13012/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA CRAVCENCO c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 13012/02)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   15 ianuarie 2008         DEFINITIVĂ   15/04/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Cravcenco c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Josep Casadevall,  Giovanni Bonello,  Kristaq Traja,  Stanislav Pavlovschi,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 11 decembrie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1.  La originea cauzei se află o cerere (nr. 13012/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dna Elena Cravcenco („reclamantul”), la 11 februarie 2002. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl I. Manole, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog. 3.  Reclamantul a pretins, în special, că procedurile în cauza sa au fost excesiv de lungi. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 21 octombrie 2005, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte la Cahul. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 1.  Concedierea iniţială a reclamantului şi procedurile privind reintegrarea sa în serviciu 6.  Reclamantul a lucrat pentru un teatru de stat din Cahul (Teatrul Republican Muzical-Dramatic ‘B.P. Haşdeu’, „angajatorul”). 7.  La 22 octombrie 1996, el a fost concediat şi a intentat o acţiune judiciară prin care a solicitat anularea concedierii sale. La 5 februarie 1997, Judecătoria sectorului Cahul a dispus reintegrarea sa în serviciu. Ca urmare a refuzului angajatorului de a executa hotărârea judecătorească, la 6 februarie 1997, el s-a adresat cu o plângere Ministerului Culturii („Ministerul”). La 20 martie 1997, Ministerul l-a asigurat că angajatorul va executa hotărârea judecătorească şi că, în caz de neexecutare, el va lua măsuri. 8. Reclamantul a fost reintegrat în serviciu la 31 martie 1997. În ciuda acestui fapt, o altă persoană a continuat să figureze în statele de personal în calitate de contabil-şef. La 3 iunie 1997, tribunalul a casat hotărârea instanţei judecătoreşti ierarhic inferioare. Acesta a întocmit decizia sa motivată şase luni mai târziu. 9.  La 3 iunie 1997, reclamantul a fost din nou concediat de la serviciul său. El a continuat să se plângă diferitor autorităţi, inclusiv Ministerului. La 26 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia tribunalului din 3 iunie 1997 şi a menţinut hotărârea judecătorească din 5 februarie 1997. La 15 septembrie 1998, decizia din 3 iunie 1997 privind concedierea reclamantului a fost anulată; în acelaşi timp, el a fost concediat din nou. 2.  Al doilea set de proceduri 10.  Procuratura a intentat o acţiune judiciară în interesul reclamantului, solicitând anularea ordinului din 15 septembrie 1998 privind concedierea acestuia. La 16 septembrie 1998, vicepreşedintele Judecătoriei sectorului Cahul a informat procurorul regional despre eschivarea continuă a angajatorului şi, în consecinţă, neexecutarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. Mai mult, procurorul a fost informat despre concedierea ulterioară a reclamantului la 15 septembrie 1998. În lumina acestor evenimente, instanţa judecătorească a solicitat procurorului să pornească o urmărire penală împotriva directorului angajatorului. 11.  Reclamantul a continuat să se plângă de executarea incompletă a hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. La 13 ianuarie 1999, Judecătoria sectorului Cahul l-a informat despre o amendă administrativă aplicată directorului teatrului la 16 septembrie 1998 şi despre cererea de pornire a urmăririi penale împotriva acestuia. Angajatorul a prezentat instanţei judecătoreşti un alt ordin din 26 martie 1999, prin care concedierea reclamantului din 15 septembrie 1998 a fost anulată. La 6 aprilie 1999, executorul judecătoresc a confirmat faptul că reclamantul nu a fost de facto reintegrat în funcţia ocupată anterior. La 26 mai 1999, preşedintele Judecătoriei sectorului Cahul a solicitat procurorului să pornească urmărirea penală împotriva directorului teatrului pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. 12.  La 17 iulie 1999, reclamantul a fost concediat din funcţia de contabil-şef. La aceeaşi dată, instanţa judecătorească a informat Ministerul despre refuzul continuu al angajatorului de a executa hotărârea judecătorească din 5 februarie 1997. La o dată nespecificată, angajatorul a prezentat un nou ordin din 2 aprilie 1999, potrivit căruia funcţia de „contabil-şef” a fost lichidată. La 27 iulie 1999, instanţa judecătorească a solicitat din nou procurorului să pornească urmărirea penală împotriva directorului teatrului. De asemenea, ea a informat Ministerul despre neexecutarea corespunzătoare de către angajator a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Ministerul a atras atenţia angajatorului asupra necesităţii de a executa hotărârea judecătorească. 13.  La 8 decembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat ordinul de concediere din 17 iulie 1999 şi a dispus reintegrarea imediată a reclamantului în serviciu. 14.  La 11 decembrie 1999, angajatorul a adoptat un nou ordin („primul ordin din 11 decembrie 1999”), prin care reclamantul a fost reintegrat în funcţia de „contabil-şef”. La 13 decembrie 1999, executorul a confirmat că hotărârea judecătorească nu a fost executată în mod corespunzător şi, la 14 decembrie 1999, a solicitat instanţei judecătoreşti să aplice directorului teatrului o amendă administrativă. 15.  La 11 ianuarie 2000, procuratura a informat reclamantul că în cadrul verificării sale, s-a stabilit faptul neexecutării corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997 şi că ordinul angajatorului din 11 decembrie 1999 a fost contestat în instanţa judecătorească. 16.  La 1 februarie 2000, angajatorul a emis un nou ordin, potrivit căruia funcţia de „contabil-şef” era lichidată după 2 aprilie 2000. La 2 februarie 2000, reclamantul a fost informat despre emiterea unui nou ordin din 11 decembrie 1999 („al doilea ordin din 11 decembrie 1999”), cu acelaşi număr ca şi ordinul anterior din acea dată (a se vedea paragraful 14 de mai sus) privind reintegrarea sa în funcţia iniţială de contabil-şef. El a mai fost avertizat despre lichidarea acestei funcţii la 2 aprilie 2000. 17.  La 15 februarie 2000, Tribunalul Cahul a menţinut hotărârea judecătorească din 8 decembrie 1999. Printr-o altă decizie din aceeaşi dată, instanţa judecătorească a respins cererea executorului judecătoresc de aplicare a unei amenzi directorului teatrului. 18.  La 21 februarie 2000, reclamantul a solicitat angajatorului să emită un ordin prin care funcţia de contabil-şef să fie „creată în realitate” şi reflectată în statele de personal, deoarece s-a pretins că o astfel de funcţie nu exista oficial, în afară de ordinul privind reintegrarea sa în funcţie. De asemenea, pentru a-şi îndeplini funcţiile, el a solicitat să i se acorde dreptul de acces la documente. 19. La 21 martie 2000, Tribunalul Cahul a casat decizia din 15 februarie 2000 de neaplicare a unei amenzi directorului teatrului şi a dispus rejudecarea cauzei. 20.  Reclamantul a intentat o nouă acţiune judiciară, solicitând anularea ordinului din 1 februarie 2000 ca nelegitim. 21.  La 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Cahul a declarat nevalabil primul ordin din 11 decembrie 1999 (ordinul nr. 1 de reintegrare a reclamantului în funcţia de contabil-şef, a se vedea paragraful 14 de mai sus), şi valabil celălalt ordin cu acelaşi număr şi aceeaşi dată (ordinul nr. 2 privind reintegrarea reclamantului în funcţia de contabil-şef, a se vedea paragraful 16 de mai sus). La 24 august 2000, Tribunalul Cahul a casat această hotărâre judecătorească cu emiterea unei noi hotărâri prin care, de asemenea, a anulat primul ordin şi l-a menţinut pe cel de-al doilea. La 10 octombrie 2000, Curtea de Apel a casat ambele hotărâri judecătoreşti şi a dispus rejudecarea cauzei. 3.  Al treilea set de proceduri – rejudecarea cauzei 22.  La 5 martie 2001, Judecătoria sectorului Cahul a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de contabil-şef. La 30 octombrie 2001, Tribunalul Chişinău a casat această hotărâre şi a încetat procedurile privind anularea ordinului din 1 februarie 2000, declarând că decizia de lichidare a unei funcţii – adoptată în conformitate cu procedura relevantă – este o chestiune internă a teatrului şi nu este susceptibilă controlului judiciar. De asemenea, instanţa judecătorească a dispus rejudecarea cauzei în privinţa anulării ordinului din 11 decembrie 1999, reintegrării de facto a reclamantului în serviciu şi plăţii salariului pentru perioada absenţei forţate de la lucru a acestuia. La 15 ianuarie 2002, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului depus împotriva încetării procedurilor privind anularea ordinului din 1 februarie 2000. 23.  La 14 iunie 2002, Judecătoria sectorului Cahul a încetat procedurile în privinţa anulării ordinului din 11 decembrie 1999 şi a reintegrării de facto a reclamantului în serviciu, deoarece procedura a fost intentată incorect ca acţiune civilă, fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ. La aceeaşi dată, Judecătoria sectorului Cahul a respins propunerea executorului judecătoresc de a aplica directorului teatrului o amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 8 decembrie 1999. Ultima hotărâre a fost menţinută la 29 iunie 2004 de către Curtea de Apel Comrat. 24.  La 24 septembrie 2003, reclamantul a solicitat să fie informat despre motivele neexecutării hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997. Se pare că el nu a primit vreun răspuns. El a repetat cererea sa la 23 martie 2004, când a fost informat despre hotărârile judecătoreşti din 14 iunie 2002. El le-a contestat cu recurs. 25.  La 13 iulie 2004, Curtea de Apel Comrat a casat prima din cele două hotărâri judecătoreşti din 14 iunie 2002 (privind încetarea procedurilor din lipsă de competenţă) şi a dispus rejudecarea cauzei. Instanţa judecătorească a constatat că părţile nu au fost informate despre şedinţa de judecată, că nu le-a fost expediată copia hotărârii şi că dosarul nu a parvenit în cancelaria instanţei ierarhic inferioare până la 24 februarie 2004. 26.  La 12 aprilie 2005, Judecătoria Cahul a constatat că reintegrarea reclamantului în serviciu a fost dispusă de trei ori prin hotărâri judecătoreşti definitive (la 5 februarie 1997, 8 decembrie 1999 şi 15 februarie 2002) şi că el a fost reintegrat în serviciu în mod corespunzător la 11 decembrie 1999; prin urmare, aceasta a respins pretenţia privind reintegrarea sa în serviciu. Instanţa judecătorească totuşi a admis cererea acestuia privind plata salariului pentru perioada absenţei sale forţate de la lucru între 15 februarie 2000 şi 25 august 2000, când el a fost concediat printr-un ordin pe care nu l-a contestat. Instanţa judecătorească a lăsat fără examinare cererea privind compensarea efectelor inflaţiei asupra plăţii întârziate şi cererea privind prejudiciul moral, care puteau fi examinate în cadrul unor proceduri separate. 27. Reclamantul a declarat că nu a fost informat despre ordinul angajatorului său din 25 august 2000, nu a confirmat primirea ordinului după cum prevede legea şi, astfel, a fost în imposibilitate de a-l contesta în instanţa judecătorească. Ordinul nu a fost prezentat nici instanţelor judecătoreşti şi nici oricărei alte autorităţi în niciuna din procedurile care au urmat după august 2000, ceea ce însemna că acesta era fals. 28.  La 17 aprilie 2006, Judecătoria Cahul a admis în parte pretenţiile reclamantului şi a constatat că angajatorul nu i-a plătit salariul pe anumite perioade din anul 2000 şi nu a efectuat plăţi obligatorii în fondul public de asigurări sociale în numele reclamantului. Instanţa judecătorească a declarat nul primul ordin din 11 decembrie 1999 de reintegrare a reclamantului în serviciu şi a constatat că cel de-al doilea ordin din aceeaşi dată şi cu acelaşi număr a rămas valabil. Ea a acordat reclamantului compensaţii cu titlu de prejudiciu moral în mărime de 350 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 22 euro (EUR) la acea dată) pentru neplata unei părţi din salariul său în anul 2000, constatând că angajatorul a plătit între timp alţi MDL 350 cu titlu de restanţe la salariu. 29.  Reclamantul a prezentat probe medicale cu privire la câteva tratamente urmate în staţionar în timpul examinării cauzei sale şi a susţinut că a cheltuit o sumă considerabilă de bani pentru tratamentul său şi cel al fiicei sale. 30. Potrivit unei scrisori a Ministerului Justiţiei adresată Agentului guvernamental la 26 iunie 2006, cererea de apel a reclamantului a fost expediată Curţii de Apel Cahul la 19 mai 2006. Această instanţă judecătorească a expediat cauza Curţii Supreme de Justiţie, solicitându-i să se pronunţe asupra imposibilităţii examinării apelului, pe motiv că toţi judecătorii de la Curtea de Apel Cahul au participat anterior la examinarea acestei cauze. La o dată nespecificată, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Chişinău. Potrivit unui certificat emis la 3 martie 2006 de către Direcţia Cahul a Departamentului de Executare a Deciziilor Judiciare, reclamantul a primit MDL 1,680 în calitate de restanţe la salariu pentru anul 1999. 31.  La 1 noiembrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea judecătorească din 17 aprilie 2006. Această hotărâre a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie la 25 aprilie 2007 şi, astfel, a devenit irevocabilă. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           32.  Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare înainte de 12 iunie 2003, sunt următoarele: Articolul 208 „Urmează să fie executată imediat hotărârea prin care pârâtul a fost obligat: ... (2) a plăti [unui muncitor] salariul ... ... (4) a reintegra  în serviciu pe un lucrător concediat sau  transferat ilegal.” 33.  Prevederile relevante ale noului Cod de procedură civilă sunt următoarele: Articolul 192 „... (2) Pricinile privind  ... litigiile de muncă ... se judecă de urgenţă  şi în mod prioritar.” Articolul 256 „(1) Urmează a fi executate imediat ordonanţa sau hotărârea judecătorească prin care pârâtul este obligat la plata: ... d) unui salariu mediu  pentru absenţă  forţată de la lucru, în cazul  reintegrării în serviciu. (2) Hotărârea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim urmează a fi executată imediat.” 34.  Prevederile relevante ale Codului muncii (în vigoare în perioada relevantă) sunt următoarele: Articolul 221 „Salariaţii se pot adresa comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi nemijlocit judecătoriei populare în termen de o lună de la data când salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. În cazul concedierii salariatului termenul de o lună se socoate din ziua când ordinul a fost adus la cunoştinţă salariatului contra semnătură.” ÎN DREPT 35.  Reclamantul s-a plâns că procedurile în cauza sa, inclusiv neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 august 1998, au fost excesiv de lungi, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” 36.  Reclamantul s-a mai plâns de violări ale articolelor 13 şi 17 ale Convenţiei prin faptul că sistemul judecătoresc al Republicii Moldova este ineficient şi contrar intereselor sale. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” Articolul 17 prevede următoarele: „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie.” I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR 37.  Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 17 al Convenţiei este nefondată, deoarece în dosar nu există nimic care să o sprijine. Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei. 38.  De asemenea, Curtea consideră că pretenţia privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive din 5 februarie 1997 (menţinută de Curtea Supremă de Justiţie la 26 august 1998) şi 8 decembrie 1999 este depusă cu omiterea termenului, deoarece instanţele judecătoreşti naţionale au constatat că reclamantul a fost reintegrat corespunzător în funcţia sa prin ordinul din 11 decembrie 1999 (a se vedea paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Această cerere a fost depusă la 11 februarie 2002, peste mai mult de doi ani de la executarea hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, această pretenţie a fost depusă cu omiterea termenului prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei. Această constatare nu are efect asupra pretenţiei privind durata procedurilor în această cauză, inclusiv a procedurilor în care reclamantul a contestat concluzia privind reintegrarea sa în serviciu în anul 1999. 39.  În observaţiile sale suplimentare privind evoluţia recentă a acestei cauze, Guvernul a considerat că, atunci când a primit sume diferite de bani în temeiul hotărârilor instanţelor judecătoreşti naţionale (a se vedea paragrafele 28 şi 30 de mai sus), reclamantul a fost compensat în întregime pentru orice prejudiciu cauzat lui. Prin urmare, Guvernul a conchis, în esenţă, că reclamantul nu mai poate fi considerat victimă a încălcării drepturilor sale. 40.  Curtea notează că instanţele judecătoreşti care au acordat reclamantului sumele în cauză, nu au recunoscut, nici chiar în esenţă, încălcarea dreptului reclamantului la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale şi nu i-au acordat vreo compensaţie pentru o astfel de încălcare. Mai degrabă, acestea au obligat angajatorul să plătească restanţele la salariu şi alte plăţi datorate. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde că este victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 47, ECHR 2004‑III (extracts)). 41.  Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 42.  Reclamantul a pretins că procedurile în cauza sa, care au durat nouă ani, în ciuda unor prevederi legale clare care dădeau prioritate unor asemenea cauze, au fost excesiv de îndelungate. El a subliniat faptul că niciuna din întârzierile în proceduri nu îi erau imputabile şi că autorităţile au permis întreruperi îndelungate şi nenecesare. 43.  Guvernul a susţinut că procedurile au inclus trei acţiuni judiciare separate, fiecare având obiectul său propriu, care nu trebuie analizate în ansamblu în scopul evaluării rezonabilităţii duratei procedurilor. El a adăugat că reclamantul era responsabil de al treilea set de proceduri, deoarece el a contestat în instanţa judecătorească ordinul angajatorului de reintegrare a sa în funcţia pe care el a solicitat-o. Mai mult, cauza era extrem de complexă şi includea numeroase hotărâri judecătoreşti şi alt gen de decizii. Un alt factor care a complicat cauza a fost imposibilitatea de executare a hotărârii judecătoreşti din cauza inexistenţei funcţiei în care trebuia reintegrat reclamantul. Reclamantul a solicitat de câteva ori amânarea examinării cauzei pe motivul sănătăţii sale precare. El a apărut la serviciu în februarie-martie 2000 pentru perioade scurte de timp, între absenţele sale pe motiv de sănătate, ceea ce confirmă faptul că el a fost pe deplin reintegrat în serviciu. 44.  Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 45.  Deşi dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga statul să execute toate hotărârile judecătoreşti, indiferent de circumstanţele cauzei (a se vedea Fociac v. Romania, nr. 2577/02, § 68, 3 februarie 2005), inacţiunea autorităţilor responsabile în procesul de executare angajează responsabilitatea statului (a se vedea Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315‑C, § 44, şi Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, § 43, 13 iunie 2006). 1.  Perioada care trebuie luată în consideraţie 46.  În această cauză, Curtea notează că reclamantul a iniţiat proceduri în octombrie 1996 şi că acestea s-au finisat cu pronunţarea la 25 aprilie 2007 a unei decizii irevocabile de către Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, ea notează că Republica Moldova a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997 şi că, prin urmare, durata procedurilor trebuie calculată de la aceasta dată. Totuşi, în aprecierea rezonabilităţii perioadei care s-a scurs de la acea dată, trebuie de luat în consideraţie stadiul procedurilor la acea dată (a se vedea Tomláková v. Slovakia, nr. 17709/04, § 36, 5 decembrie 2006). Prin urmare, perioada rămasă reprezintă aproximativ nouă ani şi şapte luni. 47.  În continuare, Curtea notează că părţile nu au ajuns la un acord cu privire la faptul dacă această perioadă trebuie luată în consideraţie în ansamblu sau privită drept trei proceduri separate. Curtea notează că primul set de proceduri din această cauză a durat până la 15 septembrie 1998, când reclamantul a fost reintegrat în serviciu ca urmare a deciziei irevocabile pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Ca urmare a concedierilor şi reintegrărilor ulterioare în serviciu, reclamantul a fost din nou concediat la 17 iulie 1999. Totuşi, în perioada între 15 septembrie 1998 şi 17 iulie 1999 şi ulterior, autorităţile au considerat că hotărârea judecătorească din 5 februarie 1997 nu a fost executată în mod corespunzător (a se vedea paragrafele 10-12 şi 15 de mai sus). În consecinţă, la data concedierii reclamantului la 17 iulie 1999, el nu a fost încă reintegrat în serviciu în mod corespunzător. Astfel, anularea ultimei concedieri (a se vedea paragraful 13 de mai sus) nu a schimbat faptul că hotărârea judecătorească din anul 1997 încă nu a fost executată. De fapt, hotărârea judecătorească din 8 decembrie 1999 a rezultat în instituirea unei obligaţii similare de reintegrare a reclamantului în funcţia sa de contabil-şef, adică acelaşi rezultat ca în procedurile din anul 1997. Curtea consideră că faptul că a fost pronunţată o nouă hotărâre judecătorească cu privire la o altă perioadă de concediere nelegitimă a reclamantului după prima hotărâre judecătorească nu înseamnă că perioada de timp cât a durat primul set de proceduri trebuie exclusă din durata totală a procedurilor în această cauză. 48.  În ceea ce priveşte cel de-al doilea şi al treilea seturi de proceduri (care vizau ordinul din 11 decembrie 1999), Curtea ia în consideraţie faptul că, după adoptarea acestui ordin, executorul şi alte autorităţi naţionale au considerat că hotărârea judecătorească din 8 decembrie 1999 nu a fost executată în mod corespunzător (a se vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus). În calitate de cel de-al treilea set de proceduri, părţile s-au referit la rejudecarea cauzei care a fost examinată în cadrul celui de-al doilea set de proceduri şi care, prin urmare, trebuie considerat drept parte a duratei integrale a procedurilor. Instanţele judecătoreşti au decis că cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999, care a dus la reintegrarea reclamantului în funcţia sa, a reprezentat executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea acestuia (a se vedea paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Totuşi, la această concluzie s-a ajuns însă abia în aprilie 2007, când a fost adoptată hotărârea judecătorească irevocabilă. 49.  Prin urmare, Curtea consideră că toate cele trei seturi de proceduri se referă la aceeaşi chestiune, şi anume la eforturile reclamantului de a obţine reintegrarea corespunzătoare în funcţia sa şi compensaţii, o parte din care au fost acordate în anul 2007 (a se vedea paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Prin urmare, în scopul analizei sale prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei, Curtea va lua în calcul întreaga perioadă, începând cu 12 septembrie 1997 (a se vedea paragraful 46 de mai sus). 2.  Complexitatea cauzei 50.  Curtea nu consideră că această cauză a fost dificilă din punct de vedere factologic sau juridic. De fapt, după hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din august 1998, cauza s-a axat pe executarea acestei hotărâri judecătoreşti, care nu necesita o muncă juridică sau factologică vastă asupra cauzei. Existenţa unui număr mare de hotărâri judecătoreşti, la care s-a referit Guvernul în calitate de factor care complica cauza, a fost rezultatul modului de examinare a cauzei de către instanţele judecătoreşti, şi nu al complexităţii inerente a cauzei în sine. Curtea reiterează că, „chiar dacă nu este în măsură să analizeze calitatea jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti naţionale, ea consideră că, deoarece remiterea cauzelor spre reexaminare este de obicei dispusă ca urmare a erorilor comise de către instanţele judecătoreşti inferioare, repetarea unor astfel de procedee în cadrul unui set de proceduri dezvăluie o deficienţă serioasă în sistemul judiciar” (a se vedea Wierciszewska v. Poland, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Pavlyulynets v. Ukraine, nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005). 51.  Curtea consideră necesar să examineze argumentul Guvernului privind imposibilitatea executării hotărârii judecătoreşti din cauza inexistenţei funcţiei la care trebuia reintegrat reclamantul. Ea a constatat mai sus că cererea privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea reclamantului a fost depusă cu omiterea termenului limită (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Această pretenţie se referă însă la durata procedurilor în ansamblu. 3.  Comportamentul reclamantului 52.  Se pare că reclamantul nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procedurilor, decât folosind drepturile sale procedurale. Curtea nu este de acord cu declaraţia Guvernului, potrivit căreia trebuie să i se reproşeze reclamantului faptul contestării reintegrării sale în serviciu din 11 decembrie 1999. Reclamantul considera că acest ordin nu a reprezentat o executare integrală a hotărârii judecătoreşti din 5 februarie 1997 (a se vedea paragraful 18 de mai sus), şi aceasta se pare ca a fost opinia cel puţin a unor autorităţi naţionale (a se vedea paragrafele 14 şi 15 de mai sus). Prin urmare, a fost firesc ca el să conteste acest ordin în instanţa judecătorească. 53.  Curtea este de acord că amânarea procedurilor solicitată de către reclamant este relevantă. Guvernul a prezentat copii a trei astfel de solicitări şi nicio încheiere privind amânarea procedurilor în baza acestora. Chiar dacă presupunem că astfel de amânări au fost dispuse, acestea reprezintă o parte neînsemnată din întreaga perioadă şi, mai mult, acestea par a fi întemeiate, bazându-se pe certificate medicale. Curtea conchide că reclamantul nu a contribuit în măsură semnificativă la tergiversarea procedurilor. 4.  Comportamentul autorităţilor 54.  Curtea notează anumite perioade de inactivitate a instanţelor judecătoreşti naţionale în examinarea cauzei, precum a fost perioada între 30 octombrie 2001, când Curtea de Apel a dispus rejudecarea cauzei, şi 13 iulie 2004, când Curtea de Apel Comrat a examinat cauza repetat. Cele două hotărâri judecătoreşti adoptate între timp, la 14 iunie 2002, fără informarea părţilor, nu pot fi considerate drept acte judecătoreşti corespunzătoare, deoarece acestora le-a lipsit vreo formă de garanţie a echităţii şi, de asemenea, a ridicat, în opinia instanţei judecătoreşti ierarhic superioare, dubii serioase privind autenticitatea acestora (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Prin urmare, aceste două hotărâri judecătoreşti sunt irelevante pentru constatarea faptului că instanţele judecătoreşti au rămas inactive în privinţa cauzei reclamantului pe parcursul acestei perioade. 55.  Se pare că a existat o altă perioadă de inactivitate între 12 aprilie 2005, când Judecătoria Cahul a rejudecat cauza şi a pronunţat hotărârea sa asupra fondului, şi 17 aprilie 2006, când a fost pronunţată următoarea hotărâre judecătorească. Deşi Curtea înţelege dificultăţile cauzate de faptul că toţi judecătorii Curţii de Apel Cahul au judecat deja cauza şi că aceasta trebuia să fie strămutată la o altă instanţă judecătorească, ea, de asemenea, reaminteşte lipsa complexităţii chestiunii, precum şi faptul că această cauză a fost examinată de diverse instanţe judecătoreşti de un număr considerabil de ori. 56.  Mai mult, Curtea consideră că autorităţile de stat nu au întreprins acţiuni suficiente pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantului într-un termen rezonabil. Ea acceptă că, în anumite circumstanţe, statul nu poate fi găsit responsabil pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti dacă este stabilit faptul că au fost întreprinse toate măsurile rezonabile în această privinţă (a se vedea Fociac, citată mai sus, § 78). Totuşi, trebuie de notat faptul că persoana care a împiedicat executarea hotărârilor judecătoreşti în această cauză a fost directorul teatrului public, care era direct subordonat şi finanţat de către Minister. Prin urmare, statul dispunea de mai multe pârghii de a obliga angajatorul să execute hotărârea judecătorească, doar dacă această chestiune s-ar referi la o companie privată. Deşi au existat câteva încercări de a sancţiona directorul teatrului (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus), acestea s-au limitat la amenzi administrative relativ mici, unele dintre care fiind chiar anulate de către instanţele judecătoreşti (a se vedea paragraful 17 de mai sus), în timp ce procedurile penale nu au avut ca efect punerea sub învinuire şi pronunţarea unei hotărâri. Prin urmare, având în vedere refuzul vădit al directorului teatrului de a executa hotărârile judecătoreşti definite, se pare că instanţele judecătoreşti au făcut foarte puţin pentru a-l sancţiona. 5. Importanţa cauzei pentru reclamant 57.  În final, Curtea notează că procedurile s-au referit la o chestiune extrem de importantă pentru reclamant, şi anume angajarea acestuia. Legislatorul a confirmat importanţa deosebită a unor astfel de proceduri pentru angajaţi prin faptul că a prevăzut expres în legislaţie examinarea urgenţă şi prioritară a litigiilor privind angajarea şi executarea imediată a hotărârilor judecătoreşti privind reintegrarea în serviciu a angajaţilor (a se vedea paragrafele 32– 34 de mai sus). Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale nu au manifestat diligenţa deosebită care li se cerea atât de legislaţia naţională, cât şi de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Guzicka v. Poland, nr. 55383/00, § 30, 13 iulie 2004, şi Orel v. Slovakia, nr. 67035/01, § 58, 9 ianuarie 2007). 6. Concluzie 58.  În lumina celor de mai sus, luând în consideraţie în primul rând perioadele de inactivitate sus-menţionate, durata totală a procedurilor într-un litigiu privind reintegrarea în serviciu şi având în vedere miza pentru reclamant, Curtea conchide că cerinţa privind „termenul rezonabil”, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu a fost respectată în această cauză. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi. III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI 59.  Reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa privind durata procedurilor. 60.  Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat argumente suficiente în privinţa acestei pretenţii şi a solicitat Curţii să o respingă, având în vedere, de asemenea, faptul că nu a avut loc vreo încălcare a drepturilor acestuia garantate de articolul 6 al Convenţiei. 61.  Curtea notează că, în pofida câtorva acţiuni întreprinse de către autorităţi în vederea asigurării executării prompte a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului (a se vedea paragrafele 10-12, 15 şi 17 de mai sus), el nu a dispus de niciun mijloc pentru a accelera procedurile sau a obţine compensaţii. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de un recurs efectiv în privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor. 62.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6 § 1 al Convenţiei. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 63.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 64. Reclamantul a pretins MDL 124,155 (EUR 7,840) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând salariul său pentru perioada 1999-2006, având în vedere faptul că el a primit deja salariul său acordat de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru anii 1996-1998, şi compensaţii pentru concediul anual nefolosit, precum şi sancţiuni pentru plata întârziată a sumelor de mai sus. 65.  Guvernul a contestat calculele reclamantului şi a considerat excesive sumele pretinse. 66.  Curtea notează că reclamantul a încercat să demonstreze faptul că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa nu a fost executată integral. Totuşi, ea reaminteşte că a constatat violarea articolului 6 al Convenţiei doar în privinţa duratei procedurilor de examinare a pretenţiei sale, dar nu şi în privinţa neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Instanţele judecătoreşti naţionale au constatat în cele din urmă că hotărârea judecătorească a fost executată în anul 1999 şi Curtea nu are vreun motiv să pună la îndoială această constatare. Prin urmare, Curtea nu vede o legătură cauzală între violările constatate de ea în această cauză şi pretenţia cu privire la un salariu restant şi prejudiciile care decurg din acesta. 67.  În lumina celor de mai sus, Curtea nu acordă nimic cu titlu de prejudiciu material. B. Prejudiciul moral 68.   Reclamantul a pretins EUR 90,000 cu titlu de prejudiciu moral. El a susţinut că a suferit stres şi umilire ca urmare a refuzului vădit al angajatorului său de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, a lipsei unor acţiuni reale din partea autorităţilor pentru a asigura executarea şi a examinării prelungite a cauzei sale de către instanţele judecătoreşti. El a prezentat probe medicale pentru a-şi sprijini pretenţia sa potrivit căreia starea sa de sănătate s-a înrăutăţit ca urmare al suferinţelor. Suplimentar, el şi familia sa au fost private de o sursă importantă de venit timp de mai mulţi ani, iar el nu a avut posibilitate să caute un serviciu alternativ din cauza procedurilor pendinte. 69.  Guvernul a considerat că nu a existat o legătură cauzală între pretinsele încălcări şi pretenţiile formulate cu acest titlu care, în plus, nu au fost susţinute prin probe clare sau prin referinţe la jurisprudenţa Curţii. Mai mult, reclamantul a fost reintegrat în serviciu la 11 decembrie 1999 şi, prin urmare, nu putea pretinde prejudicii pentru perioadele ulterioare. 70.  Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit nivel de stres şi frustrare ca urmare al duratei excesive a procedurilor, luând în consideraţie importanţa lor pentru venitul familiei acestuia şi problemelor lui de sănătate. Având în vedere cele de mai sus şi durata totală a procedurilor, şi hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral. C.   Costuri şi cheltuieli 71.  Reclamantul a pretins EUR 4,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli, care a inclus onorariul avocatului său la nivel naţional şi pentru reprezentarea în faţa Curţii. 72. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că suma pretinsă era excesivă în comparaţie cu onorariile percepute la nivel naţional. De asemenea, el a contestat numărul de ore necesar pentru pregătirea observaţiilor în această cauză, care este relativ simplă. 73.  Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, Croitoru v. Moldova, nr. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004). Potrivit articolului 60 § 2 al Regulamentului Curţii, o listă detaliată a tuturor pretenţiilor urmează a fi prezentată, în caz contrar, Camera poate respinge pretenţia în întregime sau în parte. 74.  În această cauză, Curtea ia notă de lista detaliată a orelor lucrate asupra cauzei depusă la Curte. Ea consideră că numărul de ore lucrate pe marginea cauzei şi suma totală pretinsă sunt excesive. Luând în consideraţie relativa lipsă a complexităţii cauzei şi a chestiunilor examinate, precum şi volumul materialelor care trebuia examinat, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D. Dobânda de întârziere 75.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară inadmisibilă pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti din 5 februarie 1997 şi 8 decembrie 1999, precum şi pretenţia formulată în temeiul articolului 17 al Convenţiei, iar restul cererii admisibil;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata procedurilor;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6 al Convenţiei;   4.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 ianuarie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte