15636/04

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA MOCULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 15636/04)   Hotărâre   Strasbourg   2 martie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Moculescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu la 9 februarie 2010,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 15636/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Maria Moculescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 3 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta pretinde o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii obţinerii unei teren a cărui proprietară era în baza unui drept de superficie cu titlu gratuit recunoscut unei societăţi cooperative. La 3 ianuarie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1947 şi locuieşte în Târgu-Jiu. 6. În 1949, printr-un contract de donaţie, reclamanta a devenit proprietara mai multor terenuri în satul Poienari din judeţul Gorj. 7. În 1969, prin decizia consiliului judeţean, un teren de 1 124 m², care i-a aparţinut reclamantei, a fost naţionalizat, iar uzufructul a fost atribuit unei societăţi cooperaţii locale în vederea construirii unui imobil având ca destinaţie o băcănie şi un bar. Şi alte terenuri au fost naţionalizate. 8. Reclamanta a solicitat restituirea acestor terenuri în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991. 9. La 6 martie 2002, comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 i-a emis un titlu de proprietate pe care figurau mai multe terenuri, printre care şi cel de 1 124 m². Nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la existenţa imobilului cooperaţiei. 10. Prin acţiunea introdusă la 5 septembrie 2002 în faţa Tribunalului Gorj, reclamanta a solicitat obligarea cooperaţiei, devenită între timp societate comercială şi persoană juridică de drept privat, să îi plătească lunar 200 dolari americani (USD) cu titlu de chirie pentru folosirea terenului. Cooperaţia s-a opus şi a susţinut că, în temeiul art. 187 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, avea drept de folosinţă gratuită a terenului. 11. Considerând că articolul menţionat nu se aplica în situaţia terenurilor restituite foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 13 iunie 2003, instanţa a admis acţiunea. 12. La 28 mai 2003, cooperaţia a vândut imobilul societăţii comerciale Gap International Consulting. 13. În urma recursului cooperaţiei, prin hotărârea definitivă din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins acţiunea, considerând că, până la data vânzării imobilului, cooperaţia beneficia, în temeiul Legii nr. 109/1996, de un drept de superficie cu titlu gratuit asupra terenului reclamantei. Curtea de Apel a respins motivaţia tribunalului, considerând că Legea nr. 18/1991 nu putea deroga de la dispoziţiile Legii nr. 109/1996. 14. Prin noua acţiune introdusă la 11 octombrie 2005 împotriva cooperaţiei şi împotriva Gap International Consulting, reclamanta a solicitat Tribunalului Gorj anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului şi constatarea faptului că aceasta a devenit proprietara imobilului în urma accesiunii imobiliare. 15. Prin hotărârea din 7 decembrie 2005, Tribunalul Gorj a respins acţiunea pe motiv că contractul a fost încheiat în mod valabil. În urma apelului şi recursului reclamantei, prin hotărârile din 20 aprilie 2006 şi 16 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   16. Codul civil include următoarele dispoziţii relevante:   Art. 492 „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.” Art. 494 „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii si clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri, şi lucrări, dar va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.”   17. Dreptul de superficie este un drept real care îi permite unei persoane (superficiar) să fie proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor pe un teren aparţinându-i unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul are drept de folosinţă. Dreptul de superficie reprezintă o excepţie de la regula accesiunii imobiliare artificiale reglementate de art. 492 C. civ. (supra, pct. 16). 18. Regimul juridic al dreptului de superficie nu este definit de nicio dispoziţie legală. În ceea ce priveşte, în special, constituirea dreptului de superficie, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa prevăd că acesta se dobândeşte în temeiul unei convenţii între părţi, a unui testament, a prescripţiei achizitive sau chiar a legii. În practică, majoritatea superficiilor sunt constituite prin acord între persoanele în cauză, convenţiile cu titlu oneros fiind exemplul cel mai frecvent (a se vedea, de asemenea, Bock şi Palade împotriva României, nr. 21740/02, pct. 32, 15 februarie 2007). 19. Mai multe acte normative fac referire la dreptul de superficie. Legea nr. 109/1996 a stabilit cadrul legislativ al funcţionării cooperaţiilor, create în special în domeniul serviciilor. Acestea au dobândit statutul de persoane juridice de drept privat şi au ieşit de sub tutela pe care statul o exersa în timpul regimului comunist. Cu privire la patrimoniul lor, art. 187 din lege prevede:   „Terenurile transmise în folosinţă, pe durată nedeterminată şi fără plată, în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective în proprietatea organizaţiilor cooperatiste.”   20. Legea nr. 1/2005, care a înlocuit Legea nr. 109/1996, a menţinut statutul organizaţiilor cooperatiste, precum şi dreptul lor de folosinţă gratuită a terenurilor ocupate de construcţiile care le aparţineau.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1   21. Reclamanta consideră că dreptul său de proprietate a fost încălcat din cauza imposibilităţii de a beneficia de tot terenul care îi aparţinea. În acest sens, ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   23. În primul rând, Guvernul nu susţine că nu există ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Acesta arată că dreptul de proprietate poate fi fracţionat, printre aceste fragmentări numărându-se şi dreptul temporar de folosinţă stabilit în favoarea unui terţ, care nu reprezintă o ingerinţă având în vedere că nu anulează principala prerogativă a proprietarului şi anume dreptul de a dispune de bunul său. 24. În orice caz, Guvernul consideră că perioada în cursul căreia reclamanta a fost privată de despăgubirea dreptului de folosinţă a terenului său şi anume din 6 martie 2002, dată la care a obţinut titlul de proprietate, până la 28 mai 2003, dată la care cooperaţia a vândut imobilul, nu a fost excesivă. 