18429/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 14 octombrie 2008 în Cauza Vînătoru împotriva României (Cererea nr. 18429/02) Strasbourg Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Vânătoru împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Josep Casadevall, preşedinte,  Corneliu Bîrsan,  Boštjan M. Zupančič,  Egbert Myjer,  Ineta Ziemele Luis López Guerra, Ann Powe, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 septembrie 2008,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 18429/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, având şi cetăţenia americană, domnul Mihai Vânătoru (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 25 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2.  Reclamantul este reprezentat de doamna Magda Luminiţa Danilă, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.  3. La data de 30 martie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei  4. Reclamantul s-a născut în anul 1942 şi locuieşte la Bucureşti.  A. Revendicarea unui apartament şi obligarea reclamanţilor la respectarea contractului de închiriere încheiat de autorităţi cu chiriaşii  5. Prin sentinţa din data de 13 septembrie 1995 Judecătoria Bucureşti a dat curs acţiunii introduse de reclamant şi de alţi trei coproprietari ai unui imobil situat în Bucureşti, str. Theodor Aman nr. 27, format dintr-o casă şi terenul aferent. Instanţa a cerut Consiliului local Bucureşti şi societăţii H., care administra bunurile Primăriei Bucureşti (societatea H.), să restituie reclamanţilor imobilul în cauză, considerând că acesta intrase în patrimoniul statului în mod abuziv în baza decretului nr. 223/1974 când reclamanţii au părăsit ţara. La acea vreme casa respectivă, constituită dintr-un apartament, era ocupată de soţii B., în baza unui contract de închiriere încheiat cu autorităţile locale potrivit dispoziţiilor legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi (Legea nr. 5/1973).  6. Printr-o hotărâre judecătorească din 11 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiat apelul înaintat de părţile pârâte împotriva sentinţei menţionate anterior. Deoarece acestea din urmă nu au înaintat recurs, sentinţa din data de 13 septembrie 1995 a devenit definitivă.  7. Prin hotărârea din 7 mai 1996 Primăria Bucureşti a restituit formal imobilul în chestiune reclamantului şi celorlaltor trei coproprietari. La data de 17 iunie 1996 Consiliul local Bucureşti a adus la cunoştinţa chiriaşilor schimbarea proprietarilor, indicând că contractul încheiat cu societatea H. « îşi înceta aplicarea » şi că noii proprietari erau obligaţi să respecte dreptul lor de locuit, în special în baza legii nr. 17/1995 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994). Această lege prevedea prelungirea de drept a contractelor de închiriere încheiate în baza Legii nr. 5/1973, cu cinci ani şi « în aceleaşi condiţii ».  8. Fără ca un nou contract de închiriere să fi fost semnat de părţi, începând din luna mai 1996, chiriaşii au plătit reclamantului şi celorlaltor coproprietari ai apartamentului chiria stabilită prin contractul de închiriere pe care îl încheiaseră anterior cu autorităţile locale. Suma totală a chiriilor plătite în perioada mai 1996 – decembrie 1999 era de 69.796 lei româneşti (ROL), adică suma lunară de aproximativ 1.585 ROL, ceea ce reprezenta în jur de 0,41 euro în 1996, 0,19 euro în 1997, 0,15 euro în 1998 şi 0,09 euro în 1999.  9. În urma unui contract de vânzare din data de 6 martie 1998, încheiat cu doi din coproprietari, reclamantul şi-a mărit cota-parte indiviză la 75% din imobil.  10. Urmare a intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999), chiriaşii, după negocierea cu reclamantul, au părăsit apartamentul la data de 1 martie 2000 fără a menţiona dreptul de a li se prelungi din nou contractul de închiriere. Potrivit celor două înţelegeri încheiate în februarie 2000, foştii chiriaşi au obţinut în schimbul plecării lor plata de către reclamant a unui « ajutor de mutare » nerambursabil de 5.000 dolari americani (USD), precum şi dreptul de a locui cu titlu gratuit într-o locuinţă constituită dintr-o cameră timp de un an.  B. Acţiune în despăgubire introdusă împotriva statului  11. În anul 1999, la o dată neprecizată, reclamantul şi celălalt coproprietar al imobilului în cauză, M.F., au introdus la Tribunalul Bucureşti o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor, plângându-se că obligaţia legală de a respecta contractul de închiriere încheiat de către stat aducea atingere dreptului lor de a beneficia de bunul lor şi cerând să fie despăgubiţi cu acest titlu la nivelul diferenţei dintre suma chiriilor încasate în ultimii trei ani şi cea a aceluiaşi număr de chirii la tariful practicat pe piaţa imobiliară pentru un bun similar.  12. O expertiză tehnică dispusă la data de 24 martie 2000 de Tribunal a concluzionat că diferite părţi ale apartamentului în cauză se aflau într-o stare mediocră sau satisfăcătoare, dar că erau necesare, ba chiar urgente, reparaţii curente sau foarte importante şi lucrări de întreţinere. Expertul a reţinut că bunul în cauză era situat în centrul municipiului Bucureşti şi că era format dintr-un apartament de circa 167 m², dintr-o pivniţă de 51 m² şi dintr-un teren bază de calcul a impozitului în suprafaţă de 565 m², din care o parcelă de 304 m² neconstruit. Estimând că chiria lunară medie pentru un apartament de acest gen era de 861 USD şi că o parte din parcela menţionată anterior se putea închiria pentru suma de aproximativ 304 USD, expertul a estimat că controvaloarea nebeneficierii de imobil timp de trei ani se ridica la 33.577 USD, după luarea în calcul a impozitului datorat de proprietari pentru chiriile încasate. Părţile în proces nu au contestat concluziile expertizei şi reclamantul şi M.F. şi-au precizat cererea de despăgubire indicând suma menţionată anterior.  13. Prin decizia din 26 mai 2000 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea menţionată anterior ca neîntemeiată. Acesta a reţinut că articolele 480 şi 481 cod civil invocate de reclamant nu erau aplicabile în speţă, prin urmare reglementarea specială în materie era reprezentată de Legea nr. 17/1994 şi, începând cu data de 8 aprilie 1999, de ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Considerând că statul s-a achitat de obligaţia de a reglementa raporturile dintre proprietarii imobilelor retrocedate şi chiriaşii statului şi că nu era obligat să despăgubească proprietarii pentru îngrădirile aduse dreptului lor de folosinţă, instanţa a reţinut că reclamantul şi M.F. puteau reintra în posesia apartamentului lor prin intermediul unui schimb obligatoriu de chirii în baza OUG nr. 40/1999.  14. Prin decizia din data de 19 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat apelul înaintat de reclamant şi M.F. care au susţinut că se refereau în special la perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999 şi că, dacă statul dorea să protejeze chiriaşii impunând proprietarilor o sumă nesemnificativă a chiriei, atunci era obligat să-i despăgubească pe aceştia din urmă pentru restituirea adusă dreptului lor de proprietate. Curtea de Apel Bucureşti a considerat că îngrădirea rezultată din Legea nr. 17.1994 dreptului de folosinţă al reclamantului şi al lui M.F. asupra imobilului era legală, fiind prevăzută de legea nr. 17/1994, care proteja chiriaşii încercând să realizeze un echilibru între interesele în joc, pe baza condiţiilor economice şi sociale existente.  15. Prin decizia din data de 26 septembrie 2001, devenită definitivă la data de 22 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul înaintat de reclamant şi de M.F. ca neîntemeiat. Aceasta a considerat că instanţele nu puteau nesocoti aplicarea dispoziţiilor legii nr. 17/1994, aceastea nefiind declarate contrarii Constituţiei, că OUG nr. 40/1999 prevedea de-acum posibilitatea din partea proprietarilor de a încheia ei înşişi un contract de închiriere cu chiriaşii şi de a negocia chiria datorată şi că între dispoziţiile interne susmenţionate şi normele internaţionale aplicabile în materie de respectare a dreptului de proprietate nu există contradicţii care ar face ca normele internaţionale să prevaleze.  II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE  A. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative (Legea nr. 17/1994)  16. Articolele relevante ale acestei legi prevăd următoarele: Articolul 1 « Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973, (...), aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii [ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973]. » Articolul 2  « Contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii. »  17. În decizia nr. 30 din 6 aprilie 994, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionale a Legii nr. 17/1994 ridicată de un grup de parlamentari, considerând că prelungirea contractelor de închiriere se justifica prin obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura un nivel de trai decent cetăţenilor săi şi de a ţine cont de dreptul chiriaşilor de a beneficia de o locuinţă. Ea adaugă că această lege nu priva proprietarii de dreptul lor de a dispune de aceste locuinţe.  18. În deciziile nr. 1556 din 21 noiembrie 1997 şi 1567A din 22 iunie 2000, Curtea de apel Bucureşti şi Tribunalul Braşov au considerat că prelungirea de drept, prevăzută de legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere în aceleaşi condiţii contractuale ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973 însemna că suma chiriei lunare datorată de fostul chiriaş al statului noului proprietar rămânea neschimbată.  19. Decizia 1567A din 22 iunie 2000 citată anterior preciza de asemenea că între intrarea în vigoare a Legii nr. 17/1994 şi cea a OUG nr. 40/1999 exista un gol legislativ în măsura în care prima lege nu prevedea procedura potrivit căreia foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile naţionalizare puteau încheia noi contracte de închiriere cu foştii chiriaşi ai statului.  B. Dispoziţii legale referitoare la obligaţiile proprietarilor ce decurg dintr-un contract de închiriere şi la calculul chiriei  20. Articolul 28 din Legea locuinţei nr. 114/1996 prevede că proprietarul trebuie să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă, că trebuie să ia măsuri pentru menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a clădirii efectuând eventualele reparaţii necesare în acest scop şi să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, etc.), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii. Articolul 31 prevede că “chiria practicată” pentru locuinţe va acoperi cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între părţi.  21. Prin hotărârea nr. 17 din data de 26 februarie 1998, Consiliul General al municipiului Bucureşti a stabilit cuantumul impozitelor locale pe clădiri potrivit dispoziţiilor legale în materie. Impozitul anual datorat de un proprietar particular se ridica la 1% din valoarea impozabilă a imobilului. Pentru un imobil similar celui care face obiectul prezentei cauze (construcţie din cărămidă, beneficiind de încălzire, de curent electric, etc.), valoarea impozabilă era de aproximativ 29.000 ROL/m² pentru pivniţă şi 240 ROL/m² pentru teren.  22. În momentul intrării în vigoare a Legii nr. 17/1994, sistemul de calcul al chiriei pentru locuinţele ce făcuseră parte din patrimoniul statului era reglementat de Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, care stabilea la articolele 27 şi 28 un tarif de bază pe metru pătrat. Din articolele 2 al Legii nr. 17/1994 şi 73 al Legii nr. 114/1996 reiese că acest sistem de calcul a continuat să se aplice până la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 în ciuda deprecierii monedei naţionale ce s-a produs în anii ‘90 din cauza unei inflaţii foarte puternice. În această privinţă, pentru perioada pertinentă în speţă şi potrivit informaţiilor oferite de Institutul Naţional de Statistică (INSEE), rata anuală a inflaţiei a fost de circa 223% în 1991, 199% în 1992, 295% în 1993, 62% în 1994, 28% în 1995, 57% în 1996, 151% în 1997, 41% în 1998 şi de 51% în 1999. De altfel, potrivit datelor INSEE, salariul mediu lunar se ridica în 1998 şi în 1999 la circa 100 euro. Sistemul susmenţionat de calcul al chiriilor a fost modificat prin OUG nr. 40/1999, publicată în Monitorul Oficial la data de 8 aprilie 1999. Dispoziţiile acestei OUG relevantă în acest caz sunt descrise în cauza Burzo împotriva României (nr. 75240/01, paragrafele 32 şi 33, 4 martie 2008).  C. Alte prevederi interne pertinente  23. Articolele 480 şi 481 cod civil prevăd că proprietarii au dreptul de a beneficia şi de a dispune în mod exclusiv şi absolut de bunurile lor, în limitele determinate de lege şi că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despagubire.  