18811/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA DE HOHENZOLLERN (DE ROMÂNIA) ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 18811/02)   Hotărâre   Strasbourg   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza de Hohenzollern (de România) împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 mai 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 18811/02 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, dar având şi naţionalitate britanică, domnii Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de România) şi Paul Philip de Hohenzollern (de România) („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 22 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Reclamanţii sunt reprezentaţi de Tamara Solecki, avocată în Londra. 2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. În urma decesului primului reclamant, soţia, doamna Antonia Colville Ropner Hohenzollern, precum şi fiul acestuia, al doilea reclamant, şi-au exprimat, la 16 februarie 2006, dorinţa de a continua procedura. Doamna Antonia Colville Ropner Hohenzollern a decedat, de asemenea, în 2007, lăsând-o ca moştenitoare pe doamna Emma Louise Ropner, care nu a trimis Curţii cererea de continuare a procedurii de judecată. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să îl desemneze pe cel de al doilea reclamant, singurul care continuă procedura în faţa Curţii, atât în numele tatălui său, cât şi în nume propriu, ca „reclamanţii” [a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI, şi Petrescu împotriva României, nr. 73969/01, pct. 2, 15 martie 2007]. 4. La 15 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 5. Guvernul britanic, căruia Curtea i-a trimis o copie a cererilor în temeiul art. 44 § 1 a) din regulament, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   6. Reclamanţii, tată şi fiu, s-au născut în 1920 şi, respectiv, în 1948 şi locuiau sau locuiesc în Londra. 7. La 31 august 1918, prinţul moştenitor Carol al II-lea al României s-a căsătorit în secret, la Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino (cunoscută în manualele de istorie a românilor şi sub numele de Zizi Lambrino), fără să fi primit acordul părinţilor sau al Guvernului din acea vreme. Căsătoria a fost anulată la 8 ianuarie 1919, prin hotărârea pronunţată de Tribunalul Ilfov. Cu toate acestea, înainte de a se recăsători în 1921 cu prinţesa Elena a Greciei, prinţul Carol al II-lea a avut, la 8 ianuarie 1920, un copil cu Zizi Lambrino. Este vorba despre primul reclamant, domnul Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de România). 8. Prin hotărârea din 6 februarie 1955, instanţa de prim grad din Lisabona l-a recunoscut pe primul reclamant drept fiul lui Carol al II-lea. În această procedură, prinţesa Elena, fostul rege Mihai al României (fratele vitreg al primului reclamant) şi prinţesa Anne de Bourbon-Parma aveau statutul de pârâţi. 9. Prin hotărârea din 6 martie 1957, instanţa de prim grad din Paris a declarat hotărârea instanţei din Lisabona ca executorie pe teritoriul francez. 10. La 7 august 1991, primul reclamant, reprezentat de cel de al doilea reclamant, a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de recunoaştere a hotărârii instanţei din Lisabona. 11. Conform reclamanţilor, această cerere avea ca scop să producă efecte personale, legate de recunoaşterea apartenenţei lor la familia regală a României, şi efecte patrimoniale, întrucât aceştia consideră că au dreptul la masa succesorală lăsată de Carol al II-lea, având în vedere că statul român a restituit regelui Mihai o parte din fostele proprietăţi regale. 12. La 9 iunie 1992, instanţa a hotărât că fostul rege Mihai al României şi Monique Urdărianu, moştenitoarea prinţesei Elena, aveau calitatea de a acţiona în procedura în cauză. 13. La 15 iulie 1993, la solicitarea reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza în faţa Tribunalului Teleorman. 14. Prin hotărârea din 13 octombrie 1995, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea şi a recunoscut faptul că hotărârea instanţei din Lisabona dobândise autoritate de lucru judecat pe teritoriul românesc. 15. Prin hotărârea din 1 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul formulat de fostul rege Mihai. Aceasta a considerat că faptul că prinţesa Anne de Bourbon-Parma nu participase la procedura de exequatur nu era un motiv de anulare a hotărârii atacate, în măsura în care dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa din Lisabona nu o menţiona în mod explicit. 16. Fostul rege Mihai a formulat recurs. 17. Între decembrie 2001 şi februarie 2002, fostul rege Mihai a apărut în public în mai multe rânduri, alături de Preşedintele României. 18. La 4 decembrie 2001, prinţesa Anne de Bourbon-Parma a depus o cerere de intervenţie accesorie în procedura de exequatur în favoarea fostului rege Mihai. 19. La 9 februarie 2002, Procurorul general al României a intervenit în procedură şi a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să caseze hotărârile Curţii de Apel Bucureşti şi Tribunalului Teleorman, pe motiv că prinţesa Anne de Bourbon-Parma nu fusese parte la procedura de exequatur, deşi aceasta avea statutul de pârâtă în procedura din faţa instanţei din Lisabona. 20. Prin hotărârea din 19 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul fostului rege Mihai şi, la cererea de intervenţie a prinţesei Anne de Bourbon-Parma, a anulat hotărârea curţii de apel pentru neîndeplinirea procedurii de introducere în cauză a prinţesei şi a trimis dosarul la Tribunalul Teleorman pentru o nouă judecată pe fond. 21. La 1 iulie 2002, Tribunalul Teleorman a admis din nou acţiunea şi a recunoscut faptul că hotărârea pronunţată de instanţa din Lisabona beneficia de autoritate de lucru judecat în România. 22. Fostul rege Mihai şi Anne de Bourbon-Parma au formulat apel împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. 23. Prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, iar cauza a fost trimisă în faţa Curţii de Apel Bucureşti pentru ca aceasta să se pronunţe din nou cu privire la apel. La 29 septembrie 2005, curtea de apel a admis apelul fostului rege Mihai şi al lui Anne de Bourbon-Parma, a anulat hotărârea din 1 iulie 2002 şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Teleorman pentru o nouă judecată pe fond. 24. La 26 iunie 2006, această instanţă a suspendat cauza în urma decesului primului reclamant şi a stabilit un termen pentru comunicarea numelor moştenitorilor – soţia primului reclamant, cel de al doilea reclamant şi fratele său. 25. La 4 iunie 2007, cel de al doilea reclamant a solicitat reluarea procedurii. 26. La 6 august 2007, instanţa a admis cererea celui de al doilea reclamant de a relua procedura, în calitate de succesor al drepturilor tatălui său. 27. Prin hotărârea din 29 decembrie 2008, instanţa a admis acţiunea. 28. La 14 ianuarie 2009, pârâtul şi intervenientul au formulat apel împotriva acestei hotărâri. 29. La 30 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu privire la apel, a trimis dosarul la Tribunalul Teleorman, în vederea comunicării legale a hotărârii din 29 decembrie 2008 unui reclamant domiciliat în Regatul Unit.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   30. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de durata procedurii de exequatur a hotărârii instanţei din Lisabona pe teritoriul românesc.   A. Cu privire la admisibilitate   31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.   B. Cu privire la fond   32. Guvernul subliniază faptul că al doilea reclamant, domnul Paul Philip de Hohenzollern (de România), nu se poate declara victimă a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie decât începând cu 6 august 2007, dată la care acesta a devenit parte la procedura de exequatur în nume propriu, întrucât anterior nu acţiona decât în calitate de reprezentant al tatălui său. Prin urmare, capătul de cerere invocat de cel de al doilea reclamant trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, durata procedurii care îl afectează direct nefiind excesivă. 33. În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, Guvernul precizează că durata procedurii respective este justificată, atât de complexitatea cauzei, cât şi de comportamentul reclamanţilor, care ar fi contribuit la prelungirea procedurilor. De altfel, Guvernul subliniază că instanţele au fost prompte şi că eventualele întârzieri au fost justificate de motive obiective. 34. Reclamanţii contestă acest argument. 35. Curtea constată că a aplicat deja art. 6 § 1 din Convenţie unor proceduri de exequatur (a se vedea Pellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, pct. 40, CEDO 2001‑VIII, Ern Makina Sanayi ve Ticaret A.Ş. împotriva Turciei, cererea nr. 70830/01, 3 mai 2007). 36. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa în materie de aplicabilitate a art. 6 § 1 din Convenţie în cazul intervenţiilor în nume propriu sau în calitate de moştenitor în proceduri civile [Cocchiarella împotriva Italiei (GC), nr. 64886/01, pct. 113, CEDO 2006‑V]: atunci când un reclamant se constituie parte la litigiu în calitate de moştenitor, acesta poate să se plângă de întreaga durată a procedurii, în timp ce atunci când intervine în procedura naţională doar în nume propriu, perioada care trebuie luată în considerare începe să curgă de la data respectivă. Or, Curtea subliniază că, în cauză, a fost sesizată de ambii reclamanţi, tată şi fiu, la 22 aprilie 2002. La această dată, doar capetele de cerere invocate de primul reclamant ar fi fost admisibile. Doar la 6 august 2007, după decesul primului reclamant, a început procedura pentru al doilea reclamant, adică la data la care acesta a devenit parte la procedura de exequatur în calitate de moştenitor al tatălui său. În aceste împrejurări, Curtea consideră că acesta nu se poate prevala de art. 6 § 1 decât de la data respectivă. De asemenea, Curtea consideră că perioada care s-a scurs de la această dată nu este contrară art. 6 § 1 din Convenţie şi că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în cazul celui de al doilea reclamant. 37. În continuare, Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. 38. Aceasta observă că, la 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în România, cauza era pendinte în faţa Tribunalului Teleorman. Curtea consideră că de la această dată începe să curgă perioada care trebuie luată în considerare. 39. Cu toate acestea, deşi Curtea nu se poate pronunţa cu privire la capătul de cerere referitor la durata procedurii decât începând cu 20 iunie 1994, aceasta trebuie, de asemenea, să ţină seama de stadiul în care se afla procedura la data menţionată anterior (a se vedea hotărârile Mitap şi Müftüoğlü împotriva Turciei din 25 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 410, pct. 28). Or, la această dată, cauza era pendinte în primă instanţă de aproape trei ani, reclamanţii sesizând instanţele naţionale la 7 august 1991. 40. Curtea consideră că o procedură de exequatur care a durat mai mult de cincisprezece ani şi care nu este încă finalizată este deosebit de lungă şi nu respectă dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta constată că instanţele naţionale nu au fost suficient de prompte astfel încât cauza reclamanţilor să fie tratată cu celeritate. În special, trebuie să se constate faptul că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza a rămas pendinte timp de trei ani şi aproximativ şase luni, până la 1 aprilie 1999. 41. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că, în cauză, durata procedurii în litigiu, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”. 42. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA CELELALTE CAPETE DE CERERE ÎNTEMEIATE PE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   a) Lipsa de imparţialitate a instanţelor naţionale   43. Reclamanţii se plâng de lipsa de imparţialitate a instanţelor naţionale ca urmare a faptului că Preşedintele României a apărut în public alături de fostul rege Mihai, exprimându-şi susţinerea faţă de acesta. 44. Curtea observă că fostul rege Mihai este o personalitate foarte cunoscută în România. Relaţiile acestuia cu guvernele române succesive şi cu preşedinţii României sunt bine cunoscute. În acest context şi având în vedere elementele aflate la dosar, Curtea nu constată în prezenta cauză niciun indiciu de părtinire. Aceasta subliniază că instanţele naţionale au examinat documentele depuse de către părţi, au aplicat legea fără niciun aspect arbitrar şi au pronunţat decizii care conţineau motivaţii amănunţite, în fapt şi în drept. 45. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   b) Inechitatea procedurii (egalitatea armelor) ca urmare a intervenţiei Procurorului general   46. De asemenea, reclamanţii se plâng de inechitatea procedurii în faţa Curţii Supreme ca urmare a intervenţiei în procedură, prin cererea sa de respingere a recursului, a Procurorului general al României. 47. Curtea ia act de faptul că intervenţia Procurorului general în cauză a avut loc la 9 februarie 2002, dată la care cel de al doilea reclamant nu era parte la procedura internă (a se vedea şi supra, pct. 36). Prin urmare, nu are calitatea de victimă, în raport cu această pretinsă încălcare a Convenţiei. 48. În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, Curtea va examina acest capăt de cerere din perspectiva principiului egalităţii armelor, care impune „un echilibru just între părţi”. Fiecăruia trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu îl situeze într-o situaţie în mod evident dezavantajată faţă de adversarul sau adversarii săi [a se vedea, printre altele, hotărârile Ankerl împotriva Elveţiei, 23 octombrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1567-1568, pct. 38, Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, 18 februarie 1997, Culegerea 1997-I, p. 107-108, pct. 23, şi Kress împotriva Franţei (GC), nr. 39594/98, pct. 72, CEDO 2001-VI]. 49. Curtea observă că, în temeiul art. 45 alin. (3) C. proc. civ. în vigoare la momentul respectiv, procurorii puteau participa la dezbateri într-o cauză civilă de interes public, pentru a asigura apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. 50. De asemenea, aceasta ia act de faptul că Procurorul general şi-a exprimat în faţa Curţii Supreme de Justiţie punctul de vedere în numele său într-o cauză care prezenta un incontestabil interes public, având în vedere mediatizarea sa şi importanţa mizelor personale şi patrimoniale rezultate din executarea pe teritoriul românesc a hotărârii instanţei din Lisabona. Într-adevăr, este vorba despre consecinţele restituirii fostelor domenii regale membrilor familiei regale, conform legilor de restituire adoptate în România după Revoluţie. 51. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   52. Art. 41 din Convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   53. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamanţii solicită 1 400 000 lire sterline (GBP), invocând tristeţea, durerea şi suferinţa cauzate de durata procedurii de exequatur. De asemenea, al doilea reclamant pretinde că întârzierea procedurii ar fi contribuit la moartea tatălui său. 54. Guvernul se opune acordării acestei sume şi invocă jurisprudenţa Curţii în materie. Acesta susţine că nu există nicio legătură de cauzalitate între procedura din litigiu şi moartea primului reclamant. 55. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, ca urmare a duratei deosebit de lungi a procedurii de exequatur. 56. Curtea admite că primul reclamant a putut suferi o frustrare din cauza acestei întârzieri şi îi acordă cu acest titlu celui de al doilea reclamant, în calitatea sa de moştenitor al primului reclamant, suma de 9 500 euro (EUR).   B. Cheltuieli de judecată   57. Reclamanţii solicită 115 000 GBP cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, fără să prezinte documente justificative. 58. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ care să facă dovada cheltuielilor de judecată efectuate. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza. 59. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile în privinţa cărora s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999-II]. 60. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.   C. Dobânzi moratorii   61. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant; 3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească celui de al doilea reclamant, în calitatea sa de moştenitor al primului reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9 500 EUR (nouă mii cinci sute euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 mai 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Stanley Naismith   Josep Casadevall  Grefier adjunct     Preşedinte