15187/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a patra   CAUZA BOTMEH ŞI ALAMI ÎMPOTRIVA REGATULUI UNIT   (Cererea nr. 15187/03)   Hotărâre   Strasbourg   7 iunie 2007   Definitivă   07/09/2007   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Botmeh şi Alami împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din J. Casadevall, preşedinte, Sir Nicolas Bratza, G. Bonello, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Šikuta, P. Hirvelä, judecători, şi T. L. Early, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 mai 2007, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 15187/03 îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, prin care doi resortisanţi palestinieni, domnul Jawad Botmeh şi doamna Samar Alami („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 11 mai 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna G. Peirce, avocată în Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Grainger, din cadrul Foreign and Commonwealth Office. 3. Reclamanţii pretindeau că procedura în primă instanţă şi în faţa Curţii de apel, prin care se permitea neprezentarea unor probe relevante, încălca jurisprudenţa Curţii şi art. 6 din Convenţie. 4. La 31 mai 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului, conform art. 6. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanţii s-au născut în 1967 şi, respectiv, 1965 şi, anterior condamnării lor la pedeapsa cu închisoarea, locuiau în Rugby. 6. La 26 iulie 1994, o maşină-capcană a explodat în faţa Ambasadei Israelului la Londra, iar în dimineaţa următoare, o a doua bombă a explodat în faţa sediului unei organizaţii evreieşti, tot din Londra. 7. Reclamanţii şi alte două persoane (ulterior achitate) au fost arestaţi şi acuzaţi de complicitate în vederea fabricării, plasării şi detonării acestor bombe. Doamna Alami, inginer chimist, a recunoscut faptul că poseda alte dispozitive explozive şi literatură relevantă. Domnul Botmeh, inginer, era suspectat de procurarea celor două maşini în care fuseseră plasate bombele, şi o cantitate însemnată de explozibil TATP (triperoxid de triacetonă) (diferit de cel folosit la fabricarea celor două bombe) a fost găsită într-o boxă închiriată de acesta. Cazul Coroanei era că ambii erau membri sau simpatizanţi ai Frontului Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) dar că, fiind nemulţumiţi de politica oficială, au devenit membri ai unei facţiuni engleze. În faţa instanţei de judecată, ambii reclamanţi au negat orice implicare în atentatele cu bombă, dar au recunoscut că au realizat experimente cu TATP şi modele de avioane. Conform acestora, unicul lor scop era să pună la punct şi să verifice tehnici care puteau fi folosite nu în această ţară, ci în Teritoriile Ocupate. Ambii au condamnat atentatele cu bombă, considerându-le lipsite de perspectivă. Aceştia au susţinut că un palestinian, pe care îl ştiau doar după numele de „Reeda”, pe care nu au reuşit să îl identifice, le furnizase TATP-ul găsit în boxă şi îl însoţise pe domnul Botmeh să cumpere autoturisme prin licitaţie. „Reeda” nu a fost menţionat de niciun reclamant în cursul interogatoriilor poliţiei, iar numele său a apărut pentru prima dată în depoziţia domnului Botmeh. Conform obligaţiei sale de a reanaliza desecretizarea pe parcursul procesului, Coroana a încercat, fără succes, să găsească probe care să confirme existenţa acestuia. 8. Deşi, în urma procedurilor ex parte, judecătorul a stabilit că anumite documente nu trebuiau desecretizate în favoarea apărării pe motive de imunitate în interes public, o serie de informaţii secrete au fost dezvăluite pe parcursul procesului, inclusiv probe conform cărora bombele fuseseră puse de o organizaţie teroristă cu finanţare iraniană. Această posibilitate a fost menţionată de judecător în concluziile sale în faţa juraţilor, după cum urmează:   „Cu excepţia cazului în care bombele au fost opera unor persoane de origine iraniană susţinute de Hezbollah, care au fost numite la un moment dat de media, deşi nu au existat probe conform cărora acestea şi-au asumat vreodată răspunderea pentru atentatw sau au fost, în fapt, implicate, trebuie să ne îndreptăm atenţia în alte direcţii şi să ne întrebăm dacă aceşti pârâţi au făcut parte dintr-un grup sau facţiune separatistă şi dacă ceea ce au declarat cu privire la vederile şi atitudinea lor este, în fapt, adevărat. [...] Întrebarea pentru dumneavoastră este dacă aceşti trei pârâţi, şi aproape sigur una sau mai multe persoane necunoscute, şi-au format propriul grup englez respingând politica nonviolentă OEP, Fatta, FPEP şi s-au hotărât să treacă numele Palestinei pe munte din nou? Sau a fost vorba de un grup de islamişti fundamentalişti cu care aceşti reclamanţi nu aveau nicio legătură, care încercau să facă rău Israelului şi, în acelaşi timp, să discretiteze OEP? Acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne gândim. [...]”   9. La 11 decembrie 1996, ambii reclamanţi au fost găsiţi vinovaţi, iar la 16 decembrie 1996, aceştia au fost condamnaţi la douăzeci de ani de închisoare şi s-a recomandat deportarea lor. Aceştia au introdus apel împotriva condamnării şi a pedepsei. 10. La 4 noiembrie 1997, la unsprezece luni de la încheierea procesului, reprezentanţii reclamantului au atras atenţia Crown Prosecution Service cu privire la un articol din presă care cita un fost ofiţer de informaţii, David Shayler, care a declarat că serviciul de informaţii al Regatului Unit, MI5, fusese avertizat de o sursă de încredere înainte de atentatele cu bombă de la ambasadă că un astfel de atac era iminent, dar că informaţia nu fusese trimisă poliţiei. Aceştia au cerut detalii cu privire la avertizare şi un interviu cu „sursa de încredere”. 11. În replică, la 6 aprilie 1998, Crown Prosecution Service a indicat faptul că o cerere ex parte urma să fie înaintată curţii de apel, prin notificare, în legătură cu informaţia referitoare la cererea de desecretizare care fusese făcută. 12. La 8 mai 1998, secretarul de stat în cadrul Ministerului de Interne a semnat un certificat de imunitate în interes public cu privire la o serie de documente, confirmând că aceste documente „vizau rolul Security Service în cadrul acestor evenimente, anterior punerii sub urmărire penală a pârâţilor” şi că acestea „treceau testul-prag privind desecretizările făcute în cursul anchetei penale împotriva reclamanţilor” (cu alte cuvinte, acestea erau relevante pentru chestiunile ridicate la apel). 13. În martie 1999, înaintea acordării permisiunii de a introduce apel, o secţie a curţii de apel (care nu includea niciunul dintre judecătorii care s-au pronunţat ulterior cu privire la apelul pe fond) a organizat o audiere ex parte pentru a analiza probele pe care Coroana le-a considerat secrete conform certificatului secretarului de stat şi pe care Coroana a recunoscut că nu le-a prezentat judecătorilor înainte de, sau în timpul procesului. 14. Ulterior, aceeaşi secţie a curţii de apel a analizat cererea orală a reclamanţilor de acordare a permisiunii de a introduce apel, unde s-a stabilit că audierea ex parte, care avusese deja loc, era incompatibilă cu art. 6 din Convenţie. La 3 mai 1999, curtea de apel a acordat permisiunea de a introduce apel împotriva condamnării pe motive referitoare la lipsa unei desecretizări complete. 15. La 23 septembrie 1999, apărarea a introdus o nouă cerere formală de desecretizare. În scrisoarea din 31 martie 2000, acuzarea a răspuns cererii apărării, prezentând abordarea pe care a adoptat-o cu privire la desecretizarea probelor nefolosite şi confirmându-şi intenţia de a introduce o nouă cerere ex parte în faţa curţii de apel în urma argumentelor inter partes cu privire la procedura de urmat. Scrisoarea indica faptul că categoria în care se considera că intră probele adăugate certificatului secretarului de stat era „elemente intermediare”. 16. Apelul pe fond a fost pentru prima oară programat pentru audiere la 24 octombrie 2000. Acesta a început cu argumentele inter partes cu privire la procedura de urmat. În numele reclamanţilor, s-a afirmat că era contrar art. 6 din Convenţie să se analizeze ex parte probele care nu au fost prezentate judecătorilor şi apoi să se admită cererea de imunitate în interes public şi să se respingă apelul. Curtea de apel i-a permis avocatului reclamanţilor să examineze respectivele probe, cu condiţia să nu dezvăluie conţinutul acestora reclamanţilor. Urmând sfatul asociaţiei sale profesionale, avocatul a informat instanţa că nu putea să îşi dea acordul cu privire la aceasta. 17. Apoi, curtea de apel a stabilit că probele trebuie analizate ex parte şi să se pronunţe cu privire la cererea de imunitate pentru interes public. Prin urmare, la 26 octombrie 2000, aceasta a dispus ca următorul rezumat al probelor nedesecretizate să le fie comunicat reclamanţilor şi reprezentanţilor acestora, dar a refuzat să dispună orice altă desecretizare a probelor în cauză:   „Cu câteva luni înainte de atentatele cu bombă de la Ambasada Israelului la Londra, din 26 iulie 1994, Security Service (Serviciul de Securitate) şi MPSB [Metropolitan Police Special Branch] (Divizia Specială a Poliţiei Metropolitane) au primit informaţii de la o sursă, conform cărora o organizaţie teroristă, fără legătură cu aceşti reclamanţi, căuta informaţii cu privire la poziţia şi sistemele de securitate ale Ambasadei Israelului la Londra pentru un posibil atentat cu bombă. Conform Security Service şi MPSB, aceste informaţii referitoare la ambasadă nu au fost oferite organizaţiei teroriste. Informaţii suplimentare primite după atentatele cu bombă indicau faptul că organizaţia teroristă nu era, în fapt, responsabilă de atentate. În ceea ce priveşte Security Service, documentul care conţinea informaţiile a fost diseminat în cadrul Security Sevice. Cu toate acestea, ca urmare a unei erori umane, respectivul document nu a fost inclus în dosarele prezentate ulterior Consiliului în perioada exercitării dreptului la desecretizare. Alte documente provenind din aceeaşi sursă au fost prezentate Consiliului. Alte două astfel de documente, ambele ulterioare originalului, erau foarte asemănătoare. Unul dintre aceste documente includea o scurtă trimitere la informaţia menţionată anterior. Prin omisiune, din cele două documente, cel care nu menţiona informaţia i-a fost prezentat [judecătorului] în cursul audierii de desecretizare. În urma publicităţii din 1997, generată de acuzaţiile domnului Shayler, documentele Security Service au fost revizuite. Respectivul document a fost localizat într-un dosar neprezentat Consiliului. Security Service a luat măsuri imediate pentru a aduce documentul în atenţia CPS [Crown Prosecution Service] (Serviciul de Urmărire Penală al Coroanei) şi a Consiliului. În ceea ce priveşte SIS (MI6), cu privire la documentul primit de Security Service, o copie a fost transmisă SIS de către Securita Service. Chestiunea a fost analizată de ofiţerul militar responsabil de grupul terorist în cauză. Nu era vorba de acelaşi ofiţer care a analizat cererea CPS privind desecretizarea. Informaţia a fost trimisă de ofiţerul militar într-un dosar care conţinea informaţii de la aceeaşi sursă. Informaţia nu a apărut în momentul desecretizării făcute de SIS ca urmare a unei erori umane. În ceea ce priveşte MPSB, documentul care menţiona informaţia a fost inclus într-un dosar relevant pentru principalul efect al informaţiei primite, dar nu a fost inclus într-un dosar care să aibă legătură cu Ambasada Israelului sau în unul care să intre sub incidenţa strategiei de desecretizare a Coroanei. Exista o altă trimitere la document într-un dosar primit spre desecretizare care ar fi dus la document dacă ar fi fost consemnat, dar neobişnuita amplasare a trimiterii din dosar a făcut să fie trecută cu vederea în momentul desecretizării.”   18. Audierea apelului a fost amânată din motive fără legătură cu prezenta cerere, şi reluată după aproape un an, la 16 octombrie 2001, când aplicanţii au introdus o nouă cerere conform căreia prezenta cauză era identică cu hotărârea Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit (GC), nr. 28901/95, CEDO 2000-II (a se vedea infra, pct. 37-38) şi că, în conformitate cu art. 6 din Convenţie, curtea de apel trebuia fie să caseze condamnarea, fie să dispună desecretizarea completă a tuturor probelor relevante care nu fuseseră prezentate judecătorilor. În hotărârea din 1 noiembrie 2001 [(2001) EWCA Crim 2226], curtea de apel a respins argumentul conform căruia nu era niciodată potrivit să realizeze o audiere ex parte pentru a examina o cerere de imunitate pentru interes public cu privire la probele neprezentate judecătorilor din procedură. Aceasta şi-a explicat abordarea în cadrul procedurii de desecretizare după cum urmează:   „Ne referim, în continuare, la audierea ex parte pe care am realizat-o în prima etapă a acestui apel şi la consecinţele acesteia. Am analizat chestiunea cu privire la care acuzarea a solicitat imunitate pentru interes public în faţa noastră în contextul tuturor chestiunilor discutate în faţa judecătorilor din procedură, atât desecretizate la ordin, cât şi nedesecretizate. Am ţinut în mod clar seama de motivele apelului şi de conţinutul scrisorii din 31 martie 2000, din partea CPS pentru avocaţii reclamanţilor prin care se prezenta strategia lor de desecretizare ca răspuns la cererea de desecretizare din partea avocaţilor. De asemenea, am luat în considerare în mod clar posibilitatea existenţei unor probe care puteau fi desecretizate cu privire la o avertizare din partea ambasadorului Israelului sau la vreo implicare din partea Mossad în atentatele cu bombă din Argentina din 1992 şi 1994. Abordarea noastră a fost să analizăm dacă a existat un interes public în nedivulgarea conţinutului specific şi, în caz afirmativ, dacă acesta era depăşit pentru că ar fi putut, în cazul în care ar fi fost desecretizat, ajuta apărarea în aspectele invocate în procedură... Ca urmare a faptului că a trecut un an între prima şi a doua etapă a acestui apel, la etapa a doua, şi în conformitate cu aceleaşi considerente, am analizat din nou chestiunea în raport cu care se solicita imunitatea pentru interes public. De asemenea, am ţinut seama şi de argumentele suplimentare prezentate în numele reclamanţilor la a doua etapă a apelului. Nu suntem convinşi de faptul că sistemul şi strategia Coroanei cu privire la desecretizare...sunt imperfecte. În special, sugestia conform căreia aceasta a adoptat o abordare prea limitată este nefondată. După analizarea întregii chestiuni prezentate astfel în faţa noastră, am fost şi suntem pe deplin mulţumiţi de cinci lucruri. În primul rând, avocaţii au avut acces la tot ceea ce au dorit să vadă şi au examinat toate probele materiale relevante şi potenţiale ...şi au continuat să menţină nevoia de desecretizare în curs de analiză. În al doilea rând, decizia judecătorilor a fost corectă cu privire la desecretizarea şi nedesecretizarea chestiunilor prezentate lor. În al treilea rând, nimeni nu a încercat să ascundă acestei instanţe probe materiale relevante sau potenţiale. În al patrulea rând, imunitatea pentru interes public a fost invocată în mod corect cu privire la elementele identificate, deoarece acestea afectează securitatea naţională la cel mai înalt nivel şi, în cazul desecretizării lor, pot reprezenta o ameninţare clară şi imediată pentru viaţă. În al cincilea rând, în afară de cele două elemente la care ne vom referi, nu există nimic semnificativ în faţa acestei instanţe care să nu fi fost prezentat în faţa judecătorilor din procedură. După dispunerea desecretizării acestor elemente pentru reclamanţi, într-o formă corespunzătoare, şi după ascultarea argumentelor cu privire la acestea, suntem mulţumiţi de faptul că reclamanţii nu au fost nedreptăţiţi prin interzicerea accesului la materialele din procedură. Susţinem acest lucru, în primul rând, pentru că elementul nu mai adăuga nimic semnificativ celor desecretizate pe parcursul procesului şi, în al doilea rând, pentru că, indiferent de motiv, apărarea nu a încercat să exploateze, prin prezentarea lor sub nicio formă în faţa juraţilor, probe similare cu privire la ambasadă, care au fost desecretizate în procedură. Acestea includeau informaţii, din ziua precedentă atentatelor cu bombă, conform cărora gruparea Hezbollah plănuia atacuri în Londra şi Geneva şi, după acele atentate, acestea au fost efectuate de Hezbollah, cu ajutorul unor mercenari non-musulmani. Informaţiile desecretizate arătau şi că trei cetăţeni de origine iraniană, ale căror nume erau menţionate, erau implicaţi în atentate, sub conducerea şefului IRGC în Europa şi în legătură cu activitatea teroristă din Argentina din 1992 şi 1994. La proces, nu s-au făcut încercări de a aduce aceste probe sau alte probe desecretizate care să arate o posibilă implicare a altor grupuri, în faţa juraţilor. Nu ştim dacă aceasta se datora faptului că principala chestiune în cauză era dacă Reeda exista, iar această informaţie era diferită de afirmaţiile reclamanţilor conform cărora Reeda era de origine palestiniană sau din alte motive. Nu acceptăm argumentul [avocatului reclamanţilor] conform căruia natura sa vagă sau contradictorie împiedica utilizarea sa dacă, în caz contrar, era considerat util pentru apărare. Apărarea a solicitat mărturii din partea experţilor conform cărora atentatele cu bombă puteau avea surse diferite, deşi niciun grup sau organizaţie nu le-a revendicat. De asemenea, au existat mărturii ale experţilor conform cărora organizaţia cu care Alami avea legătură nu credea în violenţă în afara Israelului. Rezumatul judecătorului repeta aceste elemente în ceea ce [avocatul reclamanţilor] numea „detaliu lăudabil”. Nu a fost formulată nicio plângere împotriva rezumatului. Juraţii nu puteau să nu fi realizat că erau mulţi candidaţi posibili pentru atentate cu bombă de acest fel. Cele două elemente care am dispus să fie desecretizate în cursul acestui apel erau, în primul rând, informaţii suplimentare, anterioare atentatelor cu bombă, care sugerau că o organizaţie teroristă care nu avea nicio legătură cu reclamanţii putea pregăti un atac asupra Ambasadei Israelului şi, în al doilea rând, o explicaţie cu privire la circumstanţele în care un document nu a fost prezentat avocatului, iar un document ulterior nu a fost prezentat judecătorilor. Cu privire la informaţii, din motivele deja prezentate, acestea nu ar fi avut niciun impact asupra procesului. Cu privire la explicaţia referitoare la documente, pe care o acceptăm, aceasta respingea orice posibilă implicare la dezastru: nu suntem de acord că o neglijenţă profesională deliberată este concluzia necesară sau adecvată care rezultă din eroarea umană, în special având în vedere explicaţia oferită în procedura ex parte. În plus, după ce am văzut ultimul document pe care judecătorul nu l-a văzut, suntem mulţumiţi de faptul că acesta, precum documentul similar, dar nu identic, pe care l-am văzut, nu era un document care ar fi trebuit sau ar trebui acum să fie desecretizat: termenii săi, în măsura în care sunt concreţi, se reflectă în mod corespunzător în informaţile pe care am dispus să le desecretizăm. Ultimele argumente [ale avocatului reclamanţilor] porneau de la presupunerea că această instanţă a văzut probe nedivulgate care tindeau să sugereze că un alt grup cu baza în Anglia, cu care reclamanţii nu aveau nicio legătură, putea fi implicat în aceste atentate cu bombă. Tot ce putem spune despre această bănuială este că, dacă ar fi fost corectă, obligaţiile acestei instanţe, conform common law şi art. 6, ne-ar fi impus să dispunem divulgarea lor. De asemenea, trebuie să subliniem faptul că evaluarea acurateţei sau a exactităţii informaţiei divulgate nu intră în atribuţiile acestei instanţe.”   Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că nu au fost încălcate drepturile reclamanţilor în temeiul art. 6 şi că nu existau motive pentru a considera condamnarea lor ca nesigură. 19. Reclamanţii au depus o petiţie la Camera Lorzilor pentru a li se permite introducerea unui apel împotriva curţii de apel, dar cererea le-a fost refuzată la 14 noiembrie 2002.   B. Dreptul şi practica interne relevante   20. În common law, procurorul are obligaţia de a desecretiza orice probe care au avut sau pot avea un efect asupra acuzaţiilor aduse. Această obligaţie se extinde la orice declaraţie anterioară, scrisă sau orală, a unui martor al acuzării care este contrară probelor oferite de respectivul martor la proces şi la afirmaţiile oricăror martori potenţial favorabili apărării. 21. În decembrie 1981, Procurorul general a emis linii directoare care nu aveau forţă de lege, în ceea ce priveşte excepţiile de la obligaţia prevăzută de common law de a prezentare pentru apărare dovada unei posibile asistenţe acordate [(1982)74 Crim App 302 – „Linii directoare”]. Conform Liniilor directoare, obligaţia de desecretizare era supusă unei puteri discreţionare pentru avocatul acuzării de a ascunde probe relevante în cazul în care intra în una dintre categoriile stabilite la pct. 6. Una dintre aceste categorii [6(iv)] era cea a documentelor „sensibile”, pentru care, din această cauză, nu era în interesul public să fie desecretizate. „Documentele sensibile” sunt definite după cum urmează:   „[...] (a) vizează chestiuni legate de securitatea naţională; sau prin ele, sau desecretizează identitatea unui, membru al Security Services care nu ar mai fi de niciun folos acestor servicii odată ce identitatea sa a devenit cunoscută; (b) prin ele, sau desecretizează identitatea unui, informator şi există motive de teamă că desecretizarea identităţii sale l-ar pune pe acesta, sau pe familia sa, în pericol; (c) prin ele, sau desecretizează identitatea unui, martor care poate fi în pericol să fie atacat sau intimidat dacă identitatea lui devine cunoscută; (d) conţin detalii care, dacă sunt făcute publice, pot facilita săvârşirea altor infracţiuni sau alerta persoane nearestate că sunt pe lista suspecţilor; (e) sunt oferite doar cu condiţia ca conţinuturile să nu fie desecretizate, cel puţin până ce nu i se înmânează o citaţie furnizorului - de exemplu, un reprezentant al băncii; (f) au legătură cu alte infracţiuni prin, sau acuzaţii grave la adresa cuiva care nu este acuzat sau desecretizează condamnări anterioare sau alte materiale care îl pot prejudicia; (g) conţine detalii delicate cu privire la viaţa personală pentru cel care a le-a relizat şi/sau poate genera risc de conflicte domestice.”   22. În cauza R. împotrivaWard [(1993) 1 WLR 619], curtea de apel a subliniat faptul că instanţa, şi nu procurorul, trebuia să stabilească dacă este necesar ca probele relevante să fie reţinute pe motiv de imunitate în interes public. Aceasta a explicat că „[...] un judecător jonglează, pe de o parte, cu intenţia de a menţine interesul public în lipsa desecretizării, iar pe de cealaltă parte, cu interesele justiţiei. Atunci când interesele justiţiei intervin într-o cauză penală care vizează libertatea sau, posibil uneori, viaţa, într-adevăr, greutatea acordată intereselor justiţiei este într-adevăr imensă”. 23. În cauza R. împotriva Davis, Johnson şi Rowe [(1993) 1 WLR 613], curtea de apel a hotărât că nu era întotdeauna necesar ca acuzarea să notifice apărarea atunci când dorea să invoce imunitatea în interes public, şi a evidenţiat trei proceduri diferite care trebuiau adoptate. Prima procedură, care trebuia respectată în general, era ca acuzarea să notifice apărarea cu privire la faptul că solicitau pronunţarea unei hotărâri a instanţei şi să indice apărării cel puţin categoria probelor prezentate. În acest caz, apărarea are posibilitatea să intervină în faţa instanţei. Totuşi, în al doilea rând, atunci când desecretizarea categoriei de probe în cauză dezvăluie, în fapt, ceea ce acuzarea nu a dorit să fie desecretizat, acuzarea trebuie în continuare să notifice apărarea cu privire la faptul că o cerere în faţa instanţei urma să fie introdusă, dar că acea categorie de probe nu trebuia desecretizată şi cererea trebuia să fie ex parte. A treia procedură se aplică în situaţiie excepţionale, în care, chiar şi dezvăluirea faptului că o cerere ex parte urma să fie introdusă echivalează, în fapt, cu dezvăluirea naturii probei în cauză. În astfel de cazuri, acuzarea se adresează instanţei ex parte fără a notifica apărarea. 24. Curtea de apel a observat că, deşi cererile ex parte limitau drepturile apărării, în anumite cazuri singura alternativă era să solicite acuzării să aleagă între a urma o procedură inter partes sau să respingă începerea urmăririi penale, şi, în cazuri rare dar grave, renunţarea la urmărirea penală pentru a apăra probe sensibile este contrară interesului public. Aceasta făcea trimitere la rolul important al judecătorului în monitorizarea opiniilor acuzării astfel încât să se ajungă la un echilibru adecvat şi observa că, în cazuri în care chiar caracterul sensibil al informaţiei impunea o audiere ex parte, apărarea beneficia „de toată protecţia care putea fi oferită fără o anticipare a problemei”. În cele din urmă, aceasta a subliniat faptul că judecătorul trebuia să continue monitorizarea poziţiei pe măsură ce avansa procedura. Probleme pot să apară pe parcursul procedurii care să afecteze echilibrul şi să necesite desecretizarea „în interesul garantării caracterului echitabil faţă de inculpat”. Din acest motiv, era important ca acelaşi judecător care a audiat orice cerere de desecretizare să conducă şi procedura. 25. Principala cauza privind desecretizarea, la momentul procesului reclamanţilor, o reprezenta hotărârea curţii de apel în cauza R. împotriva Keane [(1994) 1 WLR 746]. Pronunţându-se în cauză, Lord Chief Justice (Preşedintele Înaltei Curţi) a afirmat că acuzarea trebuia să prezinte judecătorului doar acele documente pe care le considera ca probe, dar pe care nu dorea să le facă publice din motive de imunitate pentru interes public. Probele „materiale” erau definite ca probele care puteau fi văzute, „la o apreciere sensibilă din partea acuzării: (1) ca relevante sau posibil relevante pentru o chestiune în cauză; (2) ca invocând sau putând invoca o nouă chestiune, a cărei existenţă nu este evidentă din proba pe care acuzarea propune să o folosească; (3) ca adresând o perspectivă reală (spre deosebire de ireal) de a oferi un indiciu cu privire la probele care se încadrează la (1) sau (2)”. 26. După ce judecătorul intră în posesia probelor, acesta trebuie să obţină un echilibru între interesul public în nedesecretizare şi importanţa documentelor pentru chestiunile de interes, sau care pot fi de interes, pentru acuzat. Dacă probele disputate pot dovedi nevinovăţia inculpatului sau pot evita o eroare judiciară, echilibrul s-a manifestat în mod ferm în favoarea desecretizării lor. Atunci când, pe de o parte, probele în cauză nu îi sunt utile acuzatului, ci, în fapt, acuzării, echilibrul se manifestă în mod evident în favoarea nedesecretizării. 27. În cauza R. împotriva Turner [(1995) 1 WLR 264], curtea de apel a revenit asupra exercitării echilibrului, susţinând, inter alia:   „După R. împotriva Ward ... s-a manifestat o tendinţă crescândă, din partea inculpaţilor, de a solicita desecretizarea numelor şi a rolurilor informatorilor, susţinând că aceste detalii sunt esenţiale pentru apărare. Apărările pe care acuzaţii le-au construit, şi acuzaţiile de constrângere, care, la momentul respectiv, erau rare, s-au înmulţit. Dorim să atragem atenţia judecătorilor cu privire la nevoia de examinare a cererilor de desecretizare a informaţiilor cu privire la informatori cu foarte mare atenţie. Aceştia trebuie să fie perspicace pentru a observa declaraţiile privind nevoia de cunoaştere a unor astfel de detalii, pentru că sunt esenţiale pentru construirea apărării, sunt justificate. Dacă acestea nu sunt justificate, judecătorul trebuie să adopte o abordare aspră, refuzând să dispună desecretizarea. În mod clar, există o diferenţă între cauzele în care circumstanţele nu indică nicio posibilitate rezonabilă ca informaţiile despre informatori să aibă o influenţă asupra chestiunilor şi cauzele în care se indică o astfel de posibilitate. În plus, vor fi cazuri în care informatorul este un informator şi atât; alte cazuri în care acesta a putut participa la evenimentele care alcătuiesc, se referă la sau urmează infracţiunea. Chiar dacă informatorul a participat, judecătorul va trebui să analizeze dacă rolul său aduce astfel atingere unei chestiuni de interes pentru apărare, reală sau potenţială, astfel încât desecretizarea să devină necesară [...]”   28. De atunci, cerinţele de desecretizare au fost stabilite într-o structură statutară. Conform Criminal Procedure and Investigations Act (Actului privind procedura şi ancheta penală) din 1996, care a intrat imediat în vigoare în Anglia şi Wales, după obţinerea Avizului regal din 4 iulie 1996, acuzarea trebuie să realizeze „desecretizarea principală” a tuturor probelor nedescretizate anterior care, în opinia procurorului, pot compromite cauza pentru acuzare. Apoi, inculpatul trebuie să prezinte o declaraţie acuzării şi instanţei, în care să prezinte, în termeni generali, natura apărării şi chestiunile cu privire la care apărarea nu este de acord cu acuzarea. Apoi, acuzarea trebuie să realizeze o „a doua desecretizare” a tuturor probelor nedesecretizate anterior „cu privire la care există în mod rezonabil presupunerea că vor fi favorabile apărării acuzatului conform declaraţiei apărării”. Desecretizarea de către acuzare poate fi contestată de acuzat şi revizuită de instanţă.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE   29. Reclamanţii s-au plâns de faptul că opinia curţii de apel privind chestiunile de imunitate în interes public şi desecretizarea probelor era contrară art. 6 din Convenţie, formulat după cum urmează:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] (b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”   30. Guvernul a susţinut că procedura era conformă art. 6. În opinia sa, nu a existat nicio obiecţie de principiu care să împiedice curtea de apel să considere probele ex parte care nu au făcut obiectul unei cereri prezentate judecătorului şi că acest aspect era recunoscut de jurisprudenţa Curţii. 31. Conform Guvernului, hotărârea curţii de apel din 1 noiembrie 2001 a demonstrat că drepturile procedurale ale reclamanţilor au fost pe deplin protejate, în sensul că instanţa a aplicat principiile corecte, a solicitat argumente detaliate din partea apărării şi a ajuns la concluzia că probele ascunse nu au adăugat nimic semnificativ celor existente în faţa judecătorului. Ajungând la această concluzie, curtea de apel nu a făcut nicio constatare de fapt contrară reclamanţilor, ci doar compară probele desecretizate reclamanţilor şi/sau judecătorului cu cele rămase nedesecretizate. Argumentele făcute în numele reclamanţilor în faţa curţii de apel includeau tot ceea ce putea fi prezentat de un avocat numit special. În continuare, hotărârea a clarificat faptul că curtea de apel a dispus desecretizarea oricăror probe care puteau ajuta apărarea, fără a decide, în vreun fel, dacă probele erau sau nu corecte sau solide. 32. În argumentele reclamanţilor, jurisprudenţa Curţii a stabilit că procedura ex parte, adoptată de dreptul intern englez, era o abatere considerabilă de la principiile justiţiei adverse inter partes, care trebuiau însoţite de garanţii care asigurau drepturile apărării; şi, în plus, curtea de apel nu îşi putea permite aceleaşi protecţii împotriva lipsei de echitate precum judecătorul. În consecinţă, atunci când probe relevante au fost ascunse din motive de imunitate în interes public fără a fi întâi prezentate judecătorului, are loc o încălcare a art. 6 care nu poate fi remediată prin desfăşurarea unei audieri ex parte în apel. În plus, conform jurisprudenţei Curţii, judecătorul era puternic implicat în caz şi avea datoria de a revizui propriile hotărâri referitoare la desecretizare pe măsură ce anumite chestiuni apăreau pe parcursul procedurii. Acesta a avut o viziune de ansamblu a probelor şi a argumentelor prezentate de părţi instanţei. Pe de altă parte, curtea de apel se limita la analiza transcrierilor rezumatelor şi selecta elemente de probă. Prin urmare, în ceea ce priveşte o cerere ex parte, curtea de apel depindea de avocatul acuzării pentru a identifica chestiunile cu potenţială relevanţă într-o mai mare măsură decât judecătorul atunci când analiza o cerere ex parte înainte şi în timpul procedurii. În absenţa unui avocat special numit pentru a proteja interesele persoanei acuzate, procedura ex parte în faţa curţii de apel nu a fost suficient compatibilă cu cerinţele procedurii adverse şi ale egalităţii armelor, nici nu include garanţii adecvate pentru reclamanţi. 33. Reclamanţii au susţinut că desecretizarea sumară oferită la prima audiere în faţa curţii de apel (a se vedea supra, pct. 17) a stabilit că statul deţinea informaţii relevante care stabileau în mod direct responsabilitatea pentru atentatele cu bombă şi care nu au fost niciodată prezentate judecătorului pentru o hotărâre cu privire la imunitatea în interes public. Informaţiile tindeau să stabilească, cel puţin, faptul că exista o organizaţie teroristă fără legătură cu reclamanţii, care căuta să obţină informaţii care să îi permită organizarea unui atentat cu bombă la Ambasada Israelului. Chestiunea decisivă pentru siguranţa condamnărilor reclamanţilor a fost dacă afirmaţiile făcute în documentul de desecretizare, conform cărora (a) informaţiile căutate nu au fost oferite şi (b) organizaţia respectivă nu era responsabilă pentru atentate, erau corecte. Fără o desecretizare suplimentară a probelor pe care se bazează rezumatul, reclamanţii nu au putut contesta concluzia curţii de apel, la care s-a ajuns fără beneficiul unui argument advers, conform căruia organizaţia teroristă în cauză nu au comis, în fapt, atentatele cu bombă. 34. Reclamanţii au anexat observaţiilor lor o copie a documentului Amnesty International, „Regatul Unit: Rezumatul îngrijorărilor ridicate de Comitetul Drepturilor Omului [Naţiunilor Unite]”, noiembrie 2001, în care se stipula, în ceea ce priveşte ancheta penală împotriva reclamanţilor:   „Amnesty International este îngrijorată de faptul că celor două persoane condamnate li s-a refuzat desecretizarea completă atât în timpul, cât şi după procedură, nu doar a [informaţiilor incluse în rezumatul desecretizat de curtea de apel], dar şi a altor probe decisive care au fost blocate prin certificatele de imunitate în interes public. Organizaţia consideră că nedesecretizarea unor probe decisive încalcă drepturile reclamanţilor la un proces echitabil. Amnesty International era îngrijorată şi de faptul că instanţa de apel a efectuat o audiere ex parte, adică în absenţa apărării, care nu a fost urmată de o desecretizare completă. Cazul lui Samar Alami şi al lui Jawad Botmeh subliniază şi unele dintre pericolele emiterii unor certificate de imunitate în interes public şi ridică întrebări deranjante cu privire la responsabilitatea serviciilor secrete.”   A. Cu privire la admisibilitate   35. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   36. Curtea reaminteşte că garanţiile de la art. 6 § 3 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la § 1 (a se vedea, Edwards împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 247-B, pct. 33). În circumstanţele speţei, aceasta consideră că nu este necesar să examineze separat capetele de cerere ale reclamanţilor din perspectiva § 3 lit. b) şi d), având în vedere că echivalează unei plângeri conform căreia reclamanţi nu au beneficiat de un proces echitabil. Prin urmare, aceasta îşi va limita examinarea la chestiunea de a şti dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă (ibid., p. 34-35, pct. 34). 37. Principiile care intră sub incidenţa obligaţiei de desecretizare a unor probe relevante în ancheta penală au fost stabilite de Marea Cameră în cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 60-63, după cum urmeaă:   „Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că ancheta penală, inclusiv elementele unei astfel de anchete care au legătură cu procedura, trebuie să fie în contradictoriu şi trebuie să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu presupune, într-o cauză penală, faptul că atât acuzarea, cât şi apărarea, trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte şi comenta observaţiile depuse şi probele prezentate de cealaltă parte... În plus, art. 6 § 1 impune, ca şi legislaţia engleză [...], că acuzarea să desecretizeze pentru apărare toate probele materiale de care dispune în favoarea sau împotriva acuzaţilor [...].  Cu toate acestea, [...] dreptul la desecretizarea probelor evidente nu este un drept absolut. În orice anchetă penală pot exista interese concurente, precum securitatea naţională sau nevoia de a proteja martorii care riscă represalii sau nu divulgă metodele poliţiei de anchetare a unei infracţiuni, care trebuie să cântărească împotriva drepturilor acuzatului [...]. În unele cazuri, poate fi necesară ascunderea anumitor probe de apărare astfel încât să se protejeze drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a garanta un interes public important. Cu toate acestea, doar astfel de măsuri care restricţionează drepturile apărării care sunt strict necesare sunt permise conform art. 6 § 1 [...]. În plus, pentru a garanta faptul că acuzatul beneficiază de un proces echitabil, orice dificultăţi cauzate apărării de o limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensată de procedura urmată de autorităţile judecătoreşti. . În cazurile în care probele au fost ascunse apărării din motive de interes public, nu este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu privire la necesitatea strictă a acestei desecretizări având în vedere faptul că, ca o regulă generală, instanţele naţionale trebuie să evalueze probele prezentate în faţa lor [...]. În schimb, sarcina Curţii Europene este de a stabili dacă procedura de luare a deciziilor, aplicată în fiecare cauză, este conformă, pe cât posibil, cerinţelor procedurilor adverse şi egalităţii armelor şi includea garanţii adecvate pentru a apăra interesele acuzatului.”   38. În cauza menţionată anterior, Rowe şi Davis, Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 § 1 în temeiul faptului că anumite probe, care puteau fi folosite pentru a submina credibilitatea martorilor cheie ai acuzării, au fost ascunse de acuzare atât de apărare, cât şi de judecătorul din prima instanţă, nedesecretizarea lor din motive de imunitate în interes public fiind ulterior dispusă de curtea de apel în urma unei audieri ex parte. Curtea nu a considerat că această procedură în faţa instanţei de apel era suficientă pentru a repara lipsa de echitate a procesului, cauzată de absenţa oricărei cercetări amănunţite a informaţiei nedivulgate de judecător. Spre deosebire de acesta din urmă, care a asistat la depoziţiile martorilor şi cunoştea foarte bine toate probele şi chestiunile din cauză, judecătorii curţii de apel depindeau, în înţelegerea lor, de posibila relevanţă a probelor nedivulgate în transcrierile audierilor Crown Court şi de prezentarea chestiunilor de către avocatul acuzării. În plus, judecătorul din prima instanţă era în poziţia de a monitoriza nevoia de desecretizare pe parcursul procesului, în timp ce analiza judecătorilor curţii de apel s-a făcut ex post facto. 39. În Atlan împotriva Regatului Unit, nr. 36533/97, 19 iunie 2001, acuzarea a negat în mod repetat, pe parcursul procesului în primă instanţă, că deţinea probe referitoare la persoana pe care reclamanţii au acuzat-o ca fiind un informator care i-a implicat în mod fals. Cu puţin timp înainte de audierea în apel, acuzarea a informat apărarea că, contrar declaraţiilor precedente, existau anumite probe nedesecretizate. În urma unei audieri ex parte, curtea de apel a stabilit că aceste probe pot rămâne nedesecretizate din motive de imunitate în interes public. Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 § 1 pe motiv că, după cum s-a pronunţat în Rowe şi Davis, judecătorul a fost mai bine situat în raport cu judecătorii instanţei de apel pentru a stabili dacă nedesecretizarea probelor materiale poate aduce prejudicii apărării şi, în plus, dacă ar fi putut alege o altă formulare pentru rezumatul său prezentat juraţilor dacă ar fi văzut probele în cauză. 40. În Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, CEDO 2003-VII, din proprie iniţiativă, acuzarea a decis nedivulgarea probelor materiale apărării la proces. O parte din aceste probe au fost ulterior divulgate înainte de audierea în apel, dar Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din cauză că o serie de probe materiale erau în continuare ascunse pe motiv de imunitate în interes public şi nu au fost nici măcar prezentate curţii de apel într-o procedură ex parte. 41. Din contră, nu a fost identificată nicio încălcare în Jasper împotriva Regatului Unit (GC), nr. 27052/95 sau în Fitt împotriva Regatului Unit (GC), nr. 29777/96, ambele CEDO 2000-II, unde acuzarea a prezentat toate probele materiale pe care dorea să le ascundă în faţa judecătorului, ex parte, pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la desecretizare. În Edwards, citată anterior, şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. împotriva Regatului Unit, nr. 29522/95, 30056/96, 30574/96, CEDO 2000-IX, cerinţele art. 6 § 1 au fost respectate din cauză că, în fiecare caz, deşi acuzarea a ascuns probe materiale în primă instanţă, a avut loc o desecretizare completă înaintea audierii în apel, iar curtea de apel a putut evalua impactul nedesecretizării anterioare în lumina argumentelor complete şi informate ale apărării. 42. În prezenta cauză, înainte şi pe parcursul procesului reclamanţilor, United Kingdom Security Service (Serviciile Secrete ale Regatului Unit) dispuneau de probe de la un „agent sursă” conform cărora o organizaţie teroristă, fără legătură cu reclamanţii, încerca să obţină informaţii cu privire la posibilitatea organizării unui atentat cu bombă la Ambasada Israelului. Informaţiile corelate primite după atentatul cu bombă indicau că, în fapt, nu fusese opera unei organizaţii teroriste. Documentul care conţinea această informaţie („primul document”) nu a fost prezentat procurorilor care au condus procesul împotriva reclamanţilor, şi că, prin urmare, nu a fost prezentat de acuzare judecătorului pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la necesitatea desecretizării sale. Unul dintre celelalte două documente care proveneau din aceeaşi sursă care, totuşi, nu se refereau la informaţia din primul document, a fost prezentat judecătorului pe parcursul audierii de desecretizare. 43. Probele nedesecretizate au fost iniţial analizate de curtea de Apel într-o audiere ex parte, anterior acordării permisiunii de a introduce apel. La începutul audierii apelului pe fond, curtea de apel, într-o componenţă diferită, a audiat inter parter argumentele referitoare la procedura care trebuia urmată în vederea pronunţării unei sentinţe cu privire la pretenţia Coroanei de imunitate în interes public, înainte de a decide să examineze probele într-o audiere ex parte. Reclamanţii nu au fost reprezentaţi pe parcursul acestei audieri nici de propriul avocat, nici de un avocat special numit şi verificat [a se vedea, Edwards şi Lewis împotriva Regatului Unit (GC), nr. 39647/98 şi 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X]. Cu toate acestea, în urma audierii privind desecretizarea şi cu mult înainte de audierea reluată în apel, curtea de apel a divulgat reclamanţilor un rezumat al informaţiilor incluse în primul document, precum şi o listă a evenimentelor care au dus la faptul că probele nedesecretizate nu au fost prezentate judecătorului. În hotărârea sa din 1 noiembrie 2001, curtea de apel a observat faptul că, cu excepţia probelor care au fost prezentate reclamanţilor în rezumat, nu a fost prezentat niciun element semnificativ în faţa instanţelor, care să nu fi fost prezentat judecătorului (a se vedea supra, pct. 18). Reclamanţilor li s-a oferit ocazia completă de a prezenta argumente cu privire la probele care au fost desecretizate în rezumat şi cu privire la semnificaţia acestora pentru chestiunile ridicate de prezenta cauză. Pe baza argumentelor prezentate, curtea de apel a stabilit că reclamanţii nu au făcut obiectul niciunei nedreptăţi prin faptul că nu li s-a permis accesul la probele nedesecretizate în cauză, având în vedere că probele nu adăugau nimic semnificativ celor desecretizate la proces şi că apărarea nu a făcut nicio încercare, la proces, să profite, prin prezentarea lor sub orice formă în faţa juraţilor, a probelor similare care au fost desecretizate la proces. 44. Având în vedere măsura în care probele ascunse au fost desecretizate reclamanţilor de către curtea de apel, faptul că instanţa a putut considera impactul noilor probe asupra siguranţei condamnării reclamanţilor în lumina argumentelor detaliate oferite de avocatul apărării şi a faptului că, în opinia instanţei, probele nedesecretizate nu adăugau nimic semnificativ elementelor deja desecretizate la proces, Curtea consideră că această cauză este foarte similară cauzelor Jasper şi Fitt, Edwards şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. (a se vedea supra, pct. 41) şi cauzelor Rowe şi Davis, Atlan sau Dowsett (a se vedea supra, pct. 38-40) şi că neprezentarea probelor nedesecretizate în faţa judecătorului a fost, în anumite circumstanţe ale cauzei, remediată de procedura ulterioară în faţa curţii de apel. 45. Prin urmare, în speţă, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 iunie 2007, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   T.L. Early Josep Casadevall Grefier Preşedinte