17294/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA       CAUZA FLUX (nr. 4) c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 17294/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   12 februarie 2008           DEFINITIVĂ   12/05/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Flux (nr. 4) c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:   Nicolas Bratza, Preşedinte,  Josep Casadevall,  Giovanni Bonello,  Kristaq Traja,  Stanislav Pavlovschi,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä, judecători, şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii, Deliberând la 22 ianuarie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 17294/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („ziarul reclamant”), un ziar cu sediul în Chişinău, la 5 aprilie 2004. 2.  Ziarul reclamant a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Ziarul reclamant a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a faptului că a fost găsit vinovat de defăimarea unui politician. 4.  La 27 martie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  La 6 decembrie 2002, Flux a publicat un articol intitulat „Sabatul Parveniţilor”. În acest articol, ziarul se referea la pretinsa îmbogăţire peste noapte a preşedintelui Parlamentului, a liderului fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor şi a fiului preşedintelui Republicii Moldova. Ideea principală a articolului era că, înainte de a deveni personalităţi publice, ei erau simpli cetăţeni, fără o avere considerabilă; averea lor însă a crescut semnificativ după victoria Partidului Comuniştilor la alegeri şi ocuparea de către ei a unor funcţii publice. 6.  Rezumatul articolului este următorul: „Corectam alaltăieri ştirea despre cele două maşini de lux în care se plimba Preşedintele Parlamentului, E. O., şi, volens-nolens, mă întăream în convingerea că definiţia „parvenitului” are origini moldoveneşti. Scena noastră politică este plină de asemenea exemple. De exemplu, primul lucru pe care l-a făcut E.O., odată ajunsă, intr-un anumit context politic, în postul de preşedinte al Parlamentului, a fost să-şi rezolve problemele locative. A abuzat de funcţia pe care o deţine pentru a se pricopsi, pe banii statului, cu un apartament uriaş chiar in centrul capitalei. Cine era E.O. înainte de a ajunge în fotoliul de spicher? O modestă plăcintăreasă cu modeste performanţe profesionale. Ce a ajuns? Mare şef! Nu încape într-un singur BMW, mai are nevoie şi de un Mercedes Benz. Să luăm un alt exemplu. Cine era Victor Stepaniuc înainte de a prinde deputăţia? Un simplu învăţătoraş de limba rusă în satul Costeşti. Modest ca intelect şi puţin isteric. Cine este el acum? Nu este numai un fel de Sulla al Parlamentului, adică un dictator peste fracţiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central, ci şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chişinău, scoate profituri enorme din vinderea ţigărilor, are microbuze, controlează ruta Chişinău - Ialoveni şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii. Cine era O. V., înainte ca tatăl sau, Vladimir Voronin, să fie întronat preşedinte al R. Moldova? Un afacerist începător, specializat în mulgerea fabricilor de zahar din nordul republicii. Cine este el în momentul de faţă? Este cel mai prosper businessman din spaţiul pruto-nistrean. Deţine pachetul majoritar de acţiuni la F., este proprietarul firmei de construcţii M., are comenzi de milioane din partea statului şi face afaceri cu ţigări de la CTC Tutun. Este vedeta lumii mondene, VIP-ul revistelor economice şi e oferit drept exemplu businessmenilor începători. ...” 7.   La 12 decembrie 2006, dl Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, care deţinea 71 de locuri în Parlament din numărul total de 101, a înaintat o acţiune împotriva ziarului reclamant şi a autorului articolului. El nu a plătit taxa de stat la depunerea cererii, nu s-a prezentat la nicio şedinţă de judecată şi nici nu a delegat pe cineva care să-l reprezinte. El a susţinut, inter alia, că: „...pârâtul a răspândit informaţii false şi defăimătoare despre mine. ... ... Atât în titlul, cât şi în textul articolului, eu sunt descris ca: „un dictator peste fracţiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central, ci şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chişinău, scoate profituri enorme din vinderea ţigărilor, are microbuze, controlează ruta Chişinău - Ialoveni şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii. Niciuna din aceste afirmaţii nu corespunde realităţii şi sunt nişte calomnii obraznice.” Dl Stepaniuc a cerut instanţei judecătoreşti să declare afirmaţiile de mai sus drept defăimătoare, să oblige pârâţii să publice o dezminţire pe aceeaşi pagină a ziarului şi să-i plătească compensaţii în mărimea maximă prevăzută de Codul civil. 8.  Cauza a fost repartizată spre examinare judecătorului I.M., preşedintele Judecătoriei sectorului Buiucani în perioada examinării cauzei. 9.  În apărarea sa, ziarul reclamant a prezentat instanţei judecătoreşti copii ale unor scrisori deschise adresate preşedintelui Republicii Moldova de către o companie de transport, în care dl Stepaniuc era acuzat de însuşirea câtorva rute de autobuz care aparţineau acestei companii. 10.  La 17 februarie 2003, ziarul reclamant a informat instanţa judecătorească că informaţiile privind implicarea dlui Stepaniuc în afaceri ilegale cu produse din tutun au fost obţinute din surse de la serviciile secrete ale Moldovei şi a susţinut că serviciile secrete au pregătit un raport despre pretinsa implicare a funcţionarilor de rang înalt în afaceri ilegale la combinatul de tutun din Chişinău. Ziarul reclamant a informat instanţa judecătorească că a solicitat oficial copia raportului şi a cerut amânarea examinării cauzei până la prezentarea acestei copii de către serviciul secret. 11.  La 19 februarie 2003, judecătorul I. M. a respins cererea de amânare a examinării cauzei până la prezentarea copiei raportului de către serviciul secret; totuşi, el a dispus amânarea examinării cauzei până la 24 martie 2003. 12.  La 24 martie 2003, ziarul reclamant a informat instanţa judecătorească despre faptul că serviciul secret nu a răspuns la cererea sa şi că, în consecinţă, el a înaintat o acţiune în instanţa de judecată solicitând obligarea acestuia să-i prezinte copia raportului. Ziarul reclamant a solicitat amânarea examinării cauzei în defăimare până la finalizarea acestor proceduri. 13.  Şedinţe de judecată în această cauză au mai avut loc la 24 şi 26 martie şi la 15 aprilie 2003, iar judecătorul I. M. a respins cererea de amânare până la finalizarea celuilalt set de proceduri. El a hotărât totuşi să amâne examinarea cauzei până la 30 aprilie 2003. 14. La 30 aprilie 2003, judecătorul I. M. a examinat cauza în lipsa părţilor şi a hotărât în favoarea dlui Stepaniuc. El a constatat că declaraţiile de care s-a plâns reclamantul (a se vedea paragraful 7 de mai sus) erau defăimătoare şi a obligat ziarul şi autorul articolului să plătească dlui Stepaniuc 3,600 lei moldoveneşti (MDL) (228 euro (EUR) la acea dată) şi, respectiv, MDL 1,800 (EUR 114 la acea dată). De asemenea, el a obligat ziarul să publice o dezminţire în termen de 15 zile. Pârâţii au mai fost obligaţi să plătească taxa de stat.   15.  Judecătorul I. M. a adus următoarele motive în susţinerea concluziei sale: „În opinia instanţei judecătoreşti, denumirea, textul şi sensul informaţiei publicate despre reclamant se impun a fi calificate ca defăimătoare, deoarece pârâţii, fără a invoca careva probe, au răspândit informaţii cu caracter factologic. În special, ei au declarat că V. Stepaniuc, contrar prevederilor articolului 70 al Constituţiei, practică activităţi incompatibile cu statutul său de deputat, că el este dealer la combinatul de tutun, scoate profituri enorme din vânzarea ţigărilor şi controlează ruta Chişinău - Ialoveni. Pe parcursul judecării cauzei, instanţa a acordat pârâţilor posibilitatea de a prezenta dovezi ... însă nici redacţia ziarului, nici autorul articolului nu au adus vreo dovadă care ar confirma veridicitatea informaţiei răspândite. Nici în articol pârâţii nu au făcut trimitere la careva probe. [urmează reproducerea articolului 10 al Convenţiei] În cazul dat informaţia răspândită de pârâţi nu poate fi tratată ca o afirmaţie de opinie şi, prin urmare, nu poate fi protejată prin prisma acestei prevederi din Convenţie. De asemenea, instanţa judecătorească ia în consideraţie faptul că dl Stepaniuc este o persoană publică şi că faţă de astfel de persoane se cere un grad sporit de toleranţă atunci când este vorba de defăimare. Totuşi, informaţia răspândită de către pârâţi depăşeşte în mod clar limitele rezonabile de critică a persoanelor publice într-o societate democratică.” 16. Ziarul reclamant a contestat această hotărâre, susţinând, inter alia, că judecătorul I. M. nu a fost independent şi imparţial din cauza legăturilor sale apropriate cu dl Stepaniuc şi Partidul Comuniştilor, precum şi din cauza comportamentului său în celelalte dosare în defăimare intentate de dl Stepaniuc împotriva Flux-ului. De asemenea, ziarul reclamant a susţinut că instanţa de fond nu a luat deloc în consideraţie argumentele sale, şi anume scrisorile adresate Preşedintelui Republicii Moldova (a se vedea paragraful 9 de mai sus) şi, refuzând amânarea cauzei până la finalizarea examinării procedurilor între Flux şi serviciul secret, a refuzat să-i acorde posibilitatea de a prezenta probe în privinţa implicării dlui Stepaniuc în afacerea cu produse din tutun. De asemenea, ziarul reclamant a susţinut că caracterizarea dată dlui Stepaniuc în articolul contestat era o judecată de valoare şi că nu i se putea cere demonstrarea veridicităţii acesteia. 17.  La 26 iunie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul şi a menţinut hotărârea primei instanţe, reiterând că ziarul reclamant nu a adus vreo probă în sprijinul declaraţiilor sale despre dl Stepaniuc. Ea nu s-a referit la niciun argument invocat în apelul ziarului reclamant. 18. Ziarul reclamant a depus recurs. El a susţinut, inter alia, că judecătorul I. M. nu era independent şi imparţial şi că instanţele ierarhic inferioare au refuzat să amâne examinarea cauzei până la finalizarea procedurilor între Flux şi serviciul secret, afectând astfel echitatea procedurilor. Ziarul reclamant a informat Curtea Supremă că a obţinut în sfârşit de la serviciile secrete copia unei anexe la raportul privind afacerile ilegale la combinatul de tutun din Chişinău şi a anexat-o la cererea de recurs. Anexa avea denumirea „schema relaţiilor cu tutun a organizaţiilor criminale” şi prezenta, în formă grafică, interacţiunile pretinse între administraţia combinatului de tutun din Chişinău, două grupări criminale, câteva companii şi funcţionari de rang înalt, inclusiv dl Victor Stepaniuc. 19.  La 5 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a redus suma compensaţiei care urma a fi plătită dlui Stepaniuc de către ziar şi autorul articolului până la MDL 1,350 şi, respectiv, MDL 180. Ea a susţinut că dl Stepaniuc era o persoană publică şi, prin urmare, trebuia să fie mai tolerant faţă de presă, mai mult, el nu s-a prezentat în faţa instanţelor judecătoreşti. Curtea Supremă însă nu s-a îndepărtat de la concluziile primelor două instanţe judecătoreşti în privinţa fondului cauzei şi nu a examinat vreunul din argumentele ziarului reclamant. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           20.  Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare la acea dată, sunt următoarele: Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii „(1)  Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspîndit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii. (2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspîndite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.” Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral „(1)  Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspîndit aceste informaţii. (2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci pînă la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspîndite de o persoană juridică, şi de la zece pînă la o sută de salarii minime, în cazul în care au fost răspîndite de o persoană fizică.” ÎN DREPT 21. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au reprezentat o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare care nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede următoarele: „1.  Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.  Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” I. ADMISIBILITATEA CERERII 22. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a mai formulat o pretenţie în temeiul articolului 6 al Convenţiei cu privire la lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorului I. M. şi nemotivarea hotărârilor judecătoreşti naţionale. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să nu examineze această pretenţie. Curtea nu găseşte vreun motiv pentru a o examina. 23.  În ceea ce priveşte pretenţia ziarului reclamant formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei, Curtea consideră că aceasta ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI A. Argumentele părţilor 1.  Ziarul reclamant 24.  Ziarul reclamant a fost de acord că ingerinţa a fost prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. Totuşi, aceasta nu era necesară într-o societate democratică, deoarece articolul contestat doar răspândea declaraţii ale unor persoane terţe şi făcea parte din dezbateri pe chestiuni de o importanţă publică deosebită, şi anume administrarea transportului public şi pretinsele afaceri ilegale ale unor funcţionari publici. Reclamantul a acţionat cu bună-credinţă la publicarea articolului şi a verificat declaraţiile persoanelor terţe. El a considerat că sursa era credibilă, deoarece era o scrisoare adresată preşedintelui ţării, conţinea multe detalii şi avea anexate rapoartele oficiale ale autorităţilor de stat în domeniul transportului. 25.  În ceea ce priveşte actul serviciilor secrete privind implicarea dlui Stepaniuc în afaceri ilegale cu produse din tutun, ziarul reclamant a susţinut că veridicitatea acestui document nu a fost pusă la îndoială nici de instanţele judecătoreşti naţionale şi nici de Guvern. Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale nu au dat vreo apreciere acestei probe. 26. De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale au ignorat faptul că dl Stepaniuc era un politician de rang înalt şi că, din acest motiv, limitele criticii în privinţa lui erau largi. 2.  Guvernul 27.  Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevau o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost justificată în termenii articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege” iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim de protecţie a demnităţii dlui Stepaniuc; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate democratică. 28.  Guvernul s-a referit la marja de apreciere a autorităţilor naţionale la stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se referă la legislaţia naţională, este în primul rând competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a susţinut că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja lor de apreciere şi au aplicat-o cu bună-credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil. 29. În continuare, Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente”. B. Aprecierea Curţii 30. După cum au recunoscut ambele părţi, şi Curtea este de acord, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea ziarului reclamant să plătească prejudicii au reprezentat un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf al articolului 10 al Convenţiei. Este de asemenea incontestabil faptul că această ingerinţă a fost „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim. Sarcina Curţii este să stabilească dacă această ingerinţă a fost „necesară într-o societate democratică”. 31. Verificarea dacă ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate democratică” cere Curţii să stabilească dacă aceasta a corespuns „unei necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului legitim urmărit şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente. La stabilirea faptului dacă o astfel de „necesitate” există şi ce măsuri ar trebui luate pentru aceasta, autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, această marjă de apreciere nu este nelimitată şi este însoţită de supravegherea europeană exercitată de către Curte, a cărei sarcină este de a da o apreciere finală faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după cum aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr. 64016/00, §§ 43-54, ECHR 2006‑...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR 2003‑XI; Murphy v. Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003‑IX (extracts), cu referinţele cuprinse în ele). 32. Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42), ea a constatat că: „[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.” 33.  Curtea notează că articolul a fost scris de un jurnalist şi reaminteşte că rolul proeminent al presei într-o societate democratică este de a comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi alte chestiuni de interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (nr. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria  A nr. 30, § 65). Articolul contestat se referea la chestiuni precum pretinsul comportament ilegal al politicienilor de rang înalt şi al persoanelor publice şi pretinsa administrare proastă a fondurilor publice. Nu există îndoială că acestea reprezintă chestiuni extrem de importante într-o societate democratică, despre care publicul are un interes legitim să fie informat, şi care pot fi apreciate ca dezbateri politice. 34.  De asemenea, Curtea reaminteşte că statele dispun de o marjă de apreciere foarte limitată în cauzele cu privire la politicieni (a se vedea paragraful 40 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc era un politician de un rang foarte înalt la momentul evenimentelor. 35.  Ziarul reclamant a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a putut demonstra veridicitatea câtorva declaraţii despre dl Stepaniuc (a se vedea paragraful 7 şi 14 de mai sus). În opinia Curţii, declaraţiile contestate puteau fi divizate în trei grupe: declaraţiile privind implicarea dlui Stepaniuc în afaceri în domeniul transportului, declaraţiile privind pretinsa lui implicare în afacerile ilegale cu produse din tutun şi descrierea dlui Stepaniuc la începutul şi sfârşitul pasajului contestat. 36. În ceea ce priveşte prima declaraţie, este clar că ea reprezintă o declaraţie cu privire la fapte şi, prin urmare, ziarul reclamant trebuia să demonstreze veridicitatea acesteia. Într-adevăr, ziarul reclamant a prezentat instanţelor judecătoreşti naţionale copii ale unor scrisori deschise, adresate Preşedintelui de către o companie de transport, prin care dl Stepaniuc era acuzat de abuz de putere (a se vedea paragraful 9 de mai sus); cu toate acestea, instanţele judecătoreşti naţionale nu au acordat deloc atenţie acestor dovezi, nu le-au dat vreo apreciere şi, aparent, le-au tratat ca irelevante. 37.  În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie, Curtea consideră că aceasta, de asemenea, reprezintă o declaraţie cu privire la fapte şi notează că ziarul reclamant a cerut de câteva ori amânarea examinării cauzei în vederea prezentării copiei raportului serviciului secret privind pretinsa implicare a dlui Stepaniuc în activităţi ilegale cu produse din tutun (a se vedea paragrafele 10, 12 şi 17 de mai sus). În pofida acestui fapt, instanţele judecătoreşti naţionale nu numai că au respins cererile reclamantului fără a aduce vreun motiv (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus), dar chiar după ce a primit copia anexei la raportul serviciului secret (a se vedea paragraful 18 de mai sus), Curtea Supremă de Justiţie nu l-a menţionat în decizia sa, nu i-a dat o apreciere şi nici nu l-a respins prin vreun motiv. 38.  Curtea reiterează că solicitarea de la ziarul reclamant să dovedească veridicitatea declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privarea de posibilitatea efectivă de a aduce probe sau ignorarea probelor prezentate, constituie o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea, spre exemplu, Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, § 88, 21 decembrie 2004 şi Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 59, 11 octombrie 2005). 39.  În ceea ce priveşte cea de-a treia declaraţie contestată, Curtea notează că ziarul reclamant a fost găsit vinovat şi impus la plata despăgubirilor pentru următoarea declaraţie: „[Dl Stepaniuc este] un dictator fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central ... şi, în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean - cu cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii”. În opinia Curţii, această declaraţie reprezintă clar o judecată de valoare. 40.  Curtea reiterează că existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probării. Condiţia de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului protejat de articolul 10 al Convenţiei (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II, şi Busuioc, citată mai sus, § 61). Mai mult, trebuie reamintit faptul că libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea Prager and Oberschlick v. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, Seria A nr. 313, § 38). 41. În final, Curtea reaminteşte că consideraţiile privind echitatea procedurilor pot fi luate în calcul la examinarea ingerinţei în exercitarea dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea, Stoll v. Switzerland [GC], nr. 69698/01, § 137, 10 decembrie 2007). Curtea nu poate să nu observe anumite stranietăţi în modul în care s-au derulat procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Într-adevăr, Curtea notează o serie de elemente care, examinate cumulativ, au dus la o asemenea concluzie. În special, acţiunea dlui Stepaniuc a fost examinată în pofida faptului că el nu a plătit taxa de stat, fapt care, în mod normal, ar fi trebuit să rezulte în inadmisibilitatea acţiunii pe motive procedurale. Mai mult, el nu numai că nu s-a prezentat în faţa instanţei judecătoreşti, dar nici măcar nu a fost reprezentat. În acelaşi timp, cererile reclamantului de amânare a şedinţei au fost respinse fără vreun motiv, în timp ce probele prezentate de el nu au fost în genere luate în consideraţie de către judecători. Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie nici măcar nu s-au expus asupra argumentului reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a judecătorului I. M. 42.  Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus, faptul că declaraţiile contestate au fost făcute de un jurnalist în contextul dezbaterii unei chestiuni de interes public şi faptul că reclamantul în procedurile naţionale era un politician de rang înalt, Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 43.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A.  Prejudiciul material 44.  Ziarul reclamant a pretins EUR 100 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând suma prejudiciilor pe care le-a plătit dlui Stepaniuc şi taxa de stat pe care el a trebuit să o plătească pentru examinarea apelului şi recursului. 45.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că ziarul reclamant nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au fost echitabile, iar hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a solicitat Curţii să respingă pretenţia ziarului reclamant formulată cu titlu de prejudiciu material. 46. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată cu titlu de prejudiciu material este întemeiată şi o acordă integral. B.  Prejudiciul moral 47.  Ziarul reclamant a pretins EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral, ce i-a fost cauzat prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. În susţinerea pretenţiei sale, ziarul reclamant a susţinut că el a fost obligat să publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi a invocat jurisprudenţa anterioară. 48.  Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era neîntemeiată şi excesivă. 49.  Având în vedere violarea articolului 10 al Convenţiei constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000. C.  Costuri şi cheltuieli 50.  Avocatul ziarului reclamant a pretins EUR 2,050 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate. Calculul din lista detaliată a inclus şi timpul lucrat asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei. 51.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu era suma plătită în realitate de către ziarul reclamant. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. 52.  În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată, complexitatea cauzei, precum şi faptul că pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei a fost retrasă de către reclamant, Curtea acordă avocatului ziarului EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D. Dobânda de întârziere 53. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte (a)  că statul pârât trebuie să plătească ziarului reclamant, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i) EUR 100 (o sută euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii) EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; (iii) EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   4.  Respinge restul pretenţiilor ziarului reclamant cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 12 februarie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Fatoş Aracı Nicolas Bratza  Grefier adjunct Preşedinte