13229/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA CLIONOV c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 13229/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   9 octombrie 2007       DEFINITIVĂ   09/01/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Clionov c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,   Dra L. Mijović, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 18 septembrie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13229/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Grigore Clionov („reclamantul”), la 22 martie 2004. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă judiciară, a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Zamă de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul la Chişinău. 2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 2.  Reclamantul a pretins că întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive din 11 aprilie 2001 şi 26 iunie 2003 i-au încălcat dreptul său ca o instanţă să hotărască într-un termen rezonabil asupra drepturilor sale cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei şi dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, el s-a plâns de încălcarea dreptului său de acces la o instanţă, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei. 3.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 ianuarie 2005, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 4.  Reclamantul s-a născut în anul 1937 şi locuieşte în Chişinău. 5.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 6.  Reclamantul a fost victima unui accident de muncă care a avut loc în anul 1984. El şi-a pierdut capacitatea de muncă în proporţie de 100% şi i s-a acordat gradul I de invaliditate. Angajatorul, Institutul Naţional al Viei şi Vinului („INVV”), a fost obligat prin lege să-i plătească o indemnizaţie lunară de invaliditate. După introducerea noii monede naţionale, suma indemnizaţiei constituia aproximativ 18 euro (EUR) lunar, iar până în 2003 a crescut până la aproximativ EUR 50 lunar. De asemenea, el primeşte o mică pensie de stat. 8. Din anul 1996, INVV a încetat să-i mai plătească indemnizaţia, iar reclamantul a acumulat o datorie semnificativă pentru serviciile comunale. El a iniţiat proceduri judiciare pentru obligarea angajatorului de a relua plata indemnizaţiei şi de a plăti dobânda pentru întreaga perioadă de întârziere. Potrivit Guvernului, angajatorul nu a avut informaţii suficiente despre reclamant în perioada 1996-2001 şi din acest motiv el a încetat plăţile. Reclamantul a prezentat o copie a plângerii sale adresate INVV cu privire la încetarea plăţilor datată din ianuarie 1998 şi două scrisori de răspuns ale INVV. Potrivit ultimei scrisori (din martie 1998), plata indemnizaţiei a fost suspendată din lipsă de fonduri. De asemenea, reclamantul s-a plâns în anul 2000 mai multor autorităţi de omisiunea INVV de a plăti indemnizaţia. Într-o scrisoare datată din 2 august 2000, viceministrul agriculturii şi industriei prelucrătoare l-a asigurat pe reclamant că indemnizaţia sa va fi plătită curând. 9. La 11 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Ciocana a admis pretenţiile reclamantului şi i-a acordat 23,921 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a EUR 2,076 la acea dată) cu titlu de compensaţii datorate lui la acea dată. Ea a indicat INVV să plătească taxa de stat. Nu a fost depus apel şi hotărârea a devenit irevocabilă şi executorie 15 zile mai târziu. Instanţa de judecată a emis un titlu executoriu pentru executarea hotărârii judecătoreşti. 10. La 20 februarie 2002, INVV a fost declarat insolvabil şi a fost numit un administrator pe perioada de lichidare. Reclamantul a declarat că organizaţia a fost, de fapt, în proces de restructurare şi că nu a fost lichidată, după cum era dovedit de documente oficiale semnate de administratorul INVV. De asemenea, el a pretins că INVV a continuat să plătească salarii personalului său şi chiar a cumpărat echipament nou. El s-a referit la o hotărâre a Curţii de Conturi (nr. 2, 2001), potrivit căreia INVV i s-a acordat de către Ministerul Finanţelor un credit în valoare de 2,890,000 dolari americani (USD) din împrumutul acestuia de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi că aceşti bani au fost folosiţi pentru cumpărarea echipamentului de producere a vinului. Până în iulie 2000, INVV a obţinut din acest echipament nou un venit care a constituit aproximativ EUR 14,500. De asemenea, reclamantul s-a referit la o altă hotărâre a aceleiaşi autorităţi (nr. 20, 2004) potrivit căreia în anul 2003 INVV a primit de la bugetul de stat MDL 785,000 pentru a finanţa cercetarea şi instruirea specializată. 11. Din iunie 2002 până în octombrie 2002, INVV a plătit reclamantului suma totală de MDL 8,000. 12. La 30 octombrie 2002, reclamantul a iniţiat o nouă procedură judiciară, cerând recalcularea indemnizaţiei datorate (deoarece inflaţia a scăzut valoarea sumei acordate anterior) şi plata a încă MDL 49,178 (EUR 3,630 la acea dată) cu titlu de prejudicii pentru plata întârziată şi parţială a sumei anterioare (din 2001). De asemenea, el a cerut plata indemnizaţiei restante, care s-a acumulat de la acea hotărâre judecătorească anterioară. 13. La 13 noiembrie 2002, INVV i-a plătit restanţa la suma acordată în 2001 (MDL 15,900). Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2003, el a recunoscut o parte din noile pretenţii ale reclamantului privind indemnizaţia de invaliditate pentru anul 2002 şi a declarat că calculele pentru 2003 vor fi efectuate în comun cu Ministerul Muncii. 14. La 26 iunie 2003, Judecătoria Centru a admis în parte noile pretenţii ale reclamantului şi i-a acordat MDL 7,729 (EUR 478 la acea dată) pentru perioada de la 11 aprilie 2001 până la 1 iunie 2003, pe parcursul căreia lui i s-a plătit doar o parte din indemnizaţia sa lunară. Instanţa de judecată a respins pretenţia sa pentru compensarea prejudiciului cauzat prin executarea întârziată şi inflaţie în timpul perioadei relevante. 15. După scutirea reclamantului de la plata taxei de stat atunci când acesta a iniţiat această a doua acţiune, instanţa de judecată a dispus ca taxa de stat să fie plătită de partea care a pierdut procesul, adică de INVV. 16. La 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Economică a emis un certificat care confirma că INVV era în proces de reorganizare. La 11 noiembrie 2003, Curtea de Apel a respins apelul depus de reclamant la hotărârea din 26 iunie 2003. 17. Ulterior, el a contestat această decizie de două ori la Curtea Supremă de Justiţie. Prin scrisorile din 27 noiembrie 2003 şi 23 aprilie 2004, instanţa de judecată l-a informat pe reclamant că recursul său nu a fost examinat, deoarece el nu a plătit taxa de stat (aproximativ EUR 50). Cererea sa privind scutirea de la plata taxei de stat a fost respinsă, unicul motiv adus fiind că prevederile legale relevante (articolele 85 alin. 4 şi 86 ale Codului de procedură civilă, a se vedea paragraful 21 de mai jos) nu erau aplicabile. 18. Având în vedere refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul său, decizia din 11 noiembrie 2003 a devenit irevocabilă. 19. Potrivit unei scrisori de la directorul INVV prezentată Curţii de către Guvern, prin hotărârea Guvernului nr. 159 din 20 ianuarie 2004, INVV a fost divizat în două întreprinderi de stat diferite şi primea aproximativ 20% din fondurile sale de la bugetul de stat. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 20. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extrase)). 21. Suplimentar, prevederile relevante ale noului Cod de procedură civilă, în vigoare de la 12 iunie 2003, sunt următoarele: Articolul 85 „... (4) În funcţie de situaţia materială, persoana fizică poate fi scutită de judecător (de instanţa judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părţi a ei.” Articolul 437 „... (2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat, dispoziţiile articolelor 85(4) şi 86 neavând incidenţă.” ÎN DREPT 22. Reclamantul a pretins că drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca rezultat al executării întârziate a hotărârilor judecătoreşti din 11 aprilie 2001 şi 26 iunie 2003. De asemenea, el a pretins încălcarea dreptului său de acces la o instanţă, garantat de articolul 6, ca rezultat al refuzului Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul său pe motiv de neplată a taxei de stat. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. I. ADMISIBILITATEA Obiecţia preliminară a Guvernului 23. Guvernul a susţinut că, deoarece ambele hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului au fost executate pe deplin şi i s-au dat compensaţii pentru efectele inflaţiei asupra valorii sumei acordate în 2001, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenţie. 24. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară invocată de Guvernul pârât (a se vedea, Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 47). Mai mult, în pofida cererii exprese a reclamantului de a i se acorda compensaţii pentru prejudiciu şi pentru efectele inflaţiei asupra sumelor acordate lui, instanţele judecătoreşti au respins orice astfel de compensare (a se vedea paragrafele 14 şi 17 de mai sus). Compensaţiile acordate pentru efectul inflaţiei asupra valorii primei sume acordate au reprezentat doar o reparare parţială a prejudiciului material, iar pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului nu i s-a acordat nimic. 25. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul nu şi-a pierdut statutul său de victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenţie. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 26. Reclamantul a pretins că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea sa i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 27. Guvernul nu a fost de acord. El a declarat că întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti nu a fost excesivă. Mai mult, executarea a fost împiedicată de un factor obiectiv, şi anume procedura de lichidare a INVV, în timpul căreia nu era permisă executarea. El a adăugat că statul nu poate fi considerat responsabil pentru datoriile INVV, care era independent de stat. 28. Curtea notează că, în această cauză, INVV a fost formal declarat independent faţă de stat şi responsabil de propria sa activitate economică. Totuşi, ea, de asemenea, notează că INVV primea o finanţare substanţială direct de la bugetul de stat (a se vedea paragrafele 10 şi 19 de mai sus). Mai mult, autorităţile de stat deţineau controlul direct asupra conducerii INVV, după cum prevedea hotărârea Guvernului din 20 ianuarie 2004 (a se vedea paragraful 19 de mai sus) şi erau implicate în diferite decizii luate în privinţa INVV (a se vedea paragrafele 8 şi 13 de mai sus). 29. Având în vedere finanţarea directă de la bugetul de stat şi controlul larg al autorităţilor asupra activităţii INVV, Curtea consideră că statul urmează a fi declarat responsabil pentru orice datorii ale INVV (a se vedea Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei v. Moldova, nr. 39745/02, § 19, 3 aprilie 2007 şi Mykhaylenky and Others v. Ukraine, nr. 35091/02, 35196/02, 35201/02, 35204/02, 35945/02, 35949/02, 35953/02, 36800/02, 38296/02 şi 42814/02, §§ 41-46, ECHR 2004‑XII). Astfel, titlul executoriu în favoarea reclamantului poate fi considerat ca fiind eliberat împotriva statului însuşi. 7.  Guvernul a invocat dificultăţi în executarea hotărârii judecătoreşti, care s-au datorat lichidării INVV (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Reclamantul a considerat că INVV nu a fost lichidat ci doar reorganizat, după cum este probat prin diferite documente (a se vedea paragraful 16 de mai sus) şi prin continuarea activităţii INVV. 8.  Curtea notează că prima hotărâre judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului a devenit executorie la 27 aprilie 2001, în timp ce INVV a fost declarat în proces de lichidare la 20 februarie 2002. În dosar nu există niciun indiciu care să dovedească că a fost întreprinsă vreo acţiune pe parcursul unei perioade de aproape 10 luni înainte de procedura de lichidare. În acelaşi timp, autorităţile erau conştiente (a se vedea paragraful 8 de mai sus) de necesitatea urgentă ca reclamantul să obţină indemnizaţia sa de invaliditate, deoarece aceasta era sursa lui principală de subzistenţă. 9.  Curtea consideră că, indiferent de faptul dacă INVV era în proces de lichidare sau reorganizare, hotărârea judecătorească în favoarea reclamantului trebuia executată în regim de urgenţă. Deoarece statul era, în cele din urmă, responsabil pentru datoriile INVV (a se vedea paragraful de mai sus), lipsa fondurilor nu putea constitui un obstacol pentru executare, deoarece „o autoritate de stat nu poate invoca lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti” (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). 10.  Chestiunile invocate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sunt identice cu cele care au fost găsite ca constituind violări ale acestor articole în cauzele Prodan v. Moldova (citată mai sus, §§ 56 şi 62) şi Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei (citată mai sus, § 28). Nu există niciun motiv pentru Curte să se abată de la acele constatări în această cauză. 11.  Prin urmare, în această cauză a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 12.  Reclamantul a pretins că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul său, pe motiv că nu a fost în stare să plătească taxa de stat, i-a încălcat dreptul său de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei. 13.  Guvernul a făcut referire la lipsa în dosarul naţional a vreunei referinţe la recursul depus de reclamant. El a pus la îndoială că un astfel de recurs a fost depus şi a solicitat Curţii să respingă această pretenţie ca vădit nefondată. 14.  Reclamantul a declarat că în dosar nu putea fi găsită nicio referinţă, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, considerând că recursul lui nu a fost conform exigenţelor stabilite prin lege (din cauza omisiunii sale de a plăti taxa de stat), nu a solicitat dosarul de la instanţa judecătorească inferioară şi nu a făcut nicio menţiune cu privire la recurs în dosar. În schimb, aşa cum rezultă din două scrisori trimise lui, instanţa judecătorească a restituit recursul cu documentele anexate la acesta (a se vedea paragraful de mai sus). În observaţiile sale ulterioare, Guvernul a susţinut că reclamantul a depus un recurs. El a declarat că era rezonabil de a limita accesul la al treilea grad de jurisdicţie pentru a asigura administrarea eficientă a justiţiei. 15.  Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la accesul la o instanţă, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi, în special, la cerinţa de a plăti taxa pentru examinarea cauzelor judiciare (a se vedea, printre altele, Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, §§ 52-57, ECHR 2001‑VI, şi celelalte referinţe din aceasta). 16.  În această cauză, Curtea notează că procedurile relevante s-au referit la pretenţia reclamantului cu privire la prejudicii. Prin urmare, articolul 6 § 1 se aplică sub aspectul său civil (a se vedea Kreuz, citată mai sus, § 35). De asemenea, Curtea reiterează că articolul 6 § 1 nu garantează un drept de apel împotriva unei decizii a primei instanţe. Totuşi, unde dreptul intern prevede un drept de apel, procedurile de apel vor fi considerate o prelungire a procesului de judecată şi, în consecinţă, vor cădea sub incidenţa articolului 6 (Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970, Seria A nr. 11, § 25; Gurov v. Moldova, nr. 36455/02, § 33, 11 iulie 2006). Trebuie notat faptul că legislaţia Republicii Moldova permitea reclamantului să depună recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Această instanţă de judecată putea să-i limiteze dreptul de recurs, doar dacă ea constata că recursul nu corespundea cerinţelor legale aplicabile. 17.  Curtea notează că Curtea Supremă de Justiţie s-a bazat pe prevederile legislaţiei când a refuzat să examineze recursul reclamantului, şi anume omisiunea acestuia de a plăti taxa de stat. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă, atunci când a respins cererea reclamantului de a-l scuti de plata taxei de stat, Curtea Supremă de Justiţie a luat în consideraţie circumstanţele specifice ale cauzei sale, în primul rând, capacitatea acestuia de plată. 18.  Părţile nu au contestat faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a examinat niciodată dosarul (a se vedea paragrafele 17, 36 şi 37 de mai sus). Prin urmare, instanţa judecătorească nu cunoştea în mod direct situaţia financiară a reclamantului. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a fost împiedicată prin prevederi exprese ale legislaţiei (articolul 437 alin. 2 al Codului de procedură civilă, a se vedea paragraful 21 de mai sus) să verifice posibilitatea reclamantului de plată. Interdicţia de blanchetă la acordarea scutirilor la plata taxei de stat, conţinută în acel articol, ridică în sine o chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei. 19.  În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantului i-a fost refuzat accesul la o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 43.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A.  Prejudiciul material 20.  Reclamantul a pretins EUR 1,059 cu titlu de prejudiciu material, care a rezultat din imposibilitatea lui de a folosi timp de mai mult de un an de zile suma acordată la 11 aprilie 2001. El s-a bazat pe ratele dobânzilor la depozite de la una din principalele bănci comerciale din Republica Moldova. 21.  Guvernul a contestat aceste calcule şi a considerat că nu a fost probat prejudiciul material cauzat reclamantului. 22.  Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001 într-un termen rezonabil. Totuşi, suma concretă pretinsă este excesivă. Curtea acordă reclamantului EUR 300, ţinând cont de faptul că reclamantul a primit deja în întregime suma datorată conform hotărârii judecătoreşti. B.  Prejudiciul moral 23.  Reclamantul a mai pretins EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral. El s-a referit la vârsta sa înaintată pentru Republica Moldova (70) şi la suferinţele îndurate ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa într-un termen rezonabil, ceea ce a avut ca rezultat imposibilitatea de a-şi permite necesităţile elementare ale vieţii, medicamente şi remunerarea unei infirmiere care să-l îngrijească, deoarece el şi-a pierdut capacitatea de muncă în proporţie de 100 %. Mai mult, el a suferit din cauza refuzului Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul său fără a verifica situaţia sa personală. 24.  Guvernul a susţinut că, având în vedere lichidarea INVV, executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului a fost împiedicată de factori obiectivi şi, astfel, nu putea să-i cauzeze acestuia vreun prejudiciu. Mai mult, INVV s-a conformat hotărârii judecătoreşti. În ceea ce priveşte refuzul de a examina recursul reclamantului, acest lucru nu a fost nerezonabil, ci a urmărit scopuri legitime. Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamantului cu titlu de prejudiciu moral. 25.  Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate stres şi frustrare considerabile, ca urmare a neexecutării într-un termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, în special având în vedere natura sumei acordate şi faptul că el a trebuit să trăiască mai mult de un an fără indemnizaţia sa de invaliditate. Acest prejudiciu a fost sporit de refuzul de a-i examina recursul, care se referea la acordarea compensaţiilor pentru întârzierea în executarea hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului EUR 2,700 cu titlu de prejudiciu moral. C.  Costuri şi cheltuieli 26.  Reclamantul a pretins EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În sprijinul pretenţiilor sale, el a prezentat un contract încheiat cu reprezentantul său şi o listă detaliată a orelor lucrate de avocat pentru pregătirea cauzei. 27.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi cu numărul de ore lucrate asupra cauzei. 28.  Curtea notează că ea a acordat reclamantului asistenţă judiciară, conform baremului Curţii privind asistenţa judiciară, pentru prezentarea observaţiilor sale, a comentariilor suplimentare şi pentru cheltuielile de secretariat. În circumstanţele acestei cauze şi având în vedere natura sa parţial repetitivă, Curtea consideră că nu este necesară acordarea unei alte compensaţii cu titlu de costuri şi cheltuieli. Prin urmare, ea nu acordă nicio sumă cu acest titlu. D. Dobânda de întârziere 53. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001 într-un termen rezonabil;   3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca rezultat al aceleiaşi neexecutări a hotărârii judecătoreşti din 11 aprilie 2001 într-un termen rezonabil;   4.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei prin limitarea dreptului reclamantului de acces la o instanţă;   5.  Hotărăşte (a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 300 (trei sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,700 (două mii şapte sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   6.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  T.L. Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte