12776/06

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA în Cauza BONE împotriva României (Cererea nr. 12776/06) Strasbourg 4 noiembrie 2008 Devenită definitivă la 4.02.2009   Această hotărâre poate suferi modificări de formă.      În Cauza BONE împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadeval, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 14 octombrie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:        PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 12776/06, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni germani, domnul Mihai Bone şi soţia sa, doamna Florica Bone (reclamaţii), au sesizat Curtea la data de 30 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2.  Reclamanţii sunt reprezentaţi de dna. Roxana Sommer, avocat în Egg, Elveţia. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent al Ministerului Afacerilor Externe.  3. La 29 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de prevederile art. 29 § 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.    4. Guvernul german, căruia i-a fost transmisă o copie a cererii în temeiul art.44 § 1 a) al regulamentului, nu a să prezentat un punct de vedere în prezenta cauză.        ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei      5. Reclamanţii s-au născut în anul 1940 şi respectiv 1945 şi locuiesc la Stuttgard.  6. Reclamanţii sunt proprietarii unui imobil situat în Constanţa, care a fost naţionalizat în anul 1983 şi vândut de către stat unor terţi, foşti chiriaşi, printr-un contract din data de 13 decembrie 1996.  7. Printr-o hotărâre definitivă din 4 septembrie 2000, tribunalul judeţean din Constanţa a constatat, la cererea reclamanţilor, caracterul abuziv al naţionalizării şi a anulat titlul de proprietate al statului. 8. La data de 1 august 2002, reclamanţii au formulat o acţiune în anularea contractului de vânzare cumpărare din data de 13 decembrie 1996, înregistrată pe rolul judecătoriei Constanţa. Printr-o hotărâre judecătorească din data de 27 noiembrie 2003, judecătoria a respins acţiunea. În pofida faptului că le-a recunoscut dreptul de proprietate, instanţa a decis că cumpărătorii au dobândit apartamentul în litigiu fiind dobânditori de bună credinţă şi, prin urmare, aveau dreptul de a-l păstra. Această sentinţă a fost menţinută prin decizia definitivă din 28 noiembrie 2005 pronunţată de către Curtea de Apel din Constanţa. 9. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile acaparate în mod abuziv de Stat, reclamanţii au solicitat să fie despăgubiţi pentru lipsirea de dreptul de proprietate asupra bunului lor, la valoarea de pe piaţă a acestuia, conform prevederilor legii respective. Până în prezent nu au fost despăgubiţi.  II.  DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10.  Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. României ([GC], no 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii  c. României (no 57001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19‑26) şi Păduraru c. României (no 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005) şi Tudor c. României (no 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) . 11.  Din observaţiile guvernului prezentate Curţii la data de 8 iulie 2008 în două cauze (nr. 26694/06 şi 47091/06) aflate pe rolul Curţii, referitoare la bunuri imobile ieşite din patrimoniul proprietarilor lor prin decrete de naţionalizare, rezultă că autorităţile române au luat măsuri care vizează accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului „Proprietatea”, în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 81/2007. Guvernul face trimitere la o scrisoare redactată de către autorităţile care administrează acest fond, din care rezultă că fondul funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis şi va fi înregistrat pe lângă Comisia naţională de valori mobiliare drept organism de plasament colectiv, după evaluarea activelor care se găsesc în patrimoniul fondului. Guvernul subliniază că persoanele care deţin acţiuni la fond au în viitor două opţiuni, şi anume de a păstra acţiunile fondului şi de a beneficia de un venit sub formă de dividende, sau de a solicita convertirea acestora în numerar, sume care în viitor vor putea fi încasate. Guvernul precizează că, la data de 1 februarie 2008, erau înregistrate un număr de 2440 asemenea opţiuni, dintre care 855 au fost rezolvate, totalul despăgubirilor plătite de către acest fond ridicându-se la 72 000 000 lei noi româneşti (RON), adică în jur de 20 400 000 euro (EUR). În plus, începând de la data de 1 noiembrie 2007, fondul a început distribuirea dividendelor.   ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1  din Protocolul nr. 1      12.  Reclamanţii se plâng că au suferit o atingere a dreptului la respectarea bunurilor lor, constând în imposibilitatea de a se bucura de proprietatea apartamentului lor, al căror proprietari au fost recunoscuţi prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În acest sens invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele  :                             « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motivul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Prevederile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.  »    A. Asupra admisibilităţii                          13. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară aşadar admisibilă.  B. Asupra fondului 14.  Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. 15. Reclamanţii contestă caracterul real şi efectiv al sistemului de indemnizare instituit prin Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, subliniind că fondul „Proprietatea” nu funcţionează în mod efectiv şi cp, în orice caz, ar fi prea riscant pentru ei să accepte, în compensarea unei valori imobiliare sigure, acţiuni emise pe o piaţă de valori mobiliare în formare şi instabilă, astfel cum este cea din România. 16. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate a reclamanţilor cu privire la bunurile vândute de către stat către terţii care le ocupau în calitate de locatari, combinată cu absenţe prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din protocolul 1 (Străin, anterior citată, §§ 39, 43 şi 59; Porteanu c. României, nr. 4596/03, §  34, 16 februarie 2006).                                                 17.  În speţă, Curtea nu vede motive pentru a se îndepărta de abordarea avută în cazurile menţionate anterior. Vânzarea de către Stat a imobilului reclamanţilor împiedică – încă şi astăzi – reclamanţii să beneficieze de dreptul lor de proprietate recunoscut de o decizie definitivă şi irevocabilă. Curtea consideră că o astfel de situaţie echivalează cu o privare de proprietate de facto, în absenţa oricărei indemnizaţii.                             8. Curtea menţionează că la data faptelor nu exista în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă să ofere reclamanţilor o indemnizare pentru această lipsire de proprietatea lor (Străin, anterior citată, §§23, 26-27, 55-56; Porteanu, anterior citată, §§ 23-24 şi 34-35). În plus, Curtea observă că nici în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat de către guvern în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi.   19. Această concluzie nu aduce atingere unei evoluţii pozitive care ar putea urma în viitor cu referire la mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială cu scopul de a indemniza persoane care, precum reclamanţii, au fost în situaţia de a li se fi recunoscut calitatea de proprietari printr-o decizie definitivă. În această privinţă, Curtea ia act cu satisfacţie de evoluţia recentă care pare a se prefigura în practică şi care se îndreaptă într-un sens de dorit în acest domeniu (paragraful 11 de mai sus). 20. În concluzie, a existat şi continuă să existe o încălcare a articolul 1 din Protocolul nr. 1.  II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie     21. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »                         A. Prejudiciu 22.  Reclamanţii solicită, cu titlul de daune materiale, acordarea sumei de 70 000 euro (EUR), reprezentând valoarea de circulaţie actuală a apartamentului în litigiu. Aceştia mai solicită 90 000 EUR, reprezentând lipsa de folosinţă rezultată din lipsirea de proprietatea apartamentului lor, prezentând Curţii un calcul întemeiat pe valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut percepe.  În fine, aceştia mai solicită 18 000 EUR cu titlul de daune morale pentru suferinţele cauzate de nerespectarea dreptului lor de proprietate. Reclamanţii nu furnizează vreo expertiză tehnică de stabilire a valorii apartamentului lor. 23. Guvernul apreciază că valoarea de circulaţie a apartamentului este de 57 210 EUR şi prezintă în acest sens avizul unui expert redactat în luna august 2007. 24.  În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, Guvernul face trimitere la cauzele Sofletea împotriva României (nr. 48179/99, hotărârea din 25 noiembrie 2003) şi Buzatu împotriva României (nr. 34642/97, hotărârea – satisfacţie echitabilă - din 27 ianuarie 2005) şi apreciază că pretenţiile reclamanţilor ar putea fi eventual luate în consideraţie în determinarea prejudiciului material.   25. In ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că nu există legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu şi pretinsa încălcare a Convenţiei. Aceasta apreciază că suma este excesivă în raport de jurisprudenţa Curţii în materie.   26. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a unui drept atrage pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt acestei încălcări şi de a şterge consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea în legătură cu care a avut loc constatarea încălcării Convenţiei.  27. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când dispune cu privire la aceste aspecte figurează prejudiciul material, adică pierderea efectiv suferită drept consecinţă directă a încălcării invocate, şi prejudiciul moral, adică repararea stării de angoasă, a disconfortului şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 28. În speţă, referitor la determinarea cuantumului prejudiciului material, Curtea observă că numai Guvernul a prezentat o evaluare a apartamentului în litigiu. 29. Având în vedere informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară şi pronunţându-se în echitate, Curtea decide valoarea actuală a apartamentului în litigiu ca fiind 65 000 EUR:     30.  În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de lipsă de folosinţă a bunului, calculate în raport cu preţul locaţiei acestui bun, Curtea nu va putea aloca nici o sumă cu acest titlu ţinând cont, pe de o parte, de faptul că aceasta a dispus restituirea bunului drept reparaţie în sensul articolului 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unui spaţiu locativ depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, aceasta va ţine cont de lipsirea de proprietate suferită de către reclamanţi cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea Isar împotriva României, no 42212/04, § 34). 31.  În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor referitoare la prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele respective au provocat acestora disconfort şi incertitudini, şi că suma de 4000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. .     B. Costuri şi cheltuieli 32. Reclamanţii au solicitat 37 720 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli, fără a prezenta documente justificative în dovedirea acestora.. 33. Guvernul arată că reclamanţii nu au prezentat nici un document justificativ pentru a face dovada cheltuielilor invocate. Aceasta nu se opune la rambursarea acestora, sun condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza. 34. Curtea arată că în temeiul art. 41 din Convenţie pot fi rambursate numai cheltuielile despre care se stabileşte că au fost realmente expuse, care corespund unei necesităţi şi care sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea între altele Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr.31195-96, § 79, CEDH 1999 –II ). 27.  Având în vedere că reclamanţii nu au justificat cheltuielile solicitate, Curtea decide să nu le fie plătită nici o sumă sub acest aspect.     C. Majorări de întârziere      28. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă;      2. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;      3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să achite reclamanţilor în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul în vigoare la data plăţii: i. 65 000 EUR ( şaizeci şi cinci de mii de euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, drept prejudiciu material ii. 4 000 EUR ) patru mii de euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, drept prejudiciu moral b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 noiembrie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Santiago Quesada,      Josep Casadevall grefier       presedinte