potrivit articolelor 276 şi 298 ale Codului de procedură penală, pornirea urmăririi penale în legătură cu pretinsa maltratare de către poliţişti nu este condiţionată de depunerea unei plângeri prealabile de către pretinsa victimă a maltratării. În sprijinul celor menţionate, reclamantul a transmis o copie a ordinului Procurorului General adresat subalternilor săi, potrivit căruia procurorii sunt obligaţi să investigheze ex officio orice caz cu privire la aplicarea torturii sau maltratarea de către poliţie. 39. Reclamantul a fost informat la 22 decembrie 2004 de către spital că poliţia a fost notificată cu privire la pretinsa maltratare. Din acest motiv, el nu a depus o plângere şi aştepta să fie citat la poliţie pentru a da declaraţii. 40. La 3 septembrie 2005, când a fost citat de un procuror pentru interogarea sa cu privire la urmărirea penală iniţiată împotriva sa, reclamantul s-a plâns cu privire la maltratarea din 21 decembrie 2004. În pofida acestui fapt şi prevederilor Codului de procedură penală, nu a fost întreprinsă nici o acţiune. 41. La 14 decembrie 2005, luând cunoştinţă de dosarul său penal, reclamantul a observat că acesta nu conţinea vreo informaţie prezentată de către spital la 22 decembrie 2004, sau din plângerea sa din 3 septembrie 2005, şi, la 15 decembrie 2005, el a depus o plângere. 42. Chiar şi după 15 decembrie 2005, procuratura nu a întreprins măsuri de urmărire penală şi, la 15 ianuarie 2006, a respins plângerea doar în baza declaraţiilor poliţiştilor acuzaţi. Procurorul care a instrumentat cazul a concis că reclamantul a depus plângerea cu privire la maltratare doar pentru a împiedica urmărirea penală intentată împotriva sa; totuşi, reclamantul nu a recunoscut vina sa în timpul interogării din 21 decembrie 2004 şi, prin urmare, niciun denunţ fals nu l-ar fi ajutat în procesul penal intentat împotriva sa. Mai mult, după 21 decembrie 2004, poliţiştii care l-au maltratat nu au fost implicaţi în investigarea acuzaţiilor împotriva sa. 43. În timpul investigaţiilor cu privire la pretinsa maltratare a reclamantului, procurorii au interogat doar doi martori şi cei doi poliţişti acuzaţi de maltratare. Ei nu au interogat medicii care au examinat reclamantul. Mai mult, dosarul cu privire la examinarea plângerii privind maltratarea nu conţine nimic care ar indica asupra faptului că procurorii au luat în consideraţie concluziile medicilor, potrivit cărora leziunile corporale ale reclamantului corespundeau descrierii de către acesta a evenimentelor care le-au cauzat. De asemenea, procurorii nu au oferit o explicaţie alternativă originii leziunilor corporale ale reclamantului. 44. Guvernul a susţinut că, la momentul primirii informaţiei de la spital cu privire la maltratarea reclamantului, la 22 decembrie 2004, fapta se încadra în categoria infracţiunilor (vătămarea uşoară a integrităţii corporale), urmărirea penală asupra cărora se iniţia doar în baza plângerii depuse de către victimă. Din acest motiv, chiar dacă poliţia a fost informată despre leziunile reclamantului, aceasta nu putea începe investigarea acestei cauze dacă nu primea o plângere de la reclamant. 45. După o investigaţie detaliată, organele de urmărire penală au ajuns la concluzia că plângerea reclamantului depusă la un an după evenimentele în cauză avea drept scop împiedicarea urmăririi penale cu privire la acuzaţiile aduse reclamantului. Mai mult, faptul că reclamantul s-a plâns abia după un an de la eveniment a făcut dificilă examinarea de către autorităţi a plângerilor sale în modul corespunzător. Dacă reclamantul ar fi informat autorităţile imediat, ele ar fi căutat urme de sânge ale reclamantului pe hainele poliţiştilor acuzaţi sau alte probe. Acest lucru, însă, a fost imposibil de realizat din cauza depunerii cu întârziere a plângerii de către reclamant. 46.  Martorii reclamantului nu au fost prezenţi la pretinsa maltratare şi au aflat despre aceasta doar din spusele reclamantului.  B.  Aprecierea Curţii 1. Cu privire la pretinsa maltratare 47.  După cum a menţionat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII). 48. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, citată mai sus, § 87). 49.  În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, § 161, Series, nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). 50. Nu se contestă faptul că, la 21 decembrie 2004, reclamantul s-a aflat în clădirea Ministerului Afacerilor Interne, sub controlul poliţiei. Curtea notează cu îngrijorare că nu există vreo înregistrare a momentului sosirii şi eliberării lui, precum şi a timpului interogării sale. Raportul medical din 22 decembrie 2004, întocmit dimineaţa, constata că reclamantul avea leziuni la cap şi pe corp. Este adevărat că, după eliberarea sa de la Ministerul Afacerilor Interne, reclamantul nu a mers direct la spital. Totuşi, el a putut aduce doi martori, care au confirmat că el avea leziuni pe faţă în seara zilei de 21 decembrie 2004, după eliberarea sa de la Ministerul Afacerilor Interne. Unul din martori era şoferul taxiului care l-a luat din faţa Ministerului Afacerilor Interne. Procuratura sectorului Centru a respins declaraţiile şoferului de taxi, pe motiv că acestea erau probe indirecte, şi anume deoarece reclamantul a fost acela care i-a spus că a fost bătut de către poliţişti. Totuşi, din declaraţiile şoferul taxiului reiese clar că el personal a văzut leziuni pe faţa reclamantului şi hainele murdare ale acestuia. Mai mult, nu se contestă de către părţi faptul că reclamantul a fost văzut de către şoferul taxiului imediat după ce a fost eliberat din clădirea Ministerului Afacerilor Interne. 51. În lumina celor de mai sus, şi deoarece nu s-a constatat faptul că reclamantul a avut vătămări corporale înainte de a intra în clădirea Ministerului Afacerilor Interne, Curtea conchide că leziunile reclamantului au fost cauzate în perioada aflării sale în Ministerul Afacerilor Interne, la 21 decembrie 2004. 52.  Deoarece Guvernul nu a dat vreo explicaţie cu privire la originea leziunilor de mai sus şi având în vedere prezumţia puternică care apare în asemenea situaţii (a se vedea paragraful 48 de mai sus), Curtea conchide că Guvernul nu a convins-o că leziunile reclamantului au fost cauzate prin orice altceva decât prin maltratarea lui când se afla în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului. 2.  Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată 53. Pe lângă principiul general enunţat în paragraful 34 de mai sus, Curtea reiterează că investigarea acuzaţiilor serioase de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard. 54.  Curtea notează o serie de carenţe grave comise în cadrul investigaţiei efectuate de către autorităţile naţionale. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul a aşteptat aproape un an până a depus personal o plângere cu privire la maltratarea sa, Curtea notează că reclamantul a solicitat asistenţă medicală după eliberarea sa. Medicul care l-a examinat a anunţat poliţia despre leziunile corporale ale reclamantului şi acuzaţiile lui, potrivit cărora leziunile au fost cauzate prin maltratarea sa de către poliţişti. În asemenea cazuri, obligaţia de a investiga faptele invocate în scrisoarea de la spital a revenit autorităţilor. Cu toate acestea, la această scrisoare nu s-a dat nici un răspuns. De asemenea, procuratura nu a întreprins nimic chiar şi atunci când reclamantul s-a adresat personal, la 3 septembrie 2005. După 15 decembrie 2005, când în cele din urmă a fost iniţiată o investigaţie, procurorii nu au examinat din ce cauză cei doi poliţişti acuzaţi au omis să facă vreo menţiune cu privire la interogarea reclamantului la 21 decembrie 2004. La 15 ianuarie 2006, procuratura a respins plângerea reclamantului fără a-l interoga, nemaivorbind de martori. Concluzia a fost că scopul reclamantului era de a împiedica mersul urmăririi penale iniţiate împotriva sa, concluzie care a predominat până la finalizarea investigaţiei. Merită a fi notat şi că, în pofida faptului că a ajuns la o astfel de concluzie, procuratura nu a analizat dacă reclamantul a avut vreun motiv pentru a lansa acuzaţii false împotriva celor doi poliţişti sau dacă reclamantul putea beneficia în urma unor astfel de acuzaţii, în circumstanţele în care la 21 decembrie 2004 el nu şi-a recunoscut vina, iar după acea dată cei doi poliţişti acuzaţi nu au lucrat asupra cauzei sale. 55. Este adevărat că, după anularea ordonanţei procuraturii din 15 ianuarie 2006 cu privire la respingerea plângerii reclamantului, martorii au fost interogaţi. Totuşi, procuratura a respins declaraţiile martorilor pe motivul că acestea erau probe indirecte, şi anume că şoferul taxiului şi prietenul reclamantului au aflat despre maltratare din declaraţiile reclamantului. Totuşi, examinând declaraţiile martorilor, Curtea a constatat că ei au afirmat că au văzut semne de lovituri pe faţa acestuia. Aceste declaraţii deosebit de importante au fost ignorate de către procurori şi tratate drept informaţii irelevante. 56.  În lumina deficienţelor grave la care s-a referit mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au făcut o încercare serioasă pentru a investiga plângerile de maltratare ale reclamantului. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această privinţă. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI 57. Reclamantul a susţinut că, drept urmare a ineficienţei investigaţiei penale a pretenţiilor sale cu privire la maltratare, el nu a avut un recurs efectiv pentru a solicita compensaţii pentru maltratarea la care a fost supus. 58. Guvernul nu a fost de acord şi a invocat cauza Ciorap drept exemplu al recursului naţional disponibil. 59. Curtea constată că Guvernul nu a prezentat dovezi în ceea ce priveşte existenţa unui recurs intern efectiv (a se vedea paragrafele 32-35 de mai sus). În orice caz, având în vedere caracterul inadecvat al investigaţiei în legătură cu plângerea penală a reclamantului împotriva poliţiştilor care l-au maltratat, o acţiune civilă bazată pe aceleaşi fapte şi acuzaţii nu ar fi avut vreo şansă de succes. Prin urmare, Curtea consideră că nu a fost demonstrat faptul că a existat un recurs efectiv în baza căruia reclamantul ar fi putut pretinde compensaţii pentru maltratarea cauzată de către poliţişti. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 combinat cu articolul 3 al Convenţiei. IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 60.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 61.  Reclamantul a pretins EUR 200 cu titlu de prejudiciu material, această sumă reprezentând cheltuielile pentru tratamentul leziunilor cauzate la 21 decembrie 2004. 62. Guvernul a susţinut că reclamantul nu avea dreptul la vreo despăgubire, deoarece el nu a fost maltratat. 63. Curtea consideră că există o legătură cauzală între violarea constatată şi prejudiciul material pretins; din acest motiv, ea acordă întreaga sumă pretinsă cu titlu de prejudiciu material. B. Prejudiciul moral 64.  Reclamantul a pretins EUR 150,000 cu titlu de prejudiciu moral, susţinând că el a suferit dureri fizice severe ca rezultat al maltratării şi a avut nevoie de mai mult de 21 de zile de tratament. De asemenea, el a îndurat suferinţe psihice şi emoţionale puternice ca urmare a tratamentului la care a fost supus şi ca rezultat al pierderii totale a auzului la urechea dreaptă. Potrivit legislaţiei naţionale, o astfel de leziune reprezintă o pierdere cu 25% a capacităţii de muncă. Invaliditatea reclamantului a constituit un impediment serios pentru practicarea profesiei sale şi i-a creat dificultăţi serioase în găsirea unui loc permanent de muncă. Reclamantul şi ceilalţi trei membri ai familiei sale aflaţi la întreţinerea lui, s-au aflat, prin urmare, într-o situaţie materială foarte dificilă. El a fost nevoit să accepte munci temporare minore, necalificate, pentru a-şi putea întreţine familia. 65. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că, deoarece autorităţile naţionale nu au constatat faptul că reclamantul a fost maltratat de către poliţişti, el nu era în drept să pretindă vreo despăgubire. Alternativ, el a susţinut că, în lumina jurisprudenţei Curţii în cazuri similare, suma pretinsă era excesivă. 66.  Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea acestora, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil şi luând în consideraţie invaliditatea permanentă cauzată reclamantului prin maltratare, Curtea îi acordă acestuia EUR 25,000. C.  Costuri şi cheltuieli  67.  Reclamantul a mai pretins EUR 5,287 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. 68.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că aceasta era excesivă şi neîntemeiată. 69.  Curtea acordă EUR 3,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.  D. Dobânda de întârziere 70. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului de către colaboratorii de poliţie la 21 decembrie 2004;   3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea în detenţie;   4.  Hotărăşte că a existat o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte lipsa recursului efectiv pentru pretinsa maltratare;   5.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i)  EUR 200 (două sute euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii)  EUR 25,000 (douăzeci şi cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; (iii)  EUR 3,500 (trei mii cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iv)  orice taxă care poate fi percepută din sumele de mai sus; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier     Preşedinte