24. Prevederile legii locuinţei nr. 114/1996, intrată în vigoare la data de 21 octombrie 1996, prevăd că proprietarul poate solicita în justiţie rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea chiriaşului dacă acesta din urmă nu a achitat chiria datorată cel puţin 3 luni consecutiv, dacă a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei sau clădirii în care este situată aceasta sau dacă are un comportament care face imposibilă convieţuirea cu ceilalţi ocupanţi ai imobilului sau împiedică folosirea normală a locuinţei.  ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1  25. Reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, pe de o parte datorită prevederilor legii nr. 17/1994 care au făcut să-i fie opozabil un contract de închiriere care fusese încheiat anterior de către stat şi care prevedea o chirie nesemnificativă comparativ cu condiţiile care prevalau la vremea faptelor şi pe de altă parte datorită lipsei oricărei posibilităţi de despăgubire din partea autorităţilor în acest sens. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele : “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”  26. Guvernul contestă acest argument.  A. Asupra admisibilităţii 27. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  1. Susţinerea părţilor  28. Guvernul consideră că dispoziţiile Legii nr. 17/1994 care obliga proprietarii să prelungească contractele de închiriere încheiate între chiriaşi şi autorităţile locale, fără să prevadă niciun ajutor financiar din partea acestora din urmă ţinând cont în special de cifra chiriilor stabilită de ele, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului de a beneficia de bunul său. În opinia Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de Legea nr. 17/1994, care preciza în mod expres menţinerea condiţiilor contractuale stabilite anterior, inclusiv cifra chiriei şi urmărea scopul legitim de a apăra interesele chiriaşilor într-o situaţie caracterizată de o lipsă de locuinţe ieftine. Guvernul face referire la cauza Robitu împotriva României (nr. 33352/96, Hotărârea Comisiei din data de 20 mai 1998, Hotărâri şi rapoarte (DR) 49, pag. 67), observă că reclamantul a putut încasa chirii din partea soţilor B. şi pe baza duratei de circa trei ani de aplicare a prevederilor restrictive menţionate anterior şi datorită faptului că reclamantul nu a trebuit să investească bani pentru întreţinerea bunului sau pentru reparaţii importante, consideră că ingerinţa respectivă nu era exagerată. Recunoscând că reglementarea în cauză oferea o protecţie preferenţială chiriaşilor, justificată prin contextul economic şi social din vremea aceea, şi fără a neglija jurisprudenţa Curţii care pune accentul pe existenţa unui mecanism care să permită proprietarilor să compenseze pierderile suferite în întreţinerea sau reparaţia bunului lor, Guvernul subliniază că reclamantul nu invocă faptul că a trebuit să suporte asemenea costuri ci mai degrabă faptul că nu a putut obţine un profit din închirierea bunului pe piaţa imobiliară.  29. Reclamantul consideră că, dacă, ţinând cont de marja sa de apreciere, i se permite statului să prelungească contractele de închiriere, acesta nu ar putea impune proprietarilor o chirie în sumă atât de joasă încât să nu se compare cu nebeneficierea suferită de proprietar. El consideră că protecţia soială trebuie asigurată de autorităţi şi nu de particulari şi reproşează statului că şi-a încălcat obligaţia de a respecta echilibrul dintre chiriaşi şi proprietari impunând acestora din urmă o sarcină exorbitantă fără a compensa pierderile suferite astfel.  2. Aprecierea Curţii  a) Principii generale reieşite din jurisprudenţa Curţii  30. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 cere înainte de toate şi mai ales ca o ingerinţă a autorităţii publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. În special, alineatul doi al acestui articol, recunoscând statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor, impune condiţia ca acest drept să fie exercitat prin punerea în vigoare a « legilor », principiul legalităţii presupunând existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi a căror aplicare este previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 147, CEDH 2004-V, cu alte referinţe). Curtea este chemată între altele să verifice dacă felul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar şi în caz de respectare a cerinţelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenţiei (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragrafele 108-110, CEDH 2000-I).  31. De altfel, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să vizeze nu numai un « scop legitim » conform « interesului general » ci şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosirea bunurilor unui individ. Este ceea ce exprimă noţiunea de « echilibru just » de păstrat între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Desigur, punerea în balanţă a drepturilor în discuţie în contextul procesului de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu dificil ; în aceste împrejurări, dată fiind natura lucrurilor, statului trebuie să i se lase o marjă amplă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că această marjă, oricât ar fi de mare, nu este nelimitată şi că exercitarea puterii discreţionare a statului nu ar putea determina consecinţe incompatibile cu normele stabilite de Convenţie. Pentru a aprecia conformitatea unei ingerinţe cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să examineze în general diferitele interese aflate în joc, păstrând în minte ideea că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor care sunt « concrete şi efective ». Ea trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să caute realitatea situaţiei în litigiu. În cauze privind funcţionarea unei legislaţii de mare amploare asupra locuinţei, această apreciere poate conduce nu numai la condiţiile de reducere a chiriei încasate de proprietari particulari şi la extinderea ingerinţei statului în libertatea contractuală şi relaţiile contractuale pe pieţa imobiliară, ci şi la existenţa garanţiilor procedurale şi a altora destinate să asigure că funcţionarea sistemului şi impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile (Hutten-Czapska împotriva Poloniei, [GC], nr. 35014/97, paragrafele 167-168, CEDH 2006 (în curs de apariţie).  2. Aplicarea în cauză a principiilor menţionate anterior  32. Curtea relevă mai întâi că în cazul în speţă părţile nu contestă că dispoziţiile legii nr. 17/1994 având drept efect prelungirea de drept a contractelor de închiriere ale foştilor chiriaşi ai statului şi păstrarea chiriilor la nivelul determinat în baza Legii nr. 5/1973 reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor şi că alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 intră aşadar în discuţie (Hutten-Czapska citat anterior, paragrafele 160-161). De altfel, părţile nu contestă nici faptul că legea susmenţionată, precum şi respingerea acţiunii în despăgubire a reclamantului ce a urmat, bazată în principal pe aceste dispoziţii, constituie o ingerinţă şi că aceasta era prevăzută de lege, şi anume legea nr. 17/1994 în cauză.  33. În privinţa scopului urmărit de ingerinţa în litigiu, Curtea admite odată cu Guvernul că ingerinţa în cauză urmărea un scop legitim conform interesului general, şi anume protecţia socială a chiriaşilor într-un context caracterizat de o lipsă de locuinţe de închiriat la un preţ moderat (Tarik împotriva României, nr. 75849/01, paragraful 53, 7 februarie 2008).  34. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei în cauză, Curtea reaminteşte că a examinat deja cauze referitoare la ingerinţe ce decurg din prevederi legale ce determină cuantumul chiriei la un nivel mai mic decât cel al pieţii imobiliare. Reamintind de asemenea că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor « concrete şi efective », Curtea trebuie să examineze în speţă menţinerea de către autorităţi a unui echilibru just între interesele în joc luând în calcul existenţa unui anumit raport între nivelul chiriei impune proprietarului şi cel practicat pe piaţa imobiliară (Urbárska Obec Trenčianske Biskupice împotriva Slovaciei, nr. 74258/01, paragrafele 142-144, CEDH 2007-... (extrase)), precum şi măsura în care sistemul în cauză cuprindea îngrădiri suplimentare pentru proprietar sau, din contră, garanţii care să permită acestuia din urmă să atenueze impactul îngrădirii asupra beneficierii de bunul său (Hutten-Csapska, citată anterior, paragrafele 168 şi 224, Ghigo împotriva Maltei, nr. 31122/05, paragrafele 64-69, 26 septembrie 2006 şi Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, paragrafele 53 şi 55-57, seria A nr. 169). Raportul dintre, pe de o parte, cuantumul chiriei şi, pe de altă parte, cel al cheltuielilor de întreţinere şi al impozitului datorat pentru bunul închiriat poate constitui un indiciu la examinarea de către Curte a proporţionalităţii ingerinţei în cauză (Hutten-Csapska, citată anterior, paragrafele 198, 210 şi 221, Urbárska Obec Trenčianske Biskupice împotriva Slovaciei, citată anterior, paragrafele 143-146 şi Burzo, citată anterior, paragraful 65).  35. Curtea observă că, în urma retrocedării unei părţi din apartamentele naţionalizate foştilor proprietari, autorităţile au adoptat Legea nr. 17/1994 care prevedea obligaţia proprietarilor în cauză de a prelungi nu numai contractele de închiriere ale foştilor chiriaşi ai statului ci şi de a menţine aceleaşi condiţii contractuale, îndeosebi cuantumul chiriei care fusese stabilit de autorităţi potrivit criteriilor indicate de legea nr. 5/1973, în ciuda inflaţiei foarte puternice pe care ţata a cunoscut-o în anii 1990. De aceea, reclamantul, care din punct de vedere formal a fost pus în posesia imobilului în chestiune la data de 7 mai 1996, a primit de la foştii chiriaşi ai statului, timp de peste trei ani, chiria lunară de 1.585 ROL, ceea ce reprezenta 0,41 euro la începutul perioadei respective şi 0,09 euro la sfârşitul acesteia.  36. Curtea relevă că, potrivit concluziilor unui raport de expertiză judiciară dispusă de Tribunalul Bucureşti, concluzii care nu au fost contestate de Ministerul Finanţelor, chiria medie lunară practicată pe piaţa imobiliară numai pentru apartament reclamantului şi al lui M.F. ocupat de foştii chiriaşi ai statului era de 861 USD (paragraful 12 de mai sus). Chiria efectiv încasată potrivit legii nr. 17/1994 reprezenta deci în medie 0,03% din chiria practicată pentru un asemenea apartament şi 0,25% din salariul mediu lunar net pe economie la vremea faptelor (paragraful 22 in fine de mai sus). Curtea reţine de asemenea că din hotărârea Consiliului General al municipiului Bucureşti din data de 26 februarie 1998 reiese că impozitul datorat de reclamant şi de celălalt coproprietar pentru apartamentul ocupat de foştii chiriaşi ai statului se ridica în 1998 la circa 53.530 ROL, adică aproape de trei ori mai mult decât totalul chiriilor încasate în 1998 pentru acest apartament (paragrafele 8 şi 21 de mai sus). Curtea consideră că cifrele menţionate anterior sunt concludente în ceea ce priveşte nivelul extrem de mic al chiriei impuse reclamantului de autorităţi în temeiul Legii nr. 17/1994. Această chirie nu permitea decât acoperirea cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii şi a impozitelor datorate pentru apartamentul respectiv, fără a intra în discuţie interesul proprietarului, recunoscut de altfel prin art. 31 din Legea nr. 114/1996, de a obţine un anumit profit din închirierea bunului său (paragraful 20 in fine de mai sus ; Ghigo, citată anterior, paragraful 66, Urbárska Obec Trenčianske Biskupice împotriva Slovaciei, citată anterior, paragrafele 143-144 şi Burzo, citată anterior, paragraful 65 in fine).  37. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care consideră că ingerinţa era proporţională dat fiind că reclamantul nu a trebuit să suporte costuri pentru întreţinerea bunului sau pentru reparaţii importante în cursul celor aproximativ trei ani în timpul cărora a încasat chiria impusă de legea nr. 17/1994. Ea relevă că, potrivit raportului de expertiză dispus de Tribunal, erau necesare ba chiar urgente reparaţii curente sau foarte importante şi lucrări de întreţinere în apartamentul respectiv (paragraful 12 de mai sus). Dată fiind suma foarte mică pe care reclamantul o obţinea din închirierea apartamentului, ea consideră exagerat să i se reproşeze că nu a investit bani şi nu a efectuat lucrări de întreţinere şi de reparaţii care erau totuşi necesare.  38. În final, Curtea consideră că sistemul pus la punct de autorităţi prin legea n. 17/1994 şi care stabilea cuantumul chiriei la un nivel extrem de scăzut nu cuprindea niciun mecanism care să permită proprietarilor să obţină, la nevoie, subvenţii de la stat pentru a compensa sau a atenua pierderile suferite datorită întreţinerii bunurilor sau plăţii impozitelor şi a finanţa eventualele reparaţii necesare sau a mări chiria pentru a acoperi aceste costuri şi cheltuieli (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, paragraful 224 şi, a contrario, Mellacher şi alţii, citată anterior, paragraful 55). Mai mult, reclamantul a fost obligat să accepte o chirie lunară de circa trei mii de ori mai mică decât chiria practicată pe piaţa imobiliară pentru un bun similar. În plus, dreptul său de a beneficia de bunul său a fost şi mai îngrădit în mai multe feluri, în special prin imposibilitatea de a-şi alege chiriaşul sau clauzele contractului de închiriere, reclamantul trebuind să respecte contractul încheiat anterior de autorităţi şi de posibilităţile foarte limitate, ba chiar nesigure, de a rezilia acest contract de închiriere pe care nu-l semnase personal (paragrafele 16 şi 24 de mai sus).  39. Desigur, statul român a moştenit din perioada comunistă o lipsă acută de locuinţe de închiriat la un preţ rezonabil şi de aceea a trebuit să arbitreze chestiuni extraordinar de complexe şi sensibile din punct de vedere social pe care le punea medierea intereselor opuse ale proprietarilor şi chiriaşilor. Trebuia apărat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, şi trebuia respectate drepturile sociale ale următorilor, pe de altă parte. Cu toate acestea, interesele legitime ale colectivităţii necesită în acest caz o împărţire echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupun transformarea şi reforma locuinţei în ţară. Această sarcină, ca în cazul în speţă, nu ar putea să revină în principal unui anumit grup social, indiferent de importanţa pe care o au interesele celuilalt grup sau colectivitatea în ansamblul său (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, paragraful 225 şi Radovici şi Stănescu împotriva României, nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01, paragraful 88, 2 noiembrie 2006).  40. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în ciuda marjei de apreciere recunoscută statului pârât, îngrădirile suferite de reclamant în privinţa dreptului de folosire a bunului său în perioada respectivă şi în special obligaţia ce i-a fost impusă de legea nr. 17/1994 de a-i găzdui pe foştii chiriaşi ai statului prin intermediul unei chirii fără nicio legătură cu nivelul real al chiriei din acea vreme, îngrădiri care nu au fost însoţite de un mecanism care să permită reclamantului să compenseze această sarcină, nu au păstrat un echilibru just între protejarea dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, paragraful 224, Urbárska Obec Trenčianske Biskupice împotriva Slovaciei, citată anterior, paragrafele 144 şi 146 şi Ghigo, citată anterior, paragraful 69).  41. Prin urmare, Curtea decide că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.  II. Asupra altor pretinse încălcări  42. Invocând art. 6 alin.1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea acţiunii sale în despăgubire introdusă împotriva statului datorită nebeneficierii de imobilul al cărui coproprietar era, considerând că statului şi nu particularilor îi revenea obligaţia de a suporta sarcina obligaţiilor ce decurg din menţinerea chiriei la un nivel extrem de scăzut.  43. Curtea observă că acest capăt de cerere se referă în principal la problemele care au făcut obiectul unei examinări potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că nu este necesar să fie analizat separat. În măsura în care acest capăt de cerere trebuie interpretat ca vizând îndeosebi rezultatul procedurii susmenţionate potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie, ţinând cont de ansamblul elementelor pe care le deţine şi în măsura în care are competenţa de a soluţiona plângerile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil. Reiese că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat şi va fi respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.  III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      44. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »  A. Prejudiciu 45. Bazându-se pe expertiza realizată în cadrul acţiunii sale în despăgubire împotriva statului, reclamantul solicită 33.570 dolari americani (USD) pentru prejudiciul material ce decurge din nebeneficierea de imobilul în cauză şi 10.000 USD pentru prejudiciul moral. 46. Guvernul îşi reafirmă observaţiile asupra admisibilităţii şi fondului cauzei şi susţine în orice caz că, nefiind decât coproprietarul imobilului respectiv, reclamantul nu poate cere să fie despăgubit cu toată suma determinată în expertiza citată anterior. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare şi prejudiciul suferit nu a fost dovedită şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral în cauză. 47. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu material, Curtea reaminteşte că a constatat în speţă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită îngrădirilor suferite de reclamant în timpul unei perioade de circa trei ani în privinţa folosirii imobilului al cărui coproprietar era, ţinând cont în special de obligaţia impusă de legea nr. 17/1994 de a-i găzdui pe foştii chiriaşi ai statului prin intermediul unei chirii stabilită de către stat fără nicio legătură cu nivelul real al chiriei din acea vreme, îngrădiri care nu au fost însoţite de măsuri care să permită compensarea acestei sarcini. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material şi că acordarea unei sume cu acest titlu este deci în legătură directă cu încălcarea constatată. Cu toate acestea, la determinarea sumei ce trebuie alocată cu acest titlu, ea consideră că trebuie să se ia în calcul, pe de o parte, faptul că a concluzionat că a avut loc o încălcare datorită lipsei unei anumite legături între chiria impusă reclamantului şi valoarea reală a chiriei şi, pe de altă parte, faptul că reclamantul nu deţine decât o cotă-parte indiviză din apartamentul în cauză. 48. În ceea ce priveşte cererea interesatului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea rezultând din îngrădirile suferite de reclamant în timpul perioadei menţionate anterior privind folosirea apartamentului al cărui coproprietar este nu ar putea fi reparată prin simpla constatare a încălcării ce figurează în această hotărâre. 49. În aceste împrejurări, ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 10.000 euro pentru toate prejudiciile reunite. B. Costuri şi cheltuieli 50. Reclamantul solicită de asemenea 2.500 USD pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, cerere pe care o împarte după cum urmează: 2.546 lei noi româneşti (RON) pentru taxele judiciare de timbru plătite în cursul procedurii în despăgubire împotriva statului, 150 RON pentru cheltuielile expertizei judiciare realizate în procedura citată anterior şi 882,20 RON pentru cheltuielile privind traducerea. El prezintă acte doveditoare pentru cea mai mare parte din sumele indicate, câteva chitanţe neprecizând totuşi obiectul plăţii. 51. Guvernul constată că totalul sumelor indicate de reclamant ca fiind plătite pentru taxele judiciare de timbru în procedura internă în despăgubire este de 2.546 RON, că chitanţa referitoare la cheltuielile de traducere nu indică obiectul acesteia şi că reclamantul nu a prezentat originalul chitanţei privind cheltuielile legate de expertiza judiciară. 52. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costirilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele flate în posesia sa şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamantului. C. Majorări de întârziere      53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:  1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest ; 2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;  3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare care vor fi convertite în moneda statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii : i. 10.000 euro (zece mii euro) la care se adaugă orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile reunite, ii. 1.000 euro (una mie euro), la care se adaugă orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru costuri şi cheltuieli ;      b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.  4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier