17590/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA PAPAIANOPOL ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 17590/02)   Hotărâre   Strasbourg   16 martie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În Cauza Papaianopol împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 februarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 17590/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Florin Papaianopol („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 martie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de Bogdan Adrian Papaianopol, avocat în Braşov. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul pretinde, în special, o încălcare nejustificată a dreptului său la libertatea de exprimare din cauza obligării sale la plata de daune-interese ca urmare a publicării unui articol într-un ziar naţional. 4. La 6 septembrie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s-a născut în 1943 şi locuieşte în Câmpulung Muscel.   1. Articolul în litigiu   6. În martie 1999, în calitatea sa de ziarist colaborator la ziarul „Şcoala românească”, o publicaţie naţională specializată în materie de învăţământ, reclamantul, care era şi lider al unui sindicat din învăţământ, a publicat un articol intitulat „Teroare la liceul D. din Câmpulung Muscel”. Articolul era redactat după cum urmează:  „De mai mulţi ani, directorul G.V. al liceului D. din Câmpulung Muscel întreţine o stare de tensiune în cadrul acestui liceu, prin efectuarea unor anchete interminabile, ceea ce influenţează în mod negativ activitatea liceului şi îi scade prestigiul. În urma acestei stări de lucruri, chiar şi directorul adjunct al liceului şi-a prezentat demisia; în pofida acestei situaţii, Inspectoratul Şcolar al judeţului Argeş amână luarea unei decizii ferme, deşi dispune de motive suficiente (plângerile profesorilor, articolele de presă, procesele pendinte). În memoriile profesorilor liceului, G.V. este acuzat de conducerea dictatorială a liceului, de adoptarea de măsuri în interes propriu, de frânarea punerii în aplicare a reformei, de faptul că îi ameninţă pe aceştia şi că recurge la agresiunea fizică, că este arogant şi incompetent din punct de vedere managerial etc. G.V. a devenit profesor titular la liceul D. înainte de 1989, printr-un ordin al secretarului Partidului Comunist Român, luând locul unui alt profesor, care reuşise prin concurs, dar care nu corespundea criteriilor politice ale epocii. După 1989, acesta a aderat la PDSR şi a fost numit director.  Atunci când, în cele din urmă, a fost scos la concurs postul de director pe care îl ocupa, G.V. a contestat procedura de examinare, pentru motivul - neîntemeiat - că termenul de 30 de zile nu fusese respectat, ceea ce era fals ţinând seama de faptul că scrisoarea de convocare a fost trimisă de Inspectoratul Şcolar al judeţului Argeş aproximativ la 16 decembrie 1998 şi că respectivul concurs era prevăzut pentru 22 ianuarie 1999. Potenţialii candidaţi pentru postul de director sunt ameninţaţi că vor primi calificativul „insuficient” în cazul în care îşi prezintă candidatura. Să sperăm că în ziua în care va apărea acest articol, G.V. nu va mai fi director, iar cererea profesorilor pentru ca acesta să fie transferat într-o altă instituţie, şi anume în cea din care a venit în mod neregulamentar, susţinut de comunişti, va fi admisă. Regretăm că, din lipsa de fermitate pe care o dovedeşte Inspectoratul Şcolar al judeţului Argeş, asemenea directori de liceu, care nu au nimic în comun cu o modalitate democratică de a conduce o asemenea instituţie, sunt menţinuţi în posturi, situaţia înregistrată la liceul D. din Câmpulung nefiind un caz izolat.”[1]   2. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului   7. La 12 mai 1999, G.V., director la liceul D., a introdus la Judecătoria Câmpulung o plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantului în urma articolului intitulat „Teroare la Liceul D. din Câmpulung Muscel” pe care acesta din urmă îl publicase în revista „Şcoala româneascǎ”. El sublinia că reclamantul îl acuzase pe nedrept că îşi conducea liceul în mod dictatorial, că împiedicase reforma sistemului de învăţământ, că a devenit director în urma afilierii sale la partidul politic majoritar de la guvernare, afirmaţii pe care le considera neîntemeiate şi contrare realităţii. 8. La o dată neprecizată, G.V. s-a constituit parte civilă şi a solicitat 50 000 000 ROL (lei vechi româneşti) cu titlu de prejudiciu moral pentru atingerea gravă adusă de către reclamant imaginii sale publice. 9. Au avut loc mai multe şedinţe publice în faţa instanţei sesizate, în cursul cărora reclamantul sau avocatul său au fost prezenţi. Instanţa a audiat reclamantul, precum şi mai mulţi martori, care au fost interogaţi la solicitarea fiecărei părţi. Toţi martorii erau profesori de la liceul D. 10. În cursul şedinţelor din 5 iulie şi 15 noiembrie 1999, reclamantul a declarat că articolul său reproducea, de fapt, informaţiile conţinute în memoriile şi comunicările pe care le trimiseseră profesori de la liceul D. nu numai la redacţia revistei, ci şi la Ministerul Educaţiei, la Federaţia Educaţiei Naţionale şi la Federaţia Sindicatelor din Învăţământ. Acesta a indicat că verificase informaţiile respective înainte de a le face publice în articolul său. A precizat că putea să îşi dovedească afirmaţiile, prezentând memoriile şi comunicările în cauză. 11. Martorii audiaţi la cererea reclamantului au confirmat realitatea afirmaţiilor exprimate de acesta în articolul în litigiu, susţinând că G.V., în calitatea sa de director, avusese o conduită abuzivă faţă de ei, acordându-le în mod nejustificat calificativul profesional „nesatisfăcător”, deoarece îndrăzniseră să îşi exprime opiniile. Aceştia au confirmat că ei sunt semnatarii memoriilor la care făcea trimitere reclamantul în articolul său şi din care se depusese o copie la dosarul cauzei şi au precizat că ei fuseseră cei care le trimiseseră şi Inspectoratului Şcolar, şi reclamantului, în calitatea sa de lider de sindicat. Au precizat că toate afirmaţiile făcute de reclamant în articolul în litigiu se regăseau în memoriile lor şi au confirmat că directorul G.V. luase locul altui profesor care reuşise prin concurs şi care a fost obligat să plece din liceu, situaţie care era, conform acestora, foarte cunoscută în liceu. Martorii audiaţi la cererea lui G.V. au contestat că ar fi existat o situaţie conflictuală în cadrul liceului în perioada în care G.V. deţinea această funcţie; potrivit acestora, calificativele profesionale fuseseră acordate de G.V. diferiţilor profesori pe baza unor criterii obiective, legate de conduita profesională a fiecărui profesor. Ei au confirmat că G.V. contestase procedura de concurs pentru postul de director, dar au negat că acesta ar fi avut o conduită dictatorială sau că ar fi luat locul altui profesor la sosirea sa în liceu. 12. La şedinţa din 15 noiembrie 1999, reprezentantul reclamantului a invocat o excepţie întemeiată pe nerespectarea dispoziţiilor legale în legătură cu constituirea lui G.V. ca parte civilă, excepţie care a fost respinsă în ziua respectivă de către instanţă. Deoarece încheierea din 15 noiembrie 1999 nu făcea referire la acest lucru, avocatul reclamantului a solicitat instanţei rectificarea acesteia. Cererea sa a fost admisă la 13 decembrie 1999, fapt consemnat în încheierea redactată la data respectivă. 13. Prin hotărârea din 2 martie 2000, instanţa a achitat reclamantul pentru calomnie şi a respins cererea de despăgubire formulată de partea vătămată. Aceasta a constatat că reclamantul, în calitatea sa de ziarist şi de lider sindical în învăţământ, nu făcuse decât să reproducă memoriile care îi fuseseră trimise de către diverşi profesori din liceu. A subliniat că reclamantul precizase în mod explicit, în articolul său, că afirmaţiile în litigiu aparţineau semnatarilor diferitelor memorii, şi a indicat că existau, în speţă, circumstanţe care ar fi permis reclamantului să creadă în veridicitatea lor. În continuare, a apreciat că, deşi presa are obligaţia de a nu aduce atingere în mod nejustificat reputaţiei terţilor, aceasta trebuie totuşi să transmită informaţii şi idei privind chestiunile de interes public, inclusiv cele care ar putea şoca sau deranja, fără de care nu ar exista cu adevărat o societate democratică. Or, a observat că limitele criticii admisibile erau mai mari în ceea ce priveşte persoanele care ocupă, precum G.V., o funcţie publică şi care ar trebui să fie mai tolerante faţă de persoanele fizice. Instanţa a concluzionat că faptele reclamantului nu puteau fi calificate drept calomnioase din moment ce acesta se limitase să reproducă afirmaţiile profesorilor şi indicase sursa în mod corespunzător. 14. G.V. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. La şedinţa din 4 septembrie 2000 a Tribunalului Argeş, competent pentru judecarea cauzei, reprezentantul parchetului a solicitat completului de judecată să confirme decizia pronunţată de prima instanţă, pe care a considerat-o întemeiată. Reclamantul şi avocatul său au fost prezenţi la această şedinţă. Reclamantul nu a fost audiat de completul de judecată. Ca răspuns la solicitarea instanţei, avocatul reclamantului a precizat că nu avea de făcut nicio solicitare şi a cerut instanţei să confirme hotărârea pronunţată de prima instanţă, pe care a considerat-o corectă şi conformă legii. Potrivit reclamantului, partea vătămată ar fi depus la dosar, la sfârşitul dezbaterilor, noi documente, fără să îi dea o copie a acestora. Încheierea din 4 septembrie 2000 nu conţine nicio precizare în acest sens. 15. Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2000, Tribunalul Argeş a admis parţial recursul introdus de G.V. împotriva hotărârii din 2 martie 2000, pe care a confirmat-o în partea privind achitarea reclamantului pentru calomnie. Acesta a apreciat că faptele săvârşite de reclamant nu întruneau elementul subiectiv al infracţiunii de calomnie, incriminată la art. 206 C. pen., din moment ce publicând informaţii conţinute în memoriile diverşilor profesori, acesta nu avusese intenţia de a calomnia partea vătămată. Instanţa a considerat că, prin criticile aduse lui G.V., profesor şi director de liceu, într-o revistă distribuită la scară naţională, reclamantul cauzase totuşi un prejudiciu moral părţii vătămate. Prin urmare, aceasta a admis parţial cererea de despăgubire a lui V.G. şi a obligat reclamantul la plata sumei de 15 000 000 ROL către acesta. 16. La 30 august 2001, un executor de la Judecătoria Câmpulung a somat reclamantul să îi plătească lui G.V. suma la care fusese obligat prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2000. Acesta a precizat că în cazul în care reclamantul ar refuza să se supună, urma să recurgă la vânzarea prin licitaţie publică a apartamentului al cărui proprietar era reclamantul. El a dispus înscrierea acestei somaţii la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Câmpulung. 17. La 29 noiembrie 2001, executorul a solicitat radierea somaţiei de plată din cartea funciară pe motiv că reclamantul fusese de acord să plătească în întregime suma la care fusese obligat prin hotărârea definitivă citată anterior.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   18. Dispoziţiile relevante ale Codului penal în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează:   Art. 206 – Calomnia „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”   Art. 207 – Proba verităţii „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE   19. Reclamantul susţine că, prin condamnarea sa civilă pentru calomnie, i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare în calitate de ziarist şi lider de sindicat. Acesta invocă art. 10 din Convenţie, care prevede:   „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (...) 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, [...] pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”   A. Cu privire la admisibilitate   20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   21. Guvernul nu contestă că obligaţia reclamantului de plată a daunelor reprezintă o încălcare a libertăţii sale de exprimare, dar consideră că aceasta era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protecţiei reputaţiei altora şi era necesar într-o societate democratică. 22. Acesta subliniază că obligaţia reclamantului de a plăti daune se referea la reparaţia prejudiciului cauzat lui G.V. prin declaraţiile reclamantului, a căror veridicitate fusese contestată de judecătorie. În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii, Guvernul reaminteşte că, în alte cauze în care Curtea a constatat o încălcare a art. 10 citat anterior, reclamanţii fuseseră obligaţi la plata unor daune în valoare mult mai mare decât în cazul reclamantului din prezenta speţă. 23. Reclamantul susţine în continuare că obligaţia sa de a plăti daune, dispusă prin hotărârea definitivă a Tribunalului Argeş, a reprezentat o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Acesta precizează că era datoria sa, în calitate de lider de sindicat şi ziarist, de a informa opinia publică despre o temă de interes general legată de funcţionarea sistemului românesc de învăţământ. 24. El subliniază că suma pe care a fost obligat să o plătească reprezintă echivalentul salariului său pe cinci luni consecutive şi că nicio încălcare a obligaţiilor care îi reveneau în calitate de ziarist nu a fost constatată de către instanţa care s-a pronunţat în recurs. Precizează că a verificat informaţiile publicate, care proveneau din memoriile profesorilor, şi că semnatarii acestora s-au prezentat, la cererea sa, în faţa judecătoriei, pentru a confirma propriile declaraţii împotriva directorului G.V.   2. Motivarea Curţii   25. Curtea observă că nu se contestă faptul că hotărârea de condamnare în litigiu constituia „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, „protecţia reputaţiei altora”. Părţile au opinii diferite cu privire la „caracterul necesar într-o societate democratică” al ingerinţei în litigiu. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice respectarea în speţă a acestei condiţii impuse de art. 10 § 2 citat anterior, nu fără să reamintească în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.   a) Principii generale   26. Condiţia caracterului necesar „într-o societate democratică” impune Curţii să stabilească dacă ingerinţa în litigiu corespundea unei „necesităţi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunţa cu privire la existenţa unei asemenea necesităţi, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile care o aplică, chiar şi atunci când acestea emană dintr-o jurisdicţie independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o „restricţie” este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10 [a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei (GC), nr. 48898/99, pct. 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, nr. 39288/98, pct. 56, CEDO 2001-VIII]. 27. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere [Fressoz şi Roire împotriva Franţei (GC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999-I]. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de puterea respectivă cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv declaraţiile reproşate reclamanţilor şi contextul în care acestea au fost făcute (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I). 28. În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt „relevante şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională scopurilor legitime urmărite” (Chauvy şi alţii împotriva Franţa, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI). Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante, autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, p. 2547­2548, pct. 51). 29. În afară de aceasta, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un echilibru just între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţie al persoanelor în cauză, care, ca element al vieţii private, este protejat la art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii citată anterior, pct. 70 in fine). Această ultimă dispoziţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieţii private chiar şi în relaţiile dintre persoane (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI; Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1507, pct. 61-62).   b) Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior   30. În speţă, trebuie să se constate că instanţele naţionale care s-au pronunţat cu privire la cauză au admis că aceasta se referea la un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamantului, în calitatea sa de ziarist şi lider de sindicat în învăţământ, de a comunica fapte şi idei, şi, pe de altă parte, dreptul lui G.V., director al unui liceu şi, mai general, funcţionar public, la protecţia reputaţiei şi demnităţii sale. Prin hotărârea din 2 martie 2000, Judecătoria Câmpulung a interpretat şi a aplicat principiile care decurg din jurisprudenţa dezvoltată de Curte din perspectiva art. 10 (pct. 28 şi 29 citate anterior). Subliniind în special că afirmaţiile reclamantului aveau o bază factuală credibilă, şi anume memoriile profesorilor, instanţa şi-a clădit argumentaţia pornind de la premisa că limitele criticii admisibile erau mai mari în privinţa persoanelor care ocupau funcţii publice, precum G.V., şi ţinând seama de faptul că libertatea de exprimare includea, printre altele, libertatea de a transmite informaţii şi idei despre chestiuni de interes public care ar fi putut şoca sau deranja, fără de care nu ar exista cu adevărat o societate democratică. 31. În urma recursului părţii vătămate, după ce a admis, asemenea judecătoriei, că reclamantul reprodusese informaţiile conţinute în memoriile profesorilor şi că nu erau întrunite toate elementele care constituiau infracţiunea de calomnie, în hotărârea din 25 septembrie 2000, Tribunalul Argeş a obligat totuşi reclamantul la plata unor daune. Deşi statele contractante au posibilitatea şi chiar îndatorirea, în conformitate cu obligaţiile lor pozitive în temeiul art. 8 din Convenţie (supra, pct. 29 in fine ), de a asigura o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor împotriva oricărei încălcări neîntemeiate care s-ar putea datora presei, Curtea reaminteşte că necesitatea oricărei restricţii a dreptului la libertatea de exprimare trebuie stabilită în mod convingător având în vedere importanţa libertăţii în cauză (a se vedea, printre altele, hotărârea Informationsverein Lentia şi alţii împotriva Austriei din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, pct. 35). Or, situaţia pare să fi fost diferită în cauza de faţă: hotărârea pronunţată de Tribunalul Argeş nu indică în mod clar motivele pentru care această instanţă a apreciat că, în speţă, reclamantul îşi depăşise îndatoririle de ziarist, ci pare că a vrut să justifice condamnarea acestuia prin prejudiciul moral cauzat părţii vătămate în urma publicării articolului în litigiu. 32. Dintr-un astfel de raţionament reiese în mod obligatoriu că orice articol care ar putea provoca o oarecare nelinişte poate să conducă la o condamnare, ceea ce este, în mod evident, contrar rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele fraude ale funcţionarilor sau disfuncţionalităţi ale instituţiilor publice [Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, Culegere 1996‑II, p. 500, pct. 39, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21980/93, pct. 59, CEDO 1999-III]. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment oarecare al populaţiei. Acest lucru se datorează pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise fără de care societatea democratică nu poate exista (a se vedea, în special, hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pct. 49). 33. Desigur, astfel cum confirmă chiar conţinutul art. 10 § 2, exercitarea libertăţii de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi, garanţia pe care art. 10 o oferă ziariştilor fiind supusă condiţiei ca persoanele în cauză să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să transmită informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, CEDO 2004-II; Colombani şi alţii, citată anterior, pct. 65, Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003; McVicar împotriva Regatului Unit, nr. 46311/99, pct. 83‑86, CEDO 2002-III]. Faptul că s-a referit în mod direct la anumite persoane indicând numele şi funcţiile acestora, după cum era cazul în speţă, impunea reclamantului obligaţia de a preciza o bază factuală suficientă (Lešník împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, pct. 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004). 34. Or, trebuie să se constate, în speţă, că reclamantul a dovedit în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale care puneau la îndoială competenţele de conducere ale lui G.V. nu erau nici lipsite de elemente factuale, nici formulate cu rea-credinţă din moment ce reproduceau fapte relatate de profesorii din acelaşi liceu în care partea vătămată îşi exercita funcţiile şi care le‑au reiterat în faţa Judecătoriei Câmpulung la audierea lor în calitate de martori (supra, pct. 11). În plus, afirmaţiile reclamantului nu se refereau la aspecte privind viaţa privată a lui G.V., ci la comportamentele şi atitudinile care implicau calitatea sa de funcţionar [Sabou şi Pircalab împotriva României, nr. 46572/99, pct. 38-39, 28 septembrie 2004, Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, pct. 51, CEDO 2002‑II; şi Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999]. Or, după cum remarcase în mod întemeiat judecătoria, limitele criticii admisibile sunt mai mari în privinţa unui funcţionar decât în privinţa unei simple persoane particulare. De asemenea, Curtea observă că termenii folosiţi de reclamant în memoriile sale nu au fost consideraţi de către partea vătămată sau de către instanţele interne ca fiind deosebit de jignitori (a se vedea a contrario, Cuc Pascu împotriva României, nr. 36157/02, pct. 34 şi Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006). În cele din urmă, Curtea subliniază că reclamantul s-a implicat activ în procesul său, a fost prezent la şedinţele publice şi s-a oferit mereu să dovedească adevărul afirmaţiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acţionat cu bună-credinţă, convins că informează publicul cu privire la o dezbatere de interes general [a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 104; Stângu şi Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, pct. 51; Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 şi Titei împotriva României (dec.), nr. 1691/03, 23 mai 2006]. 35. În pofida marjei de apreciere de care dispun statele contractante în asemenea cazuri, Curtea nu observă, în speţă, existenţa unor motive relevante şi suficiente pentru justificarea condamnării reclamantului. 36. În afară de aceasta, Curtea nu poate ignora valoarea relativ mare a sancţiunii impuse reclamantului. Impunerea unor asemenea sancţiuni ziariştilor de investigaţie fără să se fi demonstrat că şi‑au încălcat îndatoririle şi responsabilităţile este de natură să îi descurajeze pe aceştia să se exprime cu privire la chestiuni care prezintă un interes general, precum presupusele nereguli în modul de conducere a unei instituţii publice. Efectul disuasiv pe care îl are teama de asemenea sancţiuni pentru exercitarea de către aceşti ziarişti a libertăţii lor de exprimare este evident [mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtensteinului (GC), nr. 28396/95, pct. 50, CEDO 1999-VII; Nikula citată anterior, pct. 54, CEDO 2002-II; Goodwin citată anterior, p. 500, pct. 39; Elci şi alţii împotriva Turciei, nr. 23145/93 şi 25091/94, pct. 714, 13 noiembrie 2003]. 37. Având în vedere ansamblul elementelor de mai sus, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului nu răspundea unei necesităţi imperioase şi că a implicat, în speţă, încălcarea art. 10 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   38. De asemenea, reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului garantat de art. 6 din Convenţie. Acesta consideră că procedura penală îndreptată împotriva sa nu s-a desfăşurat în mod echitabil ţinând seama de constituirea, pe care o apreciază în afara termenului, a lui G.V. ca parte civilă, şi de faptul că sentinţa judecătoriei nu a fost pronunţată în şedinţă publică. În cele din urmă, reclamantul invocă o încălcare a principiului contradictorialităţii în faţa instanţei care s-a pronunţat în recurs, subliniind că, la şedinţa publică din 4 septembrie 2004, partea vătămată ar fi depus la dosar documente care nu i-au fost aduse la cunoştinţă. În această privinţă, el subliniază că încheierea din 4 septembrie nu precizează nici că asemenea documente ar fi fost depuse la dosar, nici că avocatul său ar fi solicitat să fie înştiinţat cu privire la acestea. Din perspectiva art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost ameninţat cu vânzarea prin licitaţie publică a apartamentului în care îşi avea domiciliul pentru a garanta plata daunelor la care fusese obligat. 39. Guvernul susţine că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate. În special, acesta subliniază că documentele depuse de partea vătămată la dosar la 4 septembrie 2000 nu erau altceva decât note scrise, şi anume concluzii privind elementele care făcuseră obiectul dezbaterilor contradictorii, şi că reclamantul putea să ia cunoştinţă despre acestea şi să le comenteze după caz fie cu ocazia şedinţei din 4 septembrie 2000, la care atât reclamantul, cât şi avocatul său au fost prezenţi, fie în intervalul de timp cuprins între 4 şi 25 septembrie 2000, dată la care tribunalul a pronunţat hotărârea. 40. Curtea subliniază că respectivele capete de cerere ale reclamantului privind art. 6 din Convenţie se referă la nerespectarea caracterului public al pronunţării deciziilor naţionale, la constituirea lui G.V. ca parte civilă, considerată de persoana în cauză în afara termenului, şi la nerespectarea principiului contradictorialităţii în procedura din faţa instanţei de recurs. Reclamantul nu pretinde, cel puţin în esenţă, că Tribunalul Argeş, instanţa care era competentă să se pronunţe cu privire la cauză în fapt şi în drept şi să analizeze chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei sale în ansamblul său, a decis cu privire la aceste chestiuni fără aprecierea directă a mărturiei sale (mutatis mutandis, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, seria A nr. 134, pct. 32 şi Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, CEDO 2000‑VIII, pct. 55). 41. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea caracterului public al pronunţării deciziilor naţionale, Curtea s-a pronunţat deja cu privire la practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei (Băcanu şi SC „R” SA împotriva României, nr. 4411/04, pct. 99‑102). Curtea a subliniat că numeroase state membre ale Consiliului Europei folosesc de multă vreme, pe lângă citirea în şedinţă publică, şi alte mijloace de a face publice hotărârile instanţelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului, ceea ce nu era incompatibil cu art. 6 § 1 din Convenţie. Aceeaşi concluzie se impune în prezenta cauză. Prin urmare, chiar dacă hotărârea în litigiu nu a fost pronunţată în şedinţă publică, ci numai depusă la grefă, unde reclamantul a avut acces, Curtea apreciază că scopul urmărit de art. 6 § 1, şi anume asigurarea controlului puterii judecătoreşti de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură (a se vedea, Pretto şi alţii împotriva Italiei, 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, pct. 27; Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, pct. 30 şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 69, 15 iulie 2003). 42. În ceea ce priveşte constituirea lui G.V. ca parte civilă, considerată de reclamant în afara termenului, Curtea reaminteşte că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, este de competenţa instanţelor naţionale să interpreteze şi să aplice dispoziţiile dreptului intern [Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri si decizii 1997‑III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004]. Or, sesizată cu privire la o excepţie preliminară privind aceeaşi chestiune ca cea pe care o invocă în procedura în faţa Curţii, judecătoria a respins-o (supra, pct. 12). Indiferent de acest lucru, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, care sunt disponibile şi efective, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie. Prin urmare, reclamantul trebuia să facă apel la toate mijloacele de procedură care puteau împiedica o încălcare a Convenţiei (a se vedea, printre altele, Cardot împotriva Franţei, nr. 11069/84, 19 martie 1991, pct. 34; Michalak împotriva Poloniei, nr. 24549/03, 1 martie 2005; Charzynski împotriva Poloniei, nr. 15212/03, 1 martie 2005). Or, din probele prezentate nu reiese că reclamantul a invocat în faţa instanţei care s-a pronunţat în recurs chestiunea neregulii privind constituirea lui G.V. ca parte civilă. 43. Deşi reclamantul se plânge, în cele din urmă, că nu a luat cunoştinţă de anumite probe aflate la dosar, din elementele pe care le deţine Curtea nu reiese că, la şedinţa publică din 4 septembrie 2000, ar fi fost prezentate documente instanţei de recurs sau că aceasta ar fi depus la dosar noi elemente. În orice caz, şi ţinând seama de faptul că Guvernul admite că putea fi vorba despre concluziile scrise depuse de partea adversă, nimic nu dovedeşte că reclamantul ar fi fost împiedicat să ia cunoştinţă cu privire la acestea: persoana în cauză nici nu a solicitat rectificarea încheierii din 4 septembrie 2000 pentru a i se înregistra cererea sa eventuală de consultare a acestora, nici nu a solicitat să fie înştiinţat cu privire la acestea între 4 septembrie 2000, data eventualei depuneri la dosar a documentelor respective, şi 25 septembrie 2000, dată la care tribunalul a pronunţat hotărârea. 44. În ceea ce priveşte ameninţarea ca bunurile imobiliare ale reclamantului să fie vândute prin licitaţie publică pentru a asigura plata creanţei pe care G.V. o avea în privinţa sa, Curtea reaminteşte că art. 34 din Convenţie prevede ca un reclamant să fie efectiv vătămat prin încălcarea pe care o invocă [Segi şi Gestoras Pro-Amnistía şi alţii împotriva Germaniei, Austriei, Belgiei, Danemarcei, Spaniei, Finlandei, Franţei, Greciei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei, Regatului Unit şi Suediei (dec.), nr. 6422/02 şi 9916/02, CEDO 2002‑V]. Exercitarea dreptului de recurs individual nu poate avea ca obiect prevenirea unei încălcări a Convenţiei: în principiu, Curtea nu poate să examineze şi, după caz, să constate o încălcare decât a posteriori, atunci când aceasta a avut deja loc. Cu toate acestea, riscul unei viitoare încălcări poate conferi unui reclamant calitatea de victimă a unei încălcări a Convenţiei numai în circumstanţe cu adevărat excepţionale [Noël Narvii Tauira şi alţi 18 împotriva Franţei, cererea nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii şi rapoarte (DR) 83-A, p. 130]. Pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă într-o asemenea situaţie, trebuie totuşi să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare ale probabilităţii realizării unei asemenea încălcări, simple suspiciuni sau conjuncturi fiind insuficiente (Noël Narvii Tauira şi alţi 18, citată anterior, p. 131). În speţă, Curtea nu observă nicio circumstanţă care să confere reclamantului calitatea de victimă a unei încălcări a Convenţiei din perspectiva art. 8: afirmaţiile sale din perspectiva acestei dispoziţii se referă la o simplă ameninţare care nu s‑a concretizat şi care, în plus, a devenit caducă în urma plăţii integrale, de către reclamant, a sumei la care fusese obligat (supra, pct. 17). 45. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu constată, printre capetele de cerere invocate de reclamant din perspectiva art. 6 şi 8 din Convenţie, nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   46. Art. 41 din Convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   47. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 713 euro (EUR) reprezentând suma despăgubirilor civile plătite lui G.V. El solicită, de asemenea, 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de condamnarea sa. 48. Guvernul subliniază că, în speţă, nicio sancţiune penală sau interdicţie de exercitare a profesiei de ziarist nu a fost impusă reclamantului. Acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie suficientă pentru eventualul prejudiciu cauzat reclamantului. 49. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a art. 10 şi obligaţia impusă reclamantului de a plăti 15 000 000 de lei vechi româneşti (ROL), şi anume aproximativ 713 EUR, ca reparaţie a prejudiciului cauzat lui G.V. în urma publicării articolului în litigiu. Prin urmare, Curtea admite cererea reclamantului. 50. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea consideră că trebuie să se acorde reclamantului 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   51. De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa Curţii şi 150 EUR pentru cele suportate în faţa instanţelor interne. 52. Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă şi subliniază că nu este în întregime susţinută prin documente justificative. 53. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 1 500 EUR.   C. Dobânzi moratorii   54. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie; 3. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie: 713 EUR (şapte sute treisprezece euro) pentru prejudiciul material, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuielile de judecată, sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada Josep Casadevall   GrefierPreşedinte [1] Întrucât nu a fost disponibilă varianta originală în limba română a articolului, aceasta a fost tradus în limba română de IER.