13309/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         SECŢIA a III-a   CAZUL RADU împotriva ROMÂNIEI   (Cererea nr. 13309/03)       HOTĂRÂREA   STRASBOURG   20 iulie 2006   Această hotărâre devine definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi modificată în ceea ce priveşte forma. În cazul Radu împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  D-nii B.M. Zupančič, preşedinte,   J. Hedigan,   C. Bîrsan,   V. Zagrebelsky,  D-na A. Gyulumyan,  Dl. David Thór Björgvinsson,  D-na I. Ziemele, judecători, şi Dl. V. Berger, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la date de 29 iunie 2006, pronunţă hotărârea următoare: PROCEDURA 1.  La organizarea cauzei se află o cerere (nr. 13309/03) introdusă împotriva României şi pe care doi cetăţeni ai acestui stat, având şi naţionalitate elveţiană, Dl. Alexandru Radu şi D-na Elena-Ligia Radu (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 5 martie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »). 2.  Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul guvernamental, doamna B. Ramaşcanu. 3.  La 6 septembrie 2005, Curtea (direcţia III) a decis comunicarea cererii către Guvern. În baza articolului 29 § 3, a decis să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi legitimitatea cazului. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 4.  Reclamanţii sunt născuţi în 1937 şi respectiv 1943 şi locuiesc la Geneva (Elveţia). 5.  În 1983, în virtutea unei decizii administrative luată pe baza decretului nr. 223/1974, statul a luat în posesia sa apartamentul reclamanţilor, situat la etajul patru din imobilul de pe Bd. Calea Dorobanţilor nr. 135-145, Bucureşti, fără nici o indemnizaţie, pe motiv că cei interesaţi nu s-au mai întors în România la sfârşitul şederii lor în Elveţia. A.  Demersuri administrative a reclamanţilor care doresc restituirea apartamentului şi vânzarea acestuia de către stat 6.  La 9 aprilie 1996, în virtutea legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile naţionalizate (« legea nr. 112/1995 »), reclamanţii au cerut comisiei administrative competente restituirea apartamentului respectiv. Conform celor interesaţi, comisia nu le-a dat nici un răspuns. În temeiul unui aliniat din sentinţa din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel din Bucureşti (§ 15 de mai sus), Guvernul susţine că comisia a luat o decizie de respingere a cererii reclamanţilor, care nu au contestat-o. Cu toate acestea, în dosarul cazului nu sunt documente care dovedească comunicarea deciziei menţionate anterior către reclamanţi. 7.  La 5 decembrie 1996, în calitate de mandatar al primăriei Bucureşti, societatea R. a vândut apartamentul respectiv, în virtutea legii nr. 112/1995, familiei S., locatari ai primăriei în acest apartament. Reclamanţii nu au fost informaţi de către primărie despre vânzarea apartamentului locatarilor. B.  Acţiunea în revendicare împotriva statului 8.  La 21 august 1997, reclamanţii au intentat la judecătoria Bucureşti o acţiune în revendicarea apartamentului respectiv, împotriva primăriei Bucureşti. 9.  Prin sentinţa din 10 octombrie 1997, tribunalul a dat curs acţiunii, judecând că decizia administrativă din 1983 prin care statul a intrat în posesia apartamentului era nulă, având în vedere că decretul nr. 223/1974, abrogat în decembrie 1989, nu recunoştea dispoziţiile legale interne în vigoare la vremea aceea, precum şi tratatele internaţionale la care România era parte. Tribunalul a considerat decizia administrativă menţionată anterior ca inexistentă şi fără efect juridic şi a judecat că reclamanţii erau proprietarii apartamentului, care nu putea face obiectul legii nr. 112/1995, în măsura în care statul nu avea titru valabil. 10.  În absenţa recursului, această sentinţă a devenit definitivă şi a fost acoperită de formula executorie. 11.  Prin decizia din 11 mai 1998, primarul Bucureşti a dispus restituirea imobilului în cauză reclamantei. La o dată care nu se a fost precizată, la încheierea procesului-verbal care a avut ca obiect luarea în posesie de către reclamanţi a apartamentului respectiv, aceştia din urmă au fost informaţi de către serviciul locativ din cadrul primăriei Bucureşti că, în temeiul legii nr. 112/1995, societatea R., gerantă a bunurilor imobiliare ale primăriei, vânduse apartamentul familiei S. C.  Acţiunea în anularea contractului de vânzare 12.  Prin acţiunea din 11 mai 1998, reclamanţii au intentat la judecătoria Bucureşti acţiunea în anularea contractului de vânzare din 5 decembrie 1996. Ei au arătat că, din ceea ce reieşea din sentinţa din 10 octombrie 1997, statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra apartamentului, care nu putea, prin urmare, să facă obiectul vreunui contract de vânzare în temeiul legii nr. 112/1995, şi că, în cadrul procedurii în revendicare, primăria nu a precizat niciodată că vânduse apartamentul în cauză. 13.  Prin sentinţa din 8 iulie 1999, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, pe motiv că contractul de vânzare în litigiu fusese încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii nr. 112/1995. 14.  Prin sentinţa din 14 martie 2002, tribunalul departamental Bucureşti a respins recursul reclamanţilor împotriva sentinţei menţionate anterior, în virtutea articolului 46 § 2 din legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv (« legea nr. 10/2001 »), care a înlocuit legea nr. 112/1995. Tribunalul a considerat că părţile la contractul de vânzare au respectat dispoziţiile legii nr. 112/1995 şi că terţii cumpărători au fost de bună credinţă la încheierea contractului. 15.  Prin sentinţa din 12 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamanţilor pe motiv că statul avea în posesie apartamentul în litigiu în virtutea unui titlu care făcea legea nr. 112/1995 aplicabilă în speţă, adică decizia administrativă bazată pe decretul nr. 223/1974, că terţii cumpărători au fost de bună credinţă şi că sentinţa din 10 octombrie 1997 nu le era opozabilă. D.  Cererea de restituire formulată în virtutea legii nr. 10/2001 16.  La 9 august 2002, în virtutea legii nr. 10/2001, reclamanţii au depus la primăria Bucureşti o cerere de restituire în natură a apartamentului care făcuse obiectul sentinţei definitive din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti. 17.  Prin scrisoarea din 9 ianuarie 2006, primăria Bucureşti l-a informat pe reprezentantul Guvernului că dosarul privind cererea reclamanţilor nu era pregătit, din cauză că lipseau câteva documente pe care aceştia din urmă nu le-au pus la dispoziţie, adică copii legalizate ale actelor lor de identitate, a contractului de construcţie a apartamentului şi a istoricului său fiscal. II.  DREPTUL INTERN APLICABIL 18.  Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în sentinţele Brumărescu vs. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii vs. România (nr. 57001/00, §§ 19‑26, 21 iulie 2005), Păduraru vs. România (nr. 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu vs. România (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). 19.  Documentele necesare examinării cererilor de restituire sau de despăgubire făcute în virtutea legii nr. 10/2001 sunt, în funcţie de dispoziţiile de aplicare a acestei legi, în special cele care dovedesc calitate reclamanţilor de moştenitori ai fostului proprietar al bunului din momentul naţionalizării şi, de asemenea, modul abuziv al naţionalizării. Termenul prevăzut pentru depunerea acestor documente a expirat la 1 iulie 2003. După această dată, în conformitate cu informaţiile publicate de către prefectura Bucureşti, numai comisia însărcinată cu examinarea cererilor mai poate solicita reclamanţilor documente suplimentare, dacă aceasta consideră necesar şi acest lucru până la încheierea procedurii administrative. 20.  legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că indemnizaţia la care au dreptul persoanele cărora nu li se restituie bunul imobil naţionalizat şi a cărei sumă se stabileşte la încheierea unei proceduri administrative de către o comisie centrală va fi constituită din contribuţia la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei asemenea indemnizaţii vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni odată ce Proprietatea este cotată la bursă. De altfel, articolul 3 din legea menţionată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de a fi convertite în acţiuni. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul comerţului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valori să poată fi convertite în acţiuni emise de Proprietatea şi aceste acţiuni să poată apoi să facă obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie mai întâi urmată procedura de acreditare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (« CNVM »). În funcţie de calendarul previzional al societăţii Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006. ÎN DREPT I.  CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1 21.  Reclamanţii invocă că vânzarea apartamentului de către stat către terţi, validată prin sentinţa din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, a adus atingere dreptului lor de proprietate acordat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, care sună astfel: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de legea şi principiile generale din dreptul internaţional. Dispoziţiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementare utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor sau a altor contribuţii ori amenzi. » A.  Cu privire la admisibilitate 22.  Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea arată de altfel că acesta nu se loveşte pentru nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, se cuvine să o declarăm admisibilă. B.  Cu privire la fond 23.   Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în această privinţă. Astfel, enumără obiectivele legii nr. 112/1995 cu privire la locuinţele naţionalizate, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema imobilelor naţionalizate tinzând spre echilibrul între necesitatea reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice, şi în sfârşit legea nr. 247/2005, care a modificat şi completat legea nr. 10/2001 alcătuind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestui din urmă legi. 24.  Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o mare autoritate discreţionară nu numai în ceea ce priveşte alegerea măsurilor care tind să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materie de drept al proprietăţii, dar şi pentru a avea timpul necesar aplicării lor. Estimează că ultima reformă în materie, adică legea nr. 247/2005, aduce principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite prin decizia comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau indemnizaţie. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizaţia se va face prin emiterea unor titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la înălţimea valorii bunului stabilită de expertiză. 25.  Guvernul concluzionează că indemnizaţia prevăzută de legislaţia românească răspunde cerinţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea de patru ani înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamanţi nu rupe echilibrul just ce trebuie pregătit între interesele prezente, având în vedere şi de circumstanţele excepţionale din jurul reglementării în domeniu. 26.  Reclamanţii contestă abordare Guvernului. Ei subliniază că, în sentinţa definitivă din 10 octombrie 1997, care nu a fost niciodată contestată sau pusă în discuţie de către stat, judecătoria Bucureşti a considerat că aceştia sunt proprietarii apartamentului în cauză şi că naţionalizarea abuzivă a bunului de către stat este lipsită de orice efect juridic. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii în cazurile Păduraru vs. România (nr. 63252/00, 1 decembrie 2005) şi Porteanu vs.. România (nr. 4596/03, 16 februarie 2006), reclamanţii consideră că incoerenţa şi caracterul contradictoriu al legislaţiei şi al jurisprudenţei pertinente i-au pus în imposibilitatea de a recupera posesia bunului lor, restituit prin sentinţa menţionată anterior. 27.  În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine o indemnizaţie, reclamanţii consideră că legea nr. 10/2001 şi legea nr. 247/2005 nu iau în considerare cazul proprietarilor al căror imobil, restituit în virtute unei sentinţe definitive, a fost vândut de către stat unor terţi. În orice caz, perspectiva de a se vedea acordând efectiv despăgubiri nu este previzibilă, în faţa stadiului atins de procesul de aplicare a acestor legi şi a faptului că până în prezent cererea lor de restituire depusă în 2002 nici măcar nu a fost supusă examinării de către autorităţile administrative competente. 28.  Curtea reaminteşte că, într-un caz recent, a considerat că vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii vs. România (nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005). 29.  În plus, în cazul Păduraru menţionat anterior, Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzare imobilelor întrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său atunci când dispunea de o sentinţă definitivă prin care obliga statul să i-l restituie (Păduraru, menţionat anterior, § 112). 30.  În speţă, Curtea nu observă nici un motiv pentru a se abate de la jurisprudenţa menţionată anterior, situaţia de fapt fiind în mod sensibil aceeaşi. Asemeni cazurilor Păduraru şi Porteanu, în acest caz, terţii au devenit proprietarii apartamentului înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi cum în aceste cazuri, precum şi în cazul Străin, reclamanţii au fost în speţă recunoscuţi proprietari legitimi, tribunalele considerându-le incontestabil titlul de proprietate, având în vedere naţionalizarea abuzivă. 31.  Curtea notează că vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea decât vânzarea bunurilor naţionalizate în mod lega, îi împiedică să se bucure de dreptul lor şi că nici o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. În sfârşit, deşi au depus la 9 august 2002 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, între timp completată de legea nr. 247/2005, reclamanţii nu au primit nici până în ziua de azi un răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici privind indemnizaţia la care Guvernul susţine că ar avea drept. Din acest motiv, Curtea constată că lipsa indemnizaţiei nu ar putea fi imputată lipsei diligenţei reclamanţilor în elaborarea documentelor necesare pentru examinarea cererii lor, ţinând seama de faptul că, aşa cum reiese din dreptul şi din practica internă pertinente, documentele prevăzute de lege a trebuit să fie puse în dosar înainte de 1 iulie 2003, în lipsa cărora cererea lor ar fi fost respinsă ca neîntemeiată, nefiind cazul. 32.  Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o indemnizaţie la înălţimea valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, legea propune să li acorde o indemnizaţie sub forma unei contribuţii la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au o vocaţie să primească o indemnizaţie, primind în acest mod titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. 33.  Curtea notează că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de Proprietatea să poată facă obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de acreditare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (« CNVM »). De altfel, numai după obţinerea acestei acreditări a CNVM şi conversia titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă persoanele care au fost indemnizate prin asemenea titluri îşi pot vinde acţiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operaţii, prealabile acordării unei indemnizaţii efective, nu au fost realizate până în prezent. Astfel, în funcţie de calendarul previzional al societăţii Proprietatea, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006. 34.  Să presupunem că cererea de restituire formulată de reclamanţi în virtutea legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei indemnizaţii, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent astfel încât să poată acorda efectiv vreo indemnizaţie reclamanţilor şi că cererea acestora din urmă bazată pe legea menţionată anterior nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai bine de patru ani. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a primei legi nu iau în considerare prejudiciul făcut din cauza lipsei prelungite a indemnizaţiei pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor restituite în virtutea unei sentinţe definitive (Porteanu vs. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). 35. Ca urmare, Curtea consideră că privarea reclamanţilor de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în cauză, combinată cu lipsa totală a indemnizaţiei de aproape nouă ani, le-a făcut să suporte o cheltuială disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Plecând, are loc încălcarea acestei dispoziţii. II.  CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE 36.  Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de lipa imparţialităţii jurisdicţiilor ce le-au judecat acţiunea în anularea contractului de vânzare din 5 decembrie 1996, ceea ce s-ar dovedi prin modul în care tribunalele au interpretat probele şi dreptul intern aplicabil. Bazându-se pe articolul 14 din Convenţie, estimează de asemenea că au fost victimele unei discriminări din partea tribunalelor din cauza opiniilor lor politice anticomuniste. 37.  Ţinând seama de ansamblul elementelor din posesia sa şi în măsura în care este competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu a arătat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale. 38.  Urmează că această parte a cererii este evident neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie. III.  CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 39. În conformitate cu articolul 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Marii Părţi contractante nu permite ştergerea decât incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. » A.  Prejudiciul 40.  Reclamanţii reclamă restituirea apartamentului în cauză sau chiar acordarea a 180 000 euro (EUR), din care 100 000 euro reprezintă valoarea acestuia şi 80 000 euro echivalentul lipsei de folosinţă din octombrie 1997. Precizând că din cauza prezenţei terţilor cumpărători în apartament nu au putut face o expertiză, reclamanţii subliniază că pretenţiile lor au fost calculate ţinând seama de preţul vânzării şi chiriile practicate pe piaţa imobiliară pentru un apartament de 86 m2, cum este al lor, situat în acelaşi cartier şi trimit copii cu anunţuri imobiliare. Reclamanţii mai cer suma de 20 000 euro pentru prejudiciul moral pentru suferinţe, îngrijorare şi incertitudine cauzate de ingerinţa statului în dreptul lor de proprietate. 41. Privind cererea pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea comercială a apartamentului este de 71 958 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, consideră că cererea rezultată din nefolosinţa apartamentului ar trebui respinsă, scoţând în evidenţă că, în alte cazuri, atunci când a dispus restituirea bunului în temeiul articolului 41 din Convenţie, Curtea nu a alocat nici o sumă pentru nefolosinţă, rezervându-şi posibilitatea de a ţine seama de examinarea prejudiciului moral pretins (Popescu Nasta vs. România, nr. 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003). În plus, într-un caz recent Curtea a respins cererea pe motivul chiriilor neîncasate, estimând că nu ar specula pe acest subiect (Buzatu vs. România (satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul estimează că acest prejudiciu pretins ar fi compensat în mod suficient prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 42. Curtea reaminteşte că sentinţa constatatoare a unei încălcări produce obligaţia juridică a statului pârât în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite decât ştergerea incompletă a consecinţelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii autoritatea de a acorda o compensare părţii lezate prin actul sau omiterea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei autorităţi, ea dispune de o anumită latitudine ; adjectivul « echitabil » şi expresia « dacă este cazul » o dovedesc. 43. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când ea decide, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suportate în consecinţă directă a încălcării pretinse, şi prejudiciul moral, adică compensare stării de îngrijorare, neplăceri şi incertitudini ce rezultă din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo vs. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 44.  De asemenea, acolo unde diversele elemente ce constituie prejudiciul ne se pretează unui calcul exact sau unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se greu de observat, Curtea poate fi trimisă să le examineze global (Comingersoll vs. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 45.  Curtea estimează, în circumstanţele reale, că restituirea bunului aflat în litigiu, aşa cum a fost dispusă prin sentinţa definitivă din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti, i-ar pune pe reclamanţi în măsura posibilului într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar găsi dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost prost cunoscute. În cazul în care statul pârât restituie în termen de trei luni de la data la care această sentinţă devine definitivă, Curtea decide alocarea de către acesta celor interesaţi, ca prejudiciu material, a unei sume corespunzătoare valorii actuale a apartamentului. 46. În această privinţă, Curtea notează că legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală cu privire la compensările datorate în cazul unor acte ilicite şi confirmate în mod constant de către Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos vs. Grecia (satisfacţie echitabilă), sentinţa din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani vs. Italia, sentinţa din 7 august 1996, Culegerea de sentinţe şi decizii 1996‑IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu vs. România (satisfacţie echitabilă) menţionată anterior, §§ 22 şi 23). De fapt, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de exemplu, a vânzării bunului către un terţ de bună credinţă, legea acordă o indemnizaţie la înălţimea valorii comerciale a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16, şi 43 din lege). 47.  În speţă, cât despre stabilirea sumei indemnizaţiei care poate fi acordată reclamanţilor, Curtea notează că aceştia nu au făcut o expertiză care să permită să determine valoarea apartamentului, invocând imposibilitatea de a acea acces în apartament. Bazându-se pe anunţuri imobiliare cu privire la apartamente similare, ei au estimat valoarea bunului în cauză la 100 000 euro. Cât despre Guvern, acesta a prezentat un raport furnizat de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi de 71 958 euro. 48.  Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de către părţi, Curtea estimează valoarea comercială a bunului la 75 000 euro. 49. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru nefolosinţa apartamentului, calculate în funcţie de preţul de locaţie al acestui bun, Curtea nu ar aloca vreo sumă în acest scop, ţinând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea apartamentului ca compensare în sensul articolului 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest scop ar ascunde în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei locaţii fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ţine seama de privarea de proprietate suferită de reclamanţi din 1997 cu ocazia compensării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne vs. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu menţionat anterior, § 18). 50.  În această privinţă, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat atingeri grave ale dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 8 000 euro reprezintă o compensare echitabilă a prejudiciului moral suportat. B.  Interese moratorii 51.  Curtea consideră adecvat să bazeze procentul intereselor moratorii pe rata facilităţii de preţ marginal a Băncii centrale europene majorate cu trei procente. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerea extrasă din articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru surplus ;   2.  Susţine că a avut loc încălcarea dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;   3.  Susţine a)  că statul pârât trebuie să înapoieze reclamanţilor apartamentul situat la etajul patru din imobilul situat la nr. 135-145, bd. Calea Dorobanţilor din Bucureşti, în termen de trei luni de zile începând cu ziua în care prezenta sentinţă devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie; b)  că în locul unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să le acorde reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 75 000 euro (şaptezeci şi cinci mii euro) pentru prejudicii materiale; c)  că, în orice caz, statul pârât trebuie să acorde reclamanţilor 8 000 euro (opt mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poată fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menţionate anterior, sume care vor fi convertite în lei la rata de schimb aplicabilă la data regulamentului; d)  că începând cu expirarea termenului respectiv şi până la această alocare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală celei facilităţii de preţ marginal a Băncii centrale europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei procente;   4.  Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 20 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.  Vincent Berger Boštjan M. Zupančič  Grefier Preşedinte