18882/02

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI    SECŢIUNEA A PATRA     CAZUL CROITORU c. MOLDOVEI (cererea nr. 18882/02)         HOTĂRÂRE   STRASBOURG 20 iulie 2004                               În cazul Croitoru c. Moldovei   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secţiune), deliberând în cadrul Camerei în următoarea componenţă,   D. Nicolas Bratza, Preşedinte, D. M. Pellonpaa, D. J. Casadevall, D. S. Pavlovschi D. J. Borrego Borrego Dna. E. Fura-Sandstrom, Dna. L. Mijovic, judecători, Şi dna F. Elens-Passos, Deliberând la 29 iunie 2004, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată.   PROCEDURA   Cazul a fost constituit prin cererea nr. 18882/02 împotriva Republicii Moldova prezentată Curţii în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare, Convenţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, doamna Iulia Croitoru (reclamantă) la 14 martie 2002. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către doamna L. Iabangi, care a acţionat în numele organizaţiei non guvernamentale Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul la Chişinău. Guvernul Republicii Moldova (în continuare - Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, Vitalie Pârlog. Reclamanta a invocat faptul că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti din 30 octombrie 2000, i-au fost încălcate drepturile civile determinate de către instanţa de judecată şi garantate de prevederile articolului 6 al Convenţiei, precum şi, dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Cererea a fost repartizată secţiunii a IV-a a Curţii. La 4 februarie 2003 o Cameră a acestei Secţiuni a decis comunicarea cererii respective Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 para. 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii acesteia.   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   Reclamanta, doamna Iulia Croitoru, cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în anul 1938 şi locuieşte în municipiul Chişinău. În anul 2000 ea a intentat o acţiune împotriva Ministerului Finanţelor la Judecătoria sectorului Centru. Dumneaei a solicitat plata unei compensaţii în legătură cu depunerile părinţilor ei la Banca de Economii în baza unei decizii a Parlamentului din 29 iulie 1994 de a reevalua depunerile cetăţenilor la Banca de Economii ca compensare pentru pierderile cauzate de inflaţie. La 30 octombrie 2000, Judecătoria sectorului Râşcani a acordat reclamantei o compensaţie în valoare de 2 940 lei moldoveneşti (echivalentul a 287 EURO la acel moment). Hotărârea respectivă nu a fost atacată, şi astfel ea a devenit definitivă. În aceeaşi zi, instanţa de judecată a eliberat titlul executoriu pe care l-a transmis Trezoreriei de Stat pentru a fi executat. Totuşi, hotărârea judecătorească nu a fost executată datorită lipsei de fonduri pe contul Ministerului de Finanţe. Pe parcursul anului 2001, reclamanta s-a plâns de neexecutarea hotărârii judecătoreşti, Judecătoriei sectorului Râşcani şi Ministerului Justiţiei. Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 2001, Ministerul a cerut instanţei de judecată să asigure executarea hotărârii judecătoreşti şi să informeze reclamanta despre rezultatele procedurilor de executare. Printr-o scrisoare din 26 martie 2001, Preşedintele Judecătoriei sectorului Râşcani a informat reclamanta că titlul executoriu eliberat la 30 octombrie 2000 a fost transmis Ministerului Finanţelor pentru a fi executat. La 9 februarie 2001, viceministrul finanţelor l-a informat pe Preşedintele Judecătoriei sectorului Râşcani despre faptul că hotărârea nu putea fi executată, deoarece nu au fost prevăzute resurse financiare în Legea bugetului pentru executarea hotărârilor judecătoreşti. Hotărârea judecătorească din 30 octombrie 2000 a fost executată la 22 aprilie 2003, după comunicarea cererii Guvernului Republicii Moldova de către Curte la 4 februarie 2003.     II. DREPTUL INTERN PERTINENT   10. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare la acel moment, statuau:   Articolul 336. Hotărîrile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...   Articolul 338. Eliberarea titlului executor Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.   Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare. Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în articolul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma dispoziţiei judecătorului.   Articolul 349. Controlul asupra executării hotărîrilor. Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către Departamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul de Justiţie.   ÎN DREPT   11. Reclamanta a pretins faptul că dreptul de a i se recunoaşte drepturile civile de către o instanţă judecătorească a fost încălcat de către autorităţile statale prin faptul că nu a fost executată hotărârea judecătorească definitivă din 30 octombrie 2000. Ea şi-a întemeiat reclamaţiile pe articolul 6 para. 1 al Convenţiei, care prevede următoarele: ” 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială...”   12. În continuare, reclamanta a pretins faptul că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, pronunţate în favoarea ei, reclamanta nu a putut folosi bunurile aflate în proprietatea ei, şi astfel dreptul său la protecţia proprietăţii conform prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele: ” Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale Dreptului Internaţional. Totuşi, dispoziţiile precedente nu vor diminua nici într-un caz dreptul statului de a adopta astfel de legi, considerându-le necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau să asigure plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”     I. ADMISIBILITATEA CERERII 13. Curtea consideră că încălcările invocate de către reclamantă, fondate pe prevederile articolului 6 al Convenţiei şi art. al Protocolului 1 al Convenţiei, implică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase şi determinarea cărora ar trebui să depindă de examinarea fondului şi nu au fost stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmisibile. Prin urmare, Curtea a declarat această cerere ca fiind admisibilă. Curtea se va pronunţa şi asupra fondului acestei cereri, în conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 para.3 al Convenţiei (vezi para. 4 de mai sus).   PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 Al. 1 Al CONVENŢIEI   14. Reclamanta şi-a susţinut poziţia conform căreia neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.   15. Curtea subliniază că articolulul 6 para. 1 al Convenţiei asigură tuturor, dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu, dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite, ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 para. 1 al Convenţiei să descrie detaliat garanţiile de procedură oferite părţilor aflate în litigiu -proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta prevederile articolul 6 para.1 ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor legale, fără asigurarea executării hotărârii judecătoreşti ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statul Contractant s-a obligat să le respecte prin ratificarea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă judecătorească, trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei   (vezi hotărârea Hornsby versus Grecia din 19 Martie 1997, Raporturi 1997-II,p.510, para.40).   16. Unei autorităţi statale nu i se permite să invoce în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justificată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului garantat de articolul 6 para.1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi versus Italia [GC], nr. 22774/93, paragr.74, CEDO 1999-V). În cazul de faţă, reclamanta nu trebuia împiedicată să beneficieze de succesul obţinut în urma adresării la o instanţă de judecată, care s-a pronunţat în favoarea achitării reclamantei a unei compensaţii băneşti.   17. Curtea subliniază faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantei, nu a fost executată pentru o perioada de doi ani şi jumătate (doar după ce, la 4 februarie 2003, cererea a fost comunicată Guvernului Republicii Moldova de către Curte).   18. Prin faptul că pe parcursul a doi ani şi jumătate nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti definitive în acest caz, autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 para.1 al Convenţiei.   19. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 para. 1 al Convenţiei.   III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEI   20. Reclamanta şi-a susţinut poziţia conform căreia neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.   21. Curtea subliniază că o revendicare poate constitui un bun în virtutea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi hotărârea Stran Greek Refineries Andreadis versus Grecia, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, para.59). 22. Curtea menţionează faptul că reclamanta avea revendicări care urmau să fie executate aşa cum prevedea hotărârea judecătorească din 30 octombrie 2000. Rezultă că imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii până la 22 aprilie 2003, a constituit o imixtiune în dreptul său de a dispune de bunurile aflate în proprietate, aşa precum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.   23. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive, de către autorităţile naţionale a privat reclamanta de dreptul său legitim de a i se achita compensaţiile şi de a dispune de banii săi. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifica o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi versus Italia, nr.31227/96, paragrafele 28-34, 19 octombrie 2000).   24. Corespunzător, a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.   IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI   25. Articolul 41 al Convenţiei prevede: ” Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabile“.   A.PREJUDICIUL MATERIAL   26. În rezultatul neexecutării hotărârii judecătoreşti, de către autorităţi, reclamanta a pretins în calitate de prejudiciu material suma de 98,36 de EURO. Ea a pretins faptul că, această sumă a rezultat în urma devalorizării sumei băneşti pe care urma să o primească, datorită ratei înalte a inflaţiei în perioada 2000 şi 2003, la momentul executării hotărârii judecătoreşti.   27. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a lăsat la discreţia Curţii stabilirea cuantumului prejudiciul material.   28. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 30 octombrie 2000 şi al devalorizării sumei de bani pe care urma să o primească ca urmare a ratei înalte a inflaţiei. Prin urmare, Curtea acordă reclamantei suma de 98,36 EURO în calitate de prejudiciu material plus orice taxă ce urmează a fi încasată.   B. PREJUDICIUL MORAL   29. În rezultatul neexecutării hotărârii judecătoreşti de către autorităţi, reclamanta a pretins suma de 4 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit.   30. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamantă, considerând-o excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri, simplul fapt al constatării unei violări a Convenţiei, a fost considerată satisfacţie echitabilă. Guvernul a citat cazul Burdov versus Rusia nr. 59498/00, CEDO 2002-III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma în valoare de 3 000 EURO.   31. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit, Curtea ia în consideraţie următorii factori: vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti şi alte aspecte relevante.   32. Curtea consideră faptul că reclamanta a suferit o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti, şi datorită stării precare a sănătăţii, la fel ca şi, a soţului dumneaei (care este invalid de grupa întâi), precum şi, faptul că unicul ei venit – pensia lunară – a fost de patru ori mai mică decât suma care urma să fie achitată ca urmare a executării hotărârii judecătoreşti. Curtea acordă reclamantei suma de 800 EURO în calitate de prejudiciu moral, plus orice taxă care urmează a fi încasată.   C.COSTURI şi CHELTUIELI   33. Reclamanta a mai pretins suma de 56,64 EURO pentru taxe reprezentare precum şi, pentru alte cheltuieli relevante. Dumneaei a prezentat o listă de cheltuieli care includea numărul de ore lucrate asupra cazului său de către reprezentatul ei. Dumneaei a mai cerut şi o compensaţie pentru traducerea observaţiilor sale prezentate Curţii (5 pagini a câte 2.5 EURO fiecare). Costurile totale şi cheltuielile pretinse se ridică astfel la suma de 69.14 EURO.   34. Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate, declarând că sunt excesive şi că reclamanta nu a reuşit să dovedească pretinsele costuri de reprezentare şi celelalte cheltuieli. La fel, a fost disputată şi introducerea în suma compensaţiei reclamate a cheltuielilor de traducere.   35. Curtea notează faptul că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie incluse în suma acordată în conformitate cu articolului 41, trebuie să fie stabilit faptul că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vedeţi, de exemplu, Nilsen şi Johnsen versus Norvegia [GC], nr. 23118/93, para.62, CEDO 1999-VIII).   36. În conformitate cu Regula 60 para.2 a Regulamentului Curţii, trebuie prezentată Curţii o listă detaliată a tuturor cheltuielilor, lipsa căreia poate avea drept consecinţă respingerea revendicărilor în totalitate sau în parte de către Cameră.   37. În cazul de faţă, Curtea notează faptul că, luând în consideraţie lista detaliată a cheltuielilor care a fost prezentată împreună cu lipsa relativă de complexitate a cazului şi faptul că costurile revendicate trebuie să fie rezonabile, acordă reclamantei la acest capitol suma de 69.14 EURO, plus orice taxă care urmează a fi încasată.   D PENALITĂŢI   56. Curtea consideră potrivit că penalitatea să fie bazată pe rata minimă a dobânzii înregistrată la Bănca Centrală Europeană, la care să se adune trei procente.   DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM   Declară cererea admisibilă; Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 al para.1 al Convenţiei; Susţine faptul că a existat a violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei; Susţine faptul că, (a) Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu prevederile art.44 al para.2 al Convenţiei, suma de 98.36 EURO, în calitate de prejudiciu material, 800 EURO, în calitate de prejudiciu moral şi suma de 69.14 EURO pentru costuri şi cheltuieli, care urmează să fie convertite în valuta naţională a statului respondent la rata aplicabilă la data executării cauzei, plus orice taxă ce urmează a fi încasată, (b) că începând cu data expirării celor trei luni sus menţionate până la soluţionare va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus la o rată egala cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente; Respinge restul revendicărilor reclamantei de satisfacţie echitabilă.   Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 20 iulie 2004, conform Regulii 77 paragr.2 şi 3 a Regulamentului Curţii.   Françoise Elens-Passos                  Nicolas Bratza