18176/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       SECŢIA A PATRA   CAUZA WIECZOREK ÎMPOTRIVA POLONIEI   (Cererea nr. 18176/05)   Hotărâre   Strasbourg   8 decembrie 2009   Definitivă   08/03/2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Wieczorek împotriva Poloniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 noiembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 18176/05 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Krzysztofa Wieczorek („reclamanta”), a sesizat Curtea la 16 aprilie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanta este reprezentată de domnul Z. Cichoń, avocat în Cracovia. Guvernul polonez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Wołąsiewicz, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. În special, reclamanta a pretins că fusese privată de dreptul la un proces echitabil deoarece cererea sa de asistenţă juridică pentru introducerea unui recurs fusese refuzată de instanţa de recurs. De asemenea, aceasta s-a plâns că îi fusese încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale întrucât îi fusese retrasă pensia de invaliditate pe care o primise timp de cincisprezece ani. 4. La 14 noiembrie 2006, Curtea (Secţia a patra) a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1952 şi locuieşte în Cracovia. 6. În comunicarea din 18 septembrie 2000 adresată autorităţii pentru asigurări sociale (Zaklad Ubezpieczeń Spolecznych) din Cracovia, soţul reclamantei a declarat că, în opinia sa, reclamanta, care primise o pensie de invaliditate începând cu 1985, era de fapt sănătoasă şi nu ar fi trebuit să mai primească pensie. Acesta a sugerat ca reclamanta să fie reexaminată de medici specialişti. Se pare că, la momentul respectiv, era pendinte procedura de divorţ între părţile implicate. 7. La 10 octombrie 2000, cu privire la dosarul medical al reclamantei, autoritatea pentru asigurări sociale a declanşat o procedură de reevaluare a condiţiei reclamantei cu scopul de a stabili dacă aceasta întrunea condiţiile care confereau dreptul la o pensie de invaliditate. 8. Ca răspuns la o solicitare din partea reclamantei despre temeiul juridic pe baza căruia a fost declanşată procedura respectivă, la 28 noiembrie 2000, autoritatea pentru asigurări sociale a informat-o că procedura fusese declanşată în temeiul dispoziţiilor de supraveghere internă a medicilor din cadrul autorităţii. 9. În cele din urmă, la 4 decembrie 2000, autoritatea pentru asigurări sociale a pronunţat o decizie prin care dreptul reclamantei de a primi pensie de invaliditate a fost retras, întrucât aceasta nu mai era inaptă de muncă.               10. La 12 ianuarie 2001, reclamanta a formulat o plângere, susţinând că autoritatea pentru asigurări sociale nu evaluase în mod corespunzător constatările medicale cu privire la condiţia. De asemenea, aceasta a afirmat că evaluări ale condiţiei sale avuseseră loc în 1994, 1995 şi 1997. De fiecare dată, au fost emise decizii în care se confirma faptul că era inaptă permanent de muncă. 11. În memoriile sale, depuse la 18 mai şi la 3 decembrie 2001, reclamanta a susţinut că nu exista niciun temei juridic pentru efectuarea unor examinări medicale în vederea reevaluării condiţiei sale. Aceasta a făcut trimitere la ordonanţa din 1983, care interzicea reevaluarea condiţiei medicale a persoanelor care primiseră pensie de invaliditate timp de peste zece ani (a se vedea supra, pct. 25). Ordonanţa prevedea că nu putea fi efectuată nicio examinare medicală în privinţa unor asemenea persoane în vederea reevaluării condiţiei lor. În continuare, reclamanta a invocat jurisprudenţa Curţii Supreme care, în opinia sa, susţinea concluzia conform căreia nicio reevaluare medicală a unei condiţii care servise ca temei pentru acordarea unei pensii de invaliditate nu putea fi dispusă după trecerea a zece ani de la data rămânerii definitive a deciziei prin care era conferit dreptul la pensie (II URN 8/94, a se vedea infra, pct. 28). 12. Prin hotărârea din 24 septembrie 2002, instanţa regională din Cracovia a modificat parţial decizia emisă de autoritatea pentru asigurări sociale acordând reclamantei pensia de invaliditate pentru o perioadă determinată, şi anume de la 1 ianuarie 2001 până la 1 ianuarie 2003. 13. Reclamanta a introdus apel, pretinzând că, având în vedere condiţia sa, avea dreptul la o pensie de invaliditate permanentă. Aceasta s-a plâns de evaluarea constatărilor medicale dispusă de judecătorie. În memoriile sale suplimentare prezentate în faţa instanţei de apel la 6 septembrie 2004, aceasta şi-a reiterat argumentele despre lipsa temeiului juridic pentru reevaluarea condiţiei sale şi a constatat că hotărârea pronunţată în primă instanţă încălca, prin urmare, normele substanţiale. 14. La 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Cracovia a respins apelul. Instanţa a examinat capătul de cerere privind evaluarea pretins incorectă a constatărilor şi a concluzionat că evaluarea din primă instanţă fusese corectă. De asemenea, a observat că, în timpul procedurii din primă instanţă şi având în vedere suspiciunile din prima instanţă cu privire la condiţia reclamantei, dispusese că, pe lângă constatările disponibile în dosarul medical al reclamantei, ar trebui obţinut un aviz medical din partea centrului local de medicina muncii şi că ar trebui efectuate examinări suplimentare de către specialişti în cardiologie, nefrologie, endocrinologie şi ginecologie. Reclamanta a refuzat să efectueze aceste examinări. 15. De asemenea, instanţa a observat că hotărârea din primă instanţă menţinuse pensia reclamantei pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2001 şi 1 ianuarie 2003. La expirarea perioadei respective, reclamanta a omis să prezinte autorităţii asigurărilor sociale o cerere de prelungire a dreptului său la pensie. 16. Ca răspuns la argumentul reclamantei întemeiat pe ordonanţa din 1983 şi la interdicţia pe care a impus-o privind reexaminarea medicală a persoanelor care beneficiau de pensie de invaliditate de mai mult de zece ani, instanţa a observat:   „Ar trebui să se ţină seama de faptul că procedura privind cauza reclamantei fusese introdusă [de autoritatea pentru asigurări sociale] în temeiul dispoziţiilor legale de supraveghere internă din partea medicului principal din cadrul autorităţii respective şi de evaluare a condiţiei medicale a persoanelor care solicită o pensie de invaliditate (a se vedea articolul 11 din Ordonanţa din 1997 a Ministerului Muncii şi Politicii Sociale). În consecinţă, nu era relevant din punct de vedere juridic că fusese declarată inaptă permanent de muncă în 1985. Nici durata pe parcursul căreia primise pensia nu era relevantă pentru prezenta cauză.”   17. La 13 octombrie 2004, Curtea de Apel Cracovia a refuzat să acorde reclamantei asistenţă juridică pentru introducerea unui recurs. Motivele scrise pentru refuz se citesc după cum urmează:   „În temeiul art. 117 alin. (1) C. proc. civ., o parte la procedură, care a fost scutită, integral sau parţial, de obligaţia de a plăti taxe judiciare de timbru, poate solicita asistenţă juridică din partea unui avocat desemnat să o reprezinte în cauză. Instanţa poate admite o asemenea cerere în cazul în care decide că participarea unui avocat este necesară în cauză. Asistenţa juridică din partea unui avocat va fi acordată atunci când partea nu este în măsură să îşi argumenteze cauza în mod competent sau atunci când speţa este complexă în fapt sau în drept. Aspectul crucial a fost, în prezenta cauză, evaluarea condiţiei [reclamantei] şi, în consecinţă, acesta nu poate fi considerat ca fiind atât de complex încât să necesite asistenţa juridică. Prin urmare, instanţa consideră că asistenţa juridică nu ar fi necesară şi, în consecinţă, respinge cererea reclamantei. Simplul fapt că o parte nu îşi poate permite să plătească cheltuielile de procedură nu justifică acordarea asistenţei juridice; acest lucru se aplică, de asemenea, cazurilor în care reprezentarea legală este obligatorie pentru pregătirea recursului.”   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   1. Asistenţa judiciară   18. La momentul respectiv, art. 113 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că părţile la procedură aveau posibilitatea de a solicita instanţei competente în cauză să le acorde o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, cu condiţia să depună o declaraţie care să ateste că taxele impuse ar presupune o reducere semnificativă a nivelului lor de trai şi a celui al familiei lor. 19. Părţile la proceduri privind indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate şi pensii erau scutite, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., de obligaţia de a plăti taxe judiciare de timbru. 20. În temeiul art. 117 din cod, persoanele scutite de la plata taxelor judiciare de timbru puteau solicita să le fie acordată asistenţă judiciară. Dispoziţiile relevante din articolul respectiv prevedeau:    „1. O parte [la procedură], scutită parţial sau integral de la plata taxelor judiciare de timbru, poate solicita numirea unui avocat sau a unui consilier juridic în privinţa sa. ... Instanţa admite cererea respectivă în cazul în care consideră că participarea unui avocat sau a unui consilier juridic este necesară în cauză. ... 2. Dispoziţiile alineatului precedent sunt, de asemenea, aplicabile părţilor care beneficiază de o scutire legală de la plata taxelor judiciare de timbru, cu condiţia ca acestea să demonstreze, prin declaraţia prevăzută la art. 113 alin. (1), că taxele aferente serviciilor avocatului sau ale consilierului juridic ar presupune o reducere a nivelului lor de trai şi a celui al familiei lor. Instanţa refuză să numească un avocat în cauză atunci când consideră că acţiunea sau apelul introdus de parte este în mod vădit nefondat.”   2. Recursurile   21. La momentul respectiv, o parte la procedura civilă putea formula recurs la Curtea Supremă împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă de apel prin care procedura a fost încheiată. În temeiul art. 393 4 alin. (1) C. proc. civ., un recurs trebuia formulat în faţa instanţei care pronunţase hotărârea relevantă, în termen de o lună de data comunicării în scris a hotărârii către partea respectivă. Recursurile care nu erau formulate de un avocat sau de un consilier juridic trebuiau respinse. 22. Art. 393 1 din cod enumera motivele în temeiul cărora putea fi formulat un recurs. Acesta se citeşte după cum urmează:   „Recursurile pot fi întemeiate pe următoarele motive: (1) o încălcare a normei materiale, ca urmare a interpretării sale eronate sau a aplicării incorecte; (2) o încălcare a dispoziţiilor procedurale în cazul în care deficienţa respectivă putea afecta în mod semnificativ rezultatul cauzei.”   3. Apelurile împotriva încheierilor interlocutorii   23. Art. 394 C. proc. civ. garantează părţilor la procedură dreptul de a introduce o acţiune împotriva unei hotărâri în primă instanţă prin care procedura a fost încheiată. Apelul împotriva încheierilor (zażalenie) de acest tip este, de asemenea, disponibil împotriva anumitor încheieri interlocutorii precizate în dispoziţia respectivă. Un apel este introdus împotriva refuzului de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru şi împotriva respingerii de acordare a asistenţei judiciare, atunci când au fost pronunţate asemenea încheieri în primă instanţă. 24. Nu se poate introduce apel atunci când asemenea încheieri sunt pronunţate de o instanţă de apel.   4. Dispoziţii relevante ale legislaţiei privind asigurările sociale   25. Secţiunea 29 alin. (1) lit. (a) din Ordonanţa din 1983 a ministrului muncii şi politicii sociale din 5 august 1983 (Culegere de legi nr. 47, poziţia 214), astfel cum a fost modificată în 1990, prevedea că nu putea fi organizată nicio examinare medicală în vederea reevaluării condiţiei medicale a persoanelor care fuseseră declarate inapte de muncă şi care beneficiaseră de o pensie de invaliditate timp de peste zece ani. Această ordonanţă a fost abrogată cu efect de la 1 septembrie 1997. 26. De la 1 ianuarie 1999, sistemul de asigurări sociale este reglementat prin Legea privind sistemul de asigurări sociale din 13 octombrie 1998 (Ustawa o systemie ubezpieczeń społecznych) şi o serie de alte acte aplicabile unor grupuri profesionale sau tipuri de beneficii specifice. Prestaţiile de asigurări sociale sunt plătite în principal dintr-un fond unic, finanţat prin diverse contribuţii obligatorii din partea angajaţilor şi a angajatorilor şi administrat de autoritatea pentru asigurări sociale. Dreptul la o pensie de invaliditate este întemeiat pe incapacitatea reclamantului de a continua să desfăşoare muncă salariată din motive de sănătate, confirmate printr-un certificat medical de către medici din cadrul autorităţii.   5. Jurisprudenţa instanţelor interne   27. În mai multe hotărâri, curtea de apel şi Curtea Supremă au examinat dacă dreptul la o pensie de invaliditate care fusese plătită persoanei asigurate timp de peste zece ani putea fi restabilit în urma unei noi examinări medicale şi a unei reevaluări a condiţiei persoanei. 28. În hotărârea sa din 7 aprilie 1994, Curtea Supremă (II URN 8/94) a casat o hotărâre a Curţii de Apel Cracovia în care aceasta din urmă acceptase ca o nouă examinare medicală să fie dispusă în privinţa reclamantei, care primise pensie de invaliditate timp de peste nouăsprezece ani. Curtea Supremă a constatat că, în ciuda faptului că era inclusă în ordonanţă, interdicţia trebuia considerată ca fiind de absolută. În hotărârea din 21 septembrie 1995 (II URN 28/95), Curtea Supremă a ajuns la aceeaşi concluzie şi a casat o hotărâre a instanţei de apel. Aceasta a observat că decizia conform căreia reclamantul trebuia să fie supus unei examinări medicale pentru reevaluarea condiţiei sale nu avea temei juridic şi că, prin urmare, rezultatul nu avea nicio importanţă juridică pentru dreptul reclamantului la o pensie de invaliditate. În ambele hotărâri, Curtea Supremă a făcut trimitere la hotărârea sa din 23 noiembrie 1987 (II URN 259/87). În hotărârea din 17 iulie 1996 (II URN 13/96), Curtea Supremă a admis un recurs extraordinar introdus de Ombudsman în cazul unui reclamant care primise pensie de invaliditate timp de nouăsprezece ani. Aceasta a reiterat concluziile la care ajunsese anterior Curtea Supremă şi a hotărât că reevaluarea medicală a condiţiei unei persoane după perioada respectivă nu avea temei juridic, întrucât era contrară secţiunii 27 din Ordonanţa din 1983. Aceasta ar fi fost posibilă numai dacă, înainte de emiterea unui asemenea ordin, autoritatea pentru asigurări sociale ar fi obţinut dovezi care să ateste că respectiva condiţie a persoanei nu mai era de natură să determine incapacitatea de muncă a acesteia. În lipsa unor astfel de dovezi, reevaluarea medicală încălca principiul drepturilor legitime. La 26 mai 1999 (II URN 13/96), Curtea Supremă a reiterat concluziile sale precedente cu privire la interdicţia reevaluării medicale după o perioadă mai mare de zece ani. În hotărârea din 27 ianuarie 2000, Curtea de Apel Gdańsk a împărtăşit punctul de vedere al Curţii Supreme şi a hotărât că, în asemenea cazuri, invaliditatea trebuia să fie considerată ca fiind permanentă. În hotărârea din 22 ianuarie 2002 ( II UKN 747/00), Curtea Supremă a hotărât:   „Autoritatea pentru asigurări sociale nu poate contesta evaluarea conform căreia o persoană care are dreptul la o pensie de invaliditate este inaptă de muncă dacă persoana respectivă a fost recunoscută ca având un handicap pe o perioadă de peste zece ani. Schimbarea situaţiei juridice în 1997 [atunci când a fost abrogată ordonanţa din 1983] este irelevantă în această privinţă.” 29. În hotărârea din 5 septembrie 2000 (II UKN 696/99), Curtea Supremă a declarat că modificările juridice aduse sistemului de asigurări sociale în 1998 nu afectau drepturile existente în caz de invaliditate în măsura în care dispoziţiile aplicabile garantau caracterul permanent al drepturilor care fuseseră plătite pe o perioadă de peste zece ani.   30. În hotărârile din 5 şi 11 mai 2005 (III UK 9/05 şi, respectiv, II UK 29/05), Curtea Supremă a observat că ordonanţa fusese abrogată cu efect de la 1 septembrie 1997. În continuare, aceasta a făcut referire la punctele de vedere exprimate de Curtea Supremă în hotărârile menţionate anterior şi le-a contestat. Aceasta a considerat că secţiunea 29 din ordonanţa din 1983 nu crea o prezumţie a unui drept permanent pentru o pensie de invaliditate plătită pe o perioadă de peste zece ani. Aceasta a observat că sfera temporală de aplicare a ordonanţei respective şi principiul prevăzut la secţiunea 29 menţionată anterior erau neclare; în special, nu era clar dacă, după intrarea în vigoare a Legii din 1998, interdicţia privind reevaluarea medicală rămânea în vigoare. Instanţa a considerat că nu era cazul şi că dreptul la asigurări sociale, inclusiv la pensii de invaliditate, nu putea fi interpretat ca fiind irevocabil în orice împrejurări. 31. La 26 ianuarie 2005 (III UZP 2/05), Curtea Supremă a examinat o cerere introdusă de Ombudsman în vederea pronunţării unei rezoluţii de către un complet de şapte judecători cu privire la posibilitatea ca autoritatea pentru asigurări sociale să conteste dreptul la o pensie de invaliditate al persoanelor care, înainte de 1 septembrie 1997, data la care a fost abrogată ordonanţa din 1983, primiseră pensia de mai mult de zece ani. Ombudsmanul a subliniat neconcordanţe în jurisprudenţa diverselor instanţe de apel şi în jurisprudenţa Curţii Supreme. În rezoluţia sa, Curtea a reluat istoricul jurisprudenţei relevante şi a recunoscut că puncte de vedere divergente fuseseră exprimate de diferite camere ale instanţei respective. În cele din urmă, aceasta a exprimat punctul de vedere conform căruia interdicţia privind reevaluarea medicală, inclusă în ordonanţa din 1983, era doar de natură procedurală şi, ca atare, nu putea fi aplicată după abrogarea ordonanţei. În consecinţă, nimic nu împiedica autoritatea pentru asigurări sociale să dispună o nouă examinare medicală pentru a reevalua dacă persoana în cauză continua să fie inaptă de muncă.   ÎN DREPT   I. CONTINUAREA EXAMINĂRII CERERII   32. La 3 octombrie 2008, Guvernul a prezentat o declaraţie unilaterală, similară cu cea din cauza Tahsin Acar împotriva Turciei [(excepţie preliminară) (GC), nr. 26307/95, CEDO 2003-VI], şi a confirmat că fuseseră încălcate drepturile reclamantei în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a neacordării de asistenţă judiciară. De asemenea, acesta a subliniat că plângerea înaintată în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu era relevantă în temeiul Convenţiei. Cu privire la prejudicial moral, Guvernul a propus plata sumei de 2 000 EUR în favoarea reclamantei. Acesta a solicitat Curţii să decidă radierea cererii în conformitate cu art. 37 din Convenţie. 33. Reclamanta a considerat că suma propusă nu reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit. De asemenea, aceasta a solicitat Curţii să continue examinarea cererii. 34. Curtea ia act de natura complexă a plângerii depuse în prezenta cauză cu privire la pretinsa ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. De asemenea, consideră că acest capăt de cerere ridică o problemă importantă de interes general în legătură cu revizuirea juridică a dreptului la pensii de invaliditate. În consecinţă, Curtea nu consideră adecvat să radieze cererea de pe rol. Aceasta consideră că există circumstanţe speciale privind respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta, care necesită continuarea examinării cererii pe fond [art. 37 § 1 in fine şi art. 38 § 1 lit. (b) din Convenţie].   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE PRIVIND NEACORDAREA DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ   35. Reclamanta s-a plâns că neacordarea de asistenţă juridică în legătură cu procedura de casaţie i-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, ale căror dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”   A. Cu privire la admisibilitate   36. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   37. Curtea subliniază mai întâi că nu există nicio obligaţie, în temeiul Convenţiei, de a acorda asistenţă juridică în cazul contestaţiilor din cadrul procedurii civile, întrucât există o distincţie clară între conţinutul art. 6 § 3 lit. (c), care garantează dreptul la asistenţa unui avocat din oficiu în anumite condiţii în cadrul procedurii penale, şi cel al art. 6 § 1, care nu face nicio referire la asistenţa juridică (a se vedea Del Sol împotriva Franţei, nr. 46800/99, pct. 20, CEDO 2002-II, şi Essaadi împotriva Franţei, nr. 49384/99, pct. 30, 26 februarie 2002). Prin urmare, poate fi acceptabil să se impună condiţii cu privire la acordarea asistenţei juridice, inter alia, pe baza situaţiei financiare a persoanei aflate în litigiu sau a perspectivelor sale de reuşită în procedură (a se vedea Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 62, CEDO 2005-II). 38. Cerinţa impusă unui reclamant de a fi reprezentat de un avocat calificat în faţa curţii de casaţie, ca în prezenta cauză, nu poate fi considerată în sine ca fiind contrară art. 6. Această cerinţă este compatibilă în mod evident cu caracteristicile Curţii Supreme în calitate de cea mai înaltă instanţă care examinează apeluri cu privire la aspecte de drept şi este o trăsătură comună a sistemelor juridice din mai multe state membre ale Consiliului Europei (a se vedea Gillow împotriva Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, pct. 69, seria A nr. 109; Vacher împotriva Franţei, 17 decembrie 1996, pct. 24 şi 28, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI; Tabor împotriva Poloniei, nr. 12825/02, pct. 42, 27 iunie 2006; Staroszczyk împotriva Poloniei, nr. 59519/00, pct. 129, 22 martie 2007; şi Siałkowska împotriva Poloniei, nr. 8932/05, pct. 106, 22 martie 2007). Statele contractante sunt cele în măsură să decidă modul în care ar trebui să respecte obligaţiile privind un proces echitabil, rezultate în temeiul Convenţiei. Curtea trebuie să se asigure că metoda aleasă de autorităţile interne într-un anumit caz este compatibilă cu convenţia. În îndeplinirea obligaţiei sale de a acorda asistenţă juridică părţilor la procedură, atunci când este prevăzută de legislaţia internă, statul trebuie, de asemenea, să dea dovadă de promptitudine pentru a asigura persoanelor respective, în mod firesc şi eficient, respectarea drepturilor lor garantate în temeiul art. 6 (a se vedea Del Sol, citată anterior, pct. 21; Staroszczyk împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 30; Siałkowska împotriva Poloniei, citată anteriori, pct. 107; şi, mutatis mutandis, R.D. împotriva Poloniei, nr. 29692/96 şi 34612/97, pct. 44, 18 decembrie 2001). 39. Principiul fundamental de aplicare a art. 6 îl constituie caracterul echitabil. Este important să se asigure vizibilitatea administrării echitabile a justiţiei, iar o parte la procedura civilă trebuie să poată participa efectiv, inter alia, prin posibilitatea de a aduce probe în sprijinul pretenţiilor sale (a se vedea Laskowska împotriva Poloniei, nr. 77765/01, pct. 54, 13 martie 2007). 40. În acest context, Curtea va examina dacă dreptul reclamantei de a avea acces la instanţă a fost respectat în legătură cu neacordarea de asistenţă juridică în procedura recursului din faţa Curţii Supreme. În primul rând, Curtea observă că, în speţă, dispoziţiile Codului de procedură civilă au permis reclamantei să solicite asistenţă juridică. Decizia relevantă depindea de evaluarea instanţei cu privire la necesitatea reprezentării legale, în circumstanţele cauzei (a se vedea supra, pct. 20). Atunci când se examinează dacă deciziile privind asistenţa juridică, considerată în ansamblu, respectă standardele unui proces echitabil, prevăzute în Convenţie, nu este sarcina Curţii să se substituie instanţelor poloneze, ci să verifice dacă, atunci când îşi exercită puterea de apreciere în ceea ce priveşte evaluarea probelor, instanţele respective acţionează în conformitate cu art. 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, pct. 64, CEDO 2001-VI). 41. Curtea observă că, în cererea sa de asistenţă juridică, reclamanta şi-a justificat în mod corespunzător afirmaţia conform căreia situaţia sa financiară nu îi permitea să obţină asistenţă juridică profesională, prezentând mai multe documente oficiale variate, în conformitate cu legea. În răspunsul de refuz, instanţa nu a contestat în niciun fel autenticitatea documentelor şi nici situaţia financiară a reclamantei. 42. De asemenea, Curtea observă că, în răspunsul său de refuz, curtea de apel a făcut trimitere pe scurt la natura chestiunilor în cauză. Aceasta a subliniat că aspectele cruciale se refereau, în prezenta cauză, la evaluarea condiţiei reclamantei şi la condiţiile în care aceasta justifica menţinerea dreptului său la o pensie de invaliditate. A considerat că respectiva cauză nu garanta asistenţa juridică profesională în sensul introducerii apelului. 43. Totuşi, Curtea observă că reclamanta, în urma plângerii introduse împotriva hotărârii pronunţate de autoritatea pentru asigurări sociale, a prezentat două rânduri de argumente. Este adevărat că primul rând de argumente, după cum a observat în mod corect curtea de apel, se referea în principal la evaluarea constatărilor medicale şi la stabilirea condiţiei sale, de care era condiţionat dreptul său la o pensie de invaliditate. Totuşi, Curtea evidenţiază că aceasta a prezentat, de asemenea, în mod repetat, argumente legale în temeiul ordonanţei din 1983. În repetate rânduri, reclamanta a declarat că, în temeiul acestei ordonanţe, reevaluarea condiţiei sale nu avea niciun temei juridic. 44. De asemenea, reclamanta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Supreme care, în opinia sa, susţinea concluzia conform căreia nicio reevaluare de acest tip nu era posibilă din punct de vedere juridic în cauza sa. Argumentele sale juridice au fost ulterior examinate de curtea de apel. În hotărârea din 8 septembrie 2004, instanţa respectivă şi-a limitat motivarea la constatarea conform căreia ordonanţa din 1983 nu era „relevantă” în cauza reclamantei. 45. Curtea observă că reclamanta avea posibilitatea de a introduce recurs împotriva hotărârii respective, pe baza unei pretinse încălcări a normei materiale, ca urmare a interpretării sale eronate sau a aplicării incorecte (a se vedea supra, pct. 22). Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea de a contesta, prin intermediul unui recurs, modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile ordonanţei în cauza sa şi semnificaţia acestora pentru menţinerea pensiei de invaliditate. 46. În această privinţă, Curtea constată că chestiunile legate de aplicarea ordonanţei din 1983 au generat un volum considerabil de jurisprudenţă a instanţelor interne. În mai multe decizii pronunţate în urma unor recursuri împotriva unor hotărâri ale diverselor instanţe de apel, Curtea Supremă a examinat dacă dispoziţiile ordonanţei respective interziceau autorităţilor pentru asigurări sociale să retragă persoanelor particulare pensiile de invaliditate pe care le primiseră de mai mult de zece ani. Pe lângă aceasta, instanţele interne, dintre care unele au declarat existenţa unei asemenea interdicţii, nu au ajuns la un acord asupra naturii acesteia, şi anume dacă era materială sau doar procedurală. Cel mai important, era neclar dacă intrarea în vigoare a legii din 13 octombrie 1998 a adus atingere aplicabilităţii ordonanţei în cazul situaţiei persoanelor care dobândiseră drepturi la o pensie de invaliditate înainte de intrarea în vigoare a legii, la 1 ianuarie 1999. De-abia în 2005, după ce cauza reclamantei fusese deja soluţionată, Curtea Supremă a adoptat, în cele din urmă, o hotărâre destinată să clarifice jurisprudenţa şi să rezolve neconcordanţele care apăruseră în interpretarea caracterului revocabil sau irevocabil al dreptului la o pensie de invaliditate. 47. Curtea observă că, în răspunsul său de refuz, curtea de apel nu a făcut nicio trimitere la argumentele juridice prezentate de reclamantă în baza ordonanţei din 1983. 48. Curtea consideră că, dacă reprezentarea legală era obligatorie, concluzia curţii de apel conform căreia asistenţa juridică nu ar fi necesară, în special în absenţa oricărei analize pentru a verifica dacă, în circumstanţele cauzei, recursul oferea perspective rezonabile de reuşită, nu pare să fie justificată. 49. Prin urmare, Curtea consideră că instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a examina în mod corespunzător cererea reclamantei de asistenţă juridică (a se vedea Tabor împotriva Poloniei, nr. 12825/02, pct. 46, 27 iunie 2006, mutatis mutandis). 50. În consecinţă, având în vedere circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE   51. De asemenea, reclamanta s-a plâns că fusese privată de o pensie de invaliditate după cincisprezece ani în care a primit o astfel de pensie. Aceasta a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   52. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   53. Reclamanta a susţinut că hotărârile judecătoreşti în cauză au încălcat ordonanţa din 1983 şi jurisprudenţa Curţii Supreme. Instanţa respectivă a declarat în mod consecvent că, după zece ani în care a primit o pensie de invaliditate, nu era posibil ca dreptul persoanei în cauză la o asemenea pensie să fie revizuit şi retras. Era evident că ordonanţa din 1983 interzicea medicilor din cadrul autorităţii pentru asigurări sociale să examineze persoanele care beneficiau de astfel de drepturi cu scopul de a le reevalua condiţia medicală şi, în cele din urmă, de a le retrage pensia de invaliditate. 54. De asemenea, reclamanta a susţinut că faptul că, în 1998, a avut loc o reformă a sistemului de asigurări sociale nu eliminase această interdicţie. Acest lucru a fost evidenţiat în mai multe hotărâri pronunţate în acest sens de diverse instanţe, inclusiv de Curtea Supremă. În urma hotărârilor pronunţate în cauza sa, reclamanta a fost privată, după nouăsprezece ani, de singurul său venit, în ciuda faptului că dispoziţiile aplicabile creaseră o speranţă legitimă că dreptul său la pensie nu urma să fie contestat de autoritatea pentru asigurări sociale. Având în vedere circumstanţele cauzei, hotărârile pronunţate de autoritate şi de instanţe nu au fost justificate, au încălcat principiul certitudinii juridice şi au impus un prejudiciu excesiv reclamantei. 55. Guvernul nu a prezentat observaţii în această privinţă.   2. Motivarea Curţii   (a) Principii generale   56. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme diferite. Acestea au fost descrise după cum urmează (în James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 37, seria A nr. 98; a se vedea, de asemenea, Belvedere Alberghiera S.r.l. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 51, CEDO 2000‑VI):   „Prima normă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua normă, inclusă în a doua teză a primului paragraf, reglementează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia normă, menţionată în al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general [...]. Cele trei norme nu sunt totuşi «distincte» în sensul că nu sunt legate. A doua şi a treia normă se referă la cazuri specifice de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor şi ar trebui, prin urmare, să fie interpretate ţinând seama de principiul general enunţat la prima normă.”   57. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează, în sine, niciun drept la o pensie de o anumită valoare [a se vedea, de exemplu, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, şi Janković împotriva Croaţiei (dec.), nr. 43440/98, CEDO 2000-X]. Totuşi, atunci când o persoană particulară are un drept care poate fi afirmat în temeiul legislaţiei interne la o pensie din contribuţiile la asigurările sociale, o asemenea pensie trebuie considerată un drept de proprietate, care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile [a se vedea Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (GC), nr. 65731/01 şi 65900/01, CEDO 2005‑X]. Atunci când valoarea unei pensii este redusă sau când plata acesteia este suspendată, acest lucru poate reprezenta o ingerinţă în respectarea bunurilor care trebuie justificată (a se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 40, şi Rasmussen împotriva Poloniei, nr. 38886/05, pct. 71, 28 aprilie 2009). În evaluarea unei asemenea ingerinţe, în temeiul acestei dispoziţii, este important să se ia în considerare dacă dreptul reclamantei de a primi pensie din regimul de asigurări sociale în cauză a fost încălcat astfel încât să conducă la o atingere adusă esenţei dreptului la pensie al acesteia [a se vedea Domalewski împotriva Poloniei (dec.), nr. 34610/97, CEDO 1999-V]. 58. Curtea reiterează că, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o condiţie esenţială este ca ingerinţa să fie legală. Statul de drept, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent tuturor articolelor din Convenţie [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. 59. Orice ingerinţă a unei autorităţi publice în respectarea bunurilor poate fi justificată numai dacă răspunde unui interes public (sau general) legitim. Datorită cunoaşterii lor directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a decide ce este „pentru cauză de utilitate publică”. În conformitate cu sistemul de protecţie stabilit de Convenţie, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să efectueze evaluarea iniţială cu privire la existenţa unei probleme de utilitate publică, garantând măsuri în ceea ce priveşte respectarea bunurilor (a se vedea Terazzi S.r.l. împotriva Italiei, nr. 27265/95, pct. 85, 17 octombrie 2002, şi Elia S.r.l. împotriva Italiei, nr. 37710/97, pct. 77, CEDO 2001-IX). Noţiunea de „utilitate publică” este în mod necesar generală. În special, decizia de adoptare a legilor privind prestaţiile de asigurări sociale va implica în mod firesc luarea în considerare a aspectelor economice şi sociale. Curtea consideră normal ca marja de apreciere disponibilă corpului legislativ la punerea în aplicare a politicilor sociale şi economice să fie una extinsă şi va respecta hotărârea corpului legislativ cu privire la ce este „pentru cauză de utilitate publică”, cu excepţia cazului în care hotărârea respectivă este în mod vădit nefondată [a se vedea, mutatis mutandis, Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (GC), nr. 25701/94, pct. 87, CEDO 2000-XII]. 60. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, de asemenea, ca orice ingerinţă să fie proporţională în mod rezonabil cu scopul urmărit [a se vedea Jahn şi alţii împotriva Germaniei (GC), nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 81‑94, CEDO 2005‑VI]. Cerinţa echilibrului just nu poate fi îndeplinită atunci când persoana respectivă suferă un prejudiciu individual şi excesiv (a se vedea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69-74, seria A nr. 52).   (b) Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză   61. Curtea observă că reclamanta a fost lipsită de dreptul său la pensia de invaliditate pe care o primea din 1985. Aceasta consideră că privarea respectivă a reprezentat o ingerinţă în respectarea bunurilor sale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie [a se vedea Styk împotriva Poloniei (dec.), nr. 28356/95, 16 aprilie 1998; Szumilas împotriva Poloniei (dec.), nr. 35187/97, 1 iulie 1998; Bieńkowski împotriva Poloniei (dec.), nr. 33889/97, 9 septembrie 1998; şi, mutatis mutandis, Domalewski, citată anterior]. 62. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a fost legală. Măsura contestată se întemeia pe secţiunea 27 (1) (a) din ordonanţa din 1983. Curtea observă că interpretarea acestei dispoziţii a generat o serie de dificultăţi şi neconcordanţe grave între hotărârile pronunţate de diverse instanţe de apel şi de diferite camere ale Curţii Supreme. Aceste dificultăţi au fost recunoscute de Curtea Supremă care, în cele din urmă, în 2005, a emis o rezoluţie destinată să elimine divergenţele respective. Totuşi, în această privinţă, Curtea reiterează că divergenţele în jurisprudenţă reprezintă caracteristici inerente ale oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială, şi că rolul unei curţi supreme este tocmai acela de a soluţiona conflictele existente între deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII]. De asemenea, aceasta afirmă că sarcina sa nu este aceea de a se substitui instanţelor interne. Este în primul rând de competenţa acestora să interpreteze legislaţia internă (a se vedea, printre altele, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). În consecinţă, consideră că ingerinţa era prevăzută de lege. 63. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim, şi anume dacă a avut loc „pentru cauză de utilitate publică”. Curtea consideră că a fost destinată să protejeze stabilitatea financiară a sistemului de asigurări sociale şi să garanteze că acesta nu era în pericol să subvenţioneze, fără limitări temporale, pensiile beneficiarilor care, odată cu trecerea timpului, nu mai îndeplineau cerinţele legale relevante. Curtea este convinsă că ingerinţa a urmărit un scop legitim, în interesul general al comunităţii. 64. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a impus un prejudiciu individual excesiv reclamantei. În acest sens, Curtea trebuie să ţină seama de contextul specific în care a apărut problema în prezenta cauză, şi anume al unui sistem de securitate socială. Asemenea regimuri reprezintă o expresie a solidarităţii societăţii cu membrii săi vulnerabili [a se vedea Goudswaard-Van der Lans împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 75255/01, CEDO 2005‑XI]. 65. Abordarea Curţii privind art. 1 din Protocolul nr. 1 ar trebui să reflecte realitatea modului în care protecţia socială este în prezent organizată în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei. Este evident că, în cadrul statelor respective, precum şi al majorităţii statelor individuale, există o gamă largă de prestaţii de asigurări sociale destinate să confere drepturi. Prestaţiile sunt finanţate într-o mare varietate de moduri: unele sunt plătite prin contribuţii la un fond specific; altele depind de un dosar al contribuţiilor unui reclamant; multe sunt plătite în urma impozitării generale pe baza unui statut definit în mod legal. În statul modern, democratic, multe persoane particulare sunt, pentru toată viaţa sau pentru o parte din aceasta, complet dependente de prestaţiile de asigurări sociale şi de protecţie socială pentru supravieţuire. Multe sisteme juridice interne recunosc că astfel de persoane particulare necesită un grad de certitudine şi securitate şi prevăd prestaţii care trebuie plătite - în urma îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate - de drept (a se vedea Stec şi alţii, citată anterior). 66. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu restricţionează libertatea părţilor contractante de a alege tipul sau suma prestaţiilor care trebuie acordate în conformitate cu sistemele de securitate socială (a se vedea Stec şi alţii, citată anterior). Curtea observă că nivelul de bază al prestaţiilor de asigurări sociale în Polonia, inclusiv al pensiilor de invaliditate, este plătit dintr-un fond unic, finanţat prin diverse contribuţii obligatorii din partea angajaţilor şi a angajatorilor şi administrat de autoritatea pentru asigurări sociale. Acesta se bazează pe principiul solidarităţii şi funcţionează conform principiului „plăţi în rate pe măsura câştigului”. Dreptul individual la o pensie de invaliditate s-a bazat, atât înainte de 1998, cât şi ulterior, pe dispoziţiile legale care precizează condiţiile specifice care trebuie îndeplinite de reclamanţi. Deciziile autorităţii pentru asigurări sociale trebuie să respecte statutul aplicabil. 67. Dreptul la o pensie de invaliditate este întemeiat în principal pe incapacitatea reclamantului de a continua să desfăşoare muncă salariată din motive de sănătate. Este în natura lucrurilor ca diverse condiţii care, iniţial, fac imposibilă angajarea persoanelor afectate de acestea să poată evolua în timp, conducând fie la deteriorarea, fie la ameliorarea sănătăţii persoanei. Curtea nu poate accepta sugestia făcută de reclamantă conform căreia dreptul său la pensie, care se baza pe contribuţii la fondul general din care sunt plătite toate prestaţiile de asigurări sociale, trebuia să rămână neschimbat odată ce a fost acordat, indiferent de modificările survenite în situaţia sa. În jurisprudenţa sa nu există niciun exemplu de declaraţie atât de categorică; de fapt, Curtea a acceptat posibilitatea de a efectua reduceri ale drepturilor la prestaţii de securitate socială în anumite împrejurări [a se vedea, recent, Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 45, cu referiri la hotărâri ulterioare; a se vedea, de asemenea, Hoogendijk împotriva Ţărilor de Jos, (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005]. În special, Curtea a observat influenţa pe care o poate avea trecerea timpului asupra existenţei juridice şi a caracterului prestaţiilor de securitate socială (a se vedea, mutatis mutandis, Goudswaard-Van der Lans, citată anterior). Acest lucru se aplică atât amendamentelor aduse la legislaţie care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările societale şi care dezvoltă puncte de vedere despre categoriile de persoane care necesită asistenţă socială, cât şi evoluţiei situaţiilor individuale. Curtea consideră că le este permis statelor să ia măsuri pentru a reevalua condiţia medicală a persoanelor care primesc pensii de invaliditate cu scopul de stabili dacă acestea sunt în continuare inapte de muncă, cu condiţia ca reevaluarea respectivă să fie în conformitate cu legea şi însoţită de garanţii procedurale suficiente. Într-adevăr, dacă drepturile la pensii de invaliditate ar fi menţinute în situaţii în care beneficiarii acestora au încetat, în timp, să îndeplinească cerinţele legale aplicabile, acest lucru ar conduce la îmbogăţirea fără just temei a persoanelor respective. În plus, acest lucru ar fi fost nedrept faţă de persoanele care contribuie la sistemul de asigurări sociale, în special faţă de cele cărora nu le-au fost acordate prestaţii deoarece nu îndeplineau cerinţele relevante. În termeni mai generali, ar aproba o alocare necorespunzătoare a fondurilor publice, o alocare care nu are în vedere obiectivele pe care pensiile de invaliditate trebuie să le îndeplinească. 68. Curtea observă că reclamanta a primit pensia de invaliditate din 1985, pe baza unei decizii a autorităţii pentru asigurări sociale. Legislaţia aplicabilă, atât înainte, cât şi după reforma sistemului de asigurări sociale din 1998, condiţiona acordarea unei pensii de invaliditate, inter alia, de incapacitatea de muncă din motive de sănătate, iar acest fapt era recunoscut în mod oficial de o comisie de medici specialişti. 69. În 1985, s-a constatat că reclamanta îndeplinea această cerinţă. Ulterior, condiţia sa a fost reevaluată în 1994, 1995 şi 1997. De fiecare dată, a fost confirmat faptul că era în continuare inaptă de muncă, iar dreptul său la pensie a fost menţinut. Curtea observă că nu s-a susţinut şi nici nu s-a evidenţiat că, în vreuna din aceste ocazii, reclamanta ar fi contestat legalitatea reevaluării condiţiei sale, în ciuda faptului că ordonanţa din 1983 a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1997. Doar în procedura introdusă în 2000 aceasta a exprimat îndoieli cu privire la existenţa unui temei juridic al unei asemenea reevaluări. În continuare, se observă că, în timpul procedurii desfăşurate în faţa instanţei de apel, instanţa respectivă a dispus ca dovezile pe baza cărora instanţa de prim grad a pronunţat hotărârea din 24 septembrie 2002 să fie însoţite de examinări medicale efectuate de diverşi specialişti (a se vedea supra, pct. 14). Totuşi, reclamanta a refuzat să se conformeze dispoziţiei în cauză. 70. Curtea observă că deciziile autorităţii pentru asigurări sociale erau supuse controlului jurisdicţional exercitat de două instanţe speciale în domeniul asigurărilor sociale, însoţite de garanţii procedurale complete. Reclamanta a recurs la procedura respectivă. Nu există nicio indicaţie a faptului că, în timpul procedurii, aceasta nu a putut să îşi prezinte argumentele în faţa instanţelor. 71. De asemenea, este relevant pentru evaluarea cauzei faptul că reclamantei nu i-a fost retras complet dreptul la pensia de invaliditate. Într-adevăr, instanţa regională a acordat pensia reclamantei pentru o perioadă determinată de doi ani (a se vedea supra, pct. 12). În plus, nu s-a evidenţiat şi nu s-a susţinut că valoarea pensiei temporare în cauză a fost mai mică decât cea pe care reclamanta o primise înainte. Prin urmare, nu se poate afirma că reclamantei i-a fost retras în totalitate unicul mijloc de întreţinere (a se compara şi a se diferenţia Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 44, şi hotărârea citată în cadrul acesteia). 72. De asemenea, Curtea observă că reclamanta nu a fost obligată să restituie sumele pe care le primise înainte de data la care s-a constatat că nu mai îndeplinea cerinţele legale aplicabile [a se vedea Chroust împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 4295/03, 20 noiembrie 2006]. În plus, legislaţia internă nu a presupus că persoanele despre care s-a constatat că nu mai îndeplineau cerinţele de acordare a pensiilor de invaliditate acţionaseră în mod fraudulos sau condamnabil. Nu a fost făcută nicio sugestie în acest sens în procedura în care era implicată reclamanta. 73. Având în vedere circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, Curtea concluzionează că a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor individuale fundamentale şi că sarcina impusă reclamantei nu era nici disproporţionată, nici excesivă. 74. Rezultă că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI   75. În temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de rezultatul şi de caracterul inechitabil al procedurii. Aceasta a susţinut că procedura a durat prea mult, că instanţa nu a dat dovadă de promptitudinea necesară în examinarea probelor şi a refuzat să audieze martorii. Aceasta a susţinut că instanţa a evaluat în mod eronat probele, a ajuns la concluzii nejustificate cu privire la fapte şi, ca urmare, a pronunţat decizii eronate. 76. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantei privind stabilirea faptelor de către instanţele interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenţie, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor asumate de părţile contractante la Convenţie. În special, nu este de competenţa sa să examineze erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională decât în cazul în care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie. În plus, deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede norme cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal, aspecte ce trebuie reglementate de legislaţia naţională şi de instanţele naţionale [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I, cu referiri ulterioare]. În prezenta cauză, în afară de capătul de cerere examinat mai sus, reclamanta nu a invocat nicio omisiune specifică din partea instanţelor competente în ceea ce priveşte respectarea dreptului său la un proces echitabil. Având în vedere circumstanţele cauzei în ansamblu, Curtea nu observă niciun indiciu că procedura contestată s-ar fi desfăşurat în mod inechitabil. 77. Cu privire la capătul de cerere al reclamantei privind durata nerezonabilă a procedurii contestate, Curtea observă că reclamanta nu a depus plângere în faţa instanţelor interne competente, în temeiul legii din 2004, şi a omis, astfel, să se prevaleze de calea de atac internă disponibilă. Curtea a examinat deja calea de atac respectivă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie şi a constatat că este eficientă în privinţa capetelor de cerere privind durata excesivă a procedurii judiciare în Polonia. În special, Curtea a considerat că respectiva cale de atac era în măsură atât să prevină pretinsa încălcare a dreptului la proces în termen rezonabil sau continuarea acesteia, cât şi să ofere reparaţie adecvată pentru orice încălcare care avusese deja loc [a se vedea Charzyński împotriva Poloniei (dec.), nr. 15212/03, pct. 36-42]. 78. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.   V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   79. Art. 41 din Convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   80. Reclamanta a solicitat 51 000 PLN pentru prejudiciul moral suferit în prezenta cauză şi 32 965 PLN pentru prejudiciul material rezultat ca urmare a pierderii pensiei sale de invaliditate. De asemenea, reclamanta, căreia i-a fost acordată asistenţă judiciară în procedura din faţa Curţii, a solicitat suma de 3 500 EUR pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurii interne şi al procedurii în faţa Curţii. 81. Guvernul a contestat pretenţiile reclamantei. 82. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, aceasta acordă reclamantei suma de 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   83. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, având în vedere informaţiile deţinute şi criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.   C. Dobânzi moratorii   84. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară admisibil capătul de cerere al reclamantei privind examinarea cererii sale de asistenţă judiciară şi retragerea pensiei de invaliditatea a acesteia; 2. Declară inadmisibile celelalte capete de cerere; 3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie prin faptul că cererea reclamantei de asistenţă judiciară nu a fost examinată în mod corespunzător de curtea de apel; 4. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 5. Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în zloţi polonezi la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Lawrence Early    Nicolas Bratza  Grefier      Preşedinte