25. În sfârşit, Guvernul afirmă că dreptul gratuit de superficie nu era transferabil şi că, după vânzarea imobilului, reclamanta ar fi putut solicita şi obţine obligarea cumpărătorului la plata unei despăgubiri. 26. Reclamanta contestă acest argument şi subliniază că titlul de proprietate emis nu menţiona dreptul de superficie. Prin urmare, ea consideră că ar fi trebuit să beneficieze de toate atributele dreptului de proprietate recunoscute prin acest titlu. 27. Curtea notează că nu se contestă faptul că reclamanta are un bun care poate fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, situaţia juridică denunţată de reclamantă intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 28. Curtea constată că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, astfel cum a fost recunoscut de titlul de proprietate din 6 martie 2002, era absolut şi exclusiv, nefiind supus niciunei fragmentări sau condiţii (a se vedea, mutatis mutandis, Bock şi Palade, citată anterior, pct. 54). Cu toate acestea, recunoscând existenţa unui drept de superficie gratuit în favoarea cooperaţiei prin hotărârea din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a privat-o pe reclamantă de posibilitatea de a beneficia de bunul său sau de a obţine beneficiile acestuia. Prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. 29. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să se facă o distincţie între perioada anterioară şi cea ulterioară vânzării imobilului către societatea comercială Gap International Consulting. După exemplul Guvernului, Curtea ia act de faptul că, în temeiul art. 187 din Legea nr. 109/1996, dreptul gratuit de superficie continua doar atâta timp cât imobilul rămânea în patrimoniul cooperaţiei. După vânzarea imobilului, reclamanta nu a epuizat căile de atac interne pentru a solicita societăţii Gap International Consulting o despăgubire pentru nefolosirea terenului. 30. Ingerinţa menţionată anterior, astfel circumscrisă perioadei cuprinse între 6 martie 2002 şi 28 mai 2003, nu poate fi echivalentă unei exproprieri deoarece reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, şi nici unei reglementări a folosinţei bunurilor, ci unei ingerinţe care intră sub incidenţa primei teze a primului paragraf al art. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Bock şi Palade, citată anterior, pct. 57). 31. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate, ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. 32. În speţă, Curtea nu se îndoieşte de faptul că recunoaşterea, în favoarea cooperaţiei, a dreptului de superficie în litigiu avea un temei legal în dreptul intern, şi anume Legea nr. 109/1996. 33. În ciuda faptului că ingerinţa era prevăzută de lege, în lumina principiului general al respectării proprietăţii, consacrat de prima teză a primului paragraf al art. 1 citată anterior, Curtea este obligată să verifice dacă autorităţile române au asigurat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, pct. 69). 34. Bineînţeles, Curtea nu încalcă interesul pe care autorităţile interne îl pot avea în a menţine activităţi economice în localităţile mici. Totuşi, trebuie să se constate că legislaţia internă exclude complet orice posibilitate de punere în balans a intereselor comunităţii şi a celor ale proprietarilor ale căror terenuri sunt ocupate de construcţii aparţinând cooperaţiilor. 35. Având în vedere faptul că reclamanta nu a putut beneficia pe deplin de dreptul său de proprietate asupra terenului în timpul ocupării spaţiului de către cooperaţie, Curtea consideră că, în ciuda duratei relativ scurte a acestei ocupări, situaţia astfel creată a distrus echilibrul just între apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general. 36. În consecinţă, Curtea stabileşte că, în cursul acestei perioade, reclamanta a suportat o sarcină specială şi excesivă care ar fi putut, singură, face legitimă posibilitatea solicitării unei reparaţii. 37. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   38. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanta consideră că magistraţii care au pronunţat hotărârile în litigiu nu au fost independenţi şi imparţiali deoarece erau „tributari vechii legislaţii comuniste”. 39. Curtea observă că reclamanta nu oferă niciun indiciu concret care să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. 40. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   41. Art. 41 din Convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   42. Reclamanta solicită 168 000 dolari americani (USD) cu titlu de prejudiciu material, care corespunde chiriilor pe care le-ar fi putut încasa până în prezent. De asemenea, ea solicită suma de 300 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire, reprezentând valoarea de piaţă a terenului şi imobilului. 43. În termenul alocat de Curte, reclamanta nu a solicitat nici daune morale, nici rambursarea cheltuielilor de judecată. 44. Guvernul respinge cererea cu titlu de prejudiciu material. Acesta consideră că sumele cerute sunt pur speculative. 45. Curtea reaminteşte că singura bază de acordare a unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că, temporar, reclamanta nu a putut să beneficieze în nici un fel de bunul său. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta a suferit în mod incontestabil un prejudiciu material în relaţie directă cu încălcarea constatată a art. 1 din Protocolul nr. 1. 46. Având în vedere toate elementele de care dispune, Curtea îi alocă reclamantei 2 500 EUR cu titlu de prejudiciu material. 47. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;   2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;   3. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;   4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Stanley Naismith Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte