18944/02

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIA A PATRA         CAUZA CORSACOV c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 18944/02)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   4 aprilie 2006     DEFINITIVĂ   04/07/2006   Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.   În cauza Corsacov c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl L. Garlicki,  Dna L. Mijović,  Dl J. Šikuta, judecători, şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 14 martie 2006 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 18944/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Mihai Corsacov („reclamantul”), la 6 august 2001. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Doina Străisteanu, care a acţionat iniţial în numele „Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul la Chişinău, iar ulterior în nume propriu. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog. 3. Reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, ceea ce constituie o violare a articolului 3. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 13 al Convenţiei. 4. Cauza a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 22 iunie 2004, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. 5. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenţa Secţiunilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curţii). Această cauză a fost repartizată Secţiunii a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). 6. Printr-o decizie din 13 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă. 7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 8. Reclamantul s-a născut în 1981 şi locuieşte în Cărpineni, Moldova. 9. La 9 iulie 1998, reclamantul, care pe atunci avea vârsta de şaptesprezece ani, a fost reţinut fiind acuzat de furt. În timp ce era condus spre maşina de poliţie el a încercat să arunce un cuţit de buzunar. După ce au fost atenţionaţi de un trecător, poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac l-au trântit pe reclamant la pământ. Conform spuselor reclamantului, ei, de asemenea, l-au lovit în faţă şi i-au pus cătuşele. Se pare că ei, de asemenea, l-au agresat pe parcursul drumului spre secţia de poliţie. 10. Se pretinde că la secţia de poliţie poliţiştii au continuat să-l bată pe reclamant pe durata interogării. Ei l-au lovit cu picioarele, i-au aplicat lovituri cu pumnii şi l-au bătut cu bastoane pe tot corpul şi pe tălpile picioarelor pentru a obţine recunoaşterea vinovăţiei. Pe parcursul bătăilor el era încătuşat. De asemenea, el pretinde că a fost suspendat de o bară de metal o perioadă îndelungată de timp. Guvernul neagă aceste acuzaţii. 11. La 10 iulie 1998, reclamantul pretinde că el a fost dus în pădure de către poliţiştii care l-au arestat pentru reconstituirea faptelor. El pretinde că a fost bătut pe parcursul drumului spre pădure. Se pretinde că în pădure unul din poliţişti a pus pistolul la capul reclamantului şi l-a ameninţat că-l împuşcă dacă nu-şi recunoaşte vina. El a fost eliberat din detenţie în seara acelei zile. După cum se pare din documentele prezentate de către părţi, reclamantul a recunoscut că a comis furtul. Totuşi, ulterior urmărirea penală împotriva sa a fost încetată din motivul lipsei „elementelor constitutive” ale unei infracţiuni. 12. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a putut fi ameninţat cu arma de către poliţişti, deoarece aceştia nu l-au însoţit în pădure. El a fost dus în pădure în scopul efectuării investigaţiilor, dar nu în vederea reconstituirii faptelor. 13. La 11 iulie 1998, starea sănătăţii reclamantului s-a înrăutăţit şi mama sa l-a dus la un medic, care a stabilit că el a suferit o traumă cerebrală şi sindromul cerebral post-contuzie. 14. La 13 iulie 1998, un medic legist a examinat reclamantul şi a stabilit că el avea vânătăi surii-gălbui de 3 x 2 cm şi de 6 x 5 cm în jurul ochiului drept, al urechii drepte, buzelor şi pe talpa piciorului stâng. Ţesutul moale de pe cap, precum şi dinţii din partea dreaptă îi provocau durere la atingere. Medicul a conchis că leziunile corporale puteau fi provocate de lovituri cu un obiect contondent, posibil în condiţiile descrise de către reclamant şi corespund categoriei de leziuni corporale uşoare. 15. La 13 iulie 1998, mama reclamantului a depus o plângere penală la procuratura Hânceşti, solicitând pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor care se pretindea că l-au maltratat pe fiul său şi l-au ameninţat cu moartea. 16. La 14 iulie 1998, un ORL-ist l-a examinat pe reclamant şi a conchis că el suferea de hiperemie şi că a suferit o perforare centrală a membranei timpanului drept. 17. La 28 iulie 1998, un alt specialist a ajuns la concluzia că reclamantul suferea de otită acută post traumatică în partea dreaptă şi de otită agnogenică în partea stângă cu surditate de percepţie. 18. Între 14 şi 25 iulie, 30 iulie şi 22 august, 2 şi 17 septembrie şi 14 octombrie şi 3 noiembrie 1998, reclamantul a fost spitalizat cu diagnosticul de traumă cerebrală şi surditate de percepţie brusc instalată. 19. La 3 august 1998, mama reclamantului a fost informată de către procuratura Hânceşti că plângerea sa a fost respinsă din motivul lipsei „elementelor constitutive” ale unei infracţiuni. Ea a contestat această ordonanţă la procurorul ierarhic superior. 20. La 21 august 1998, mama reclamantului a primit o scrisoare de la un procuror ierarhic superior din procuratura Hânceşti, prin care era informată că plângerea sa a fost respinsă. Ea a contestat această ordonanţă la Judecătoria sectorului Hânceşti. 21. La 16 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului Hânceşti a anulat ordonanţa procurorului de respingere a plângerii reclamantului cu privire la maltratare şi a dispus efectuarea unei anchete suplimentare. Ea a constat inter alia că nu era disputat faptul că reclamantul a suferit leziuni corporale pe data de 9 iulie 1998, fie la secţia de poliţie, fie în drum spre aceasta, însă circumstanţele nu erau clare. Instanţa, de asemenea, a constatat că procuratura Hînceşti nu a acordat suficientă atenţie faptului că începând din 9 iulie 1998 reclamantul a fost supus permanent tratamentului medical în spital şi, astfel, a fost lipsit de posibilitatea de a frecventa şcoala. 22. La 15 ianuarie 1999, procuratura Hânceşti a adoptat o nouă ordonanţă prin care ea din nou a refuzat să pornească urmărirea penală împotriva poliţiştilor care se pretindea că au maltratat reclamantul. În ordonanţă se menţiona inter alia că leziunile suferite de reclamant au fost cauzate prin căderea sa din 9 iulie 1998, atunci când poliţiştii au trebuit să-l trântească la pământ pentru a contracara atacul său cu un cuţit asupra unuia din ei. Ordonanţa se baza pe o expertiză medicală din 14 ianuarie 1999 care menţiona că leziunile ar fi putut fi cauzate fie de un obiect contondent, fie printr-o cădere. Mama reclamantului s-a adresat Procuraturii Generale. 23. La 25 februarie 1999, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 15 ianuarie 1999 ca fiind „emisă prematur”, iar dosarul a fost remis procuraturii Hânceşti pentru o examinare suplimentară. Procuratura a constatat inter alia că cercetarea nu a elucidat circumstanţele pretinsului atac cu cuţitul comis de către reclamant asupra unuia dintre poliţişti. 24. La 15 martie 1999, Procuratura Hânceşti a emis o nouă ordonanţă prin care a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor pe motiv că acţiunile lor nu prezentau niciun semn al unei infracţiuni. 25. La 25 martie 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa din 15 martie 1999 pe motiv că pretinsul atac cu cuţitul al reclamantului împotriva poliţiştilor nu a fost cercetat în mod corespunzător. 26. La 9 aprilie 1999, Procuratura Hânceşti a adoptat o nouă ordonanţă prin care ea din nou a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor, deoarece acţiunile lor au fost justificate. În acelaşi timp, procuratura a constatat că reclamantul nu a atacat poliţiştii cu cuţitul, ci mai degrabă poliţiştii au crezut că exista riscul ca el să-i atace. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă la procurorul ierarhic superior. 27. La 1 mai 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa din 9 aprilie 1999 şi a dispus pornirea urmăririi penale împotriva celor doi poliţişti. 28. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o plângere la Ministerul Afacerilor Interne. 29. La 14 iunie 1999, Ministerul Afacerilor Interne a informat reclamantul că poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac vor fi sancţionaţi disciplinar doar dacă va fi constatată vinovăţia lor într-un proces penal. 30. La 20 septembrie 1999, procuratura Hânceşti a emis ordonanţa de refuz de pornire a urmăririi penale. Ordonanţa a constatat inter alia că reclamantul a avut un cuţit în mâna sa, dar că el nu a încercat să atace poliţiştii cu el. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă. 31. La 18 noiembrie 1999, procurorul ierarhic superior din cadrul procuraturii Lăpuşna a respins această plângere. În ordonanţă se prevedea inter alia că leziunile suferite de reclamant au fost cauzate prin căderea sa la 9 iulie 1998, când reclamantul a încercat să arunce cuţitul său, iar poliţiştii au crezut că el va folosi cuţitul împotriva lor şi l-au trântit la pământ. Starea sănătăţii reclamantului era „normală” şi niciun martor nu a văzut că poliţiştii l-au bătut. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă. 32. La 10 februarie 2000, Procuratura Generală a admis plângerea reclamantului şi a dispus redeschiderea urmăririi penale. Ea a declarat inter alia că cercetarea a fost desfăşurată „de o manieră extrem de superficială”. Ea a indicat anchetatorilor inter alia să audieze din nou martorii şi părţile cauzei şi să cerceteze dacă poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac au tras focuri de armă în pădure. De asemenea, ea a dispus o examinare medicală a reclamantului şi a notat câteva declaraţii contradictorii ale martorilor şi încălcări procedurale. 33. La 28 februarie 2000, la cererea anchetatorului V.B. din procuratura Hânceşti, a fost instituită o comisie medicală independentă compusă din 4 medici legişti cu experienţă care au efectuat o cercetare medicală detaliată. În baza unor certificate medicale anterioare şi a propriei cercetări, comisia a întocmit un raport care menţiona următoarele: „Pe parcursul examinării medicale s-a constatat că reclamantul avea vânătăi în jurul ochiului drept, al urechii drepte, pe buze şi pe talpa piciorului stâng. Din fişele medicale ale reclamantului reiese că la vârsta de 8 luni el a suferit o otită purulentă la urechea stângă. La 11 iulie 1998, un medic neurolog a constatat că reclamantul a suferit o traumă acută la cap cu sindrom cerebrostenic. La 14 iulie 1998, un ORL-ist a constatat că reclamantul a suferit o hiperemie timpanică şi a avut o perforare centrală a membranei timpanului ca rezultat al unei barotraume [o leziune cauzată de schimbarea rapidă şi extremă a presiunii] suferite la 9 iulie 1998. La 14 iulie 1998, reclamantul nu părea să aibă vreo leziune la dinţii săi. La 28 iulie 1998, un ORL-ist a constatat că reclamantul a suferit o otită acută media post-traumatică la urechea dreaptă şi o otită agnogenică la urechea stângă. El a suferit de surditate de percepţie brusc instalată. La 9 octombrie 1998, un medic neurolog a constatat că, în urma traumei suferite la cap, reclamantul a suferit o hipertensiune intercraniană cu semne de epilepsie. La 20 aprilie 2000, reclamantul a fost examinat de un otolaringolog care a constatat că el a suferit o hipoacuzie bilaterală post-traumatică [o pierdere uşoară a capacităţii de auz]. A fost recomandată spitalizarea sa. ... 1. În baza celor menţionate mai sus, comisia a ajuns la concluzia că domnul Corsacov a suferit leziuni corporale sub formă de vânătăi pe faţă (ochiul drept, urechea dreaptă şi buze) şi pe talpa piciorului stâng; o traumă la cap şi contuzie; otită media acută post-traumatică la urechea dreaptă şi otită agnogenică la urechea stângă cu hipoacuzie bilaterală. ... Leziunile corporale ale reclamantului au necesitat tratament medical de lungă durată şi pot fi calificate ca mai puţin grave. ... 3. Comisia nu are nici un temei obiectiv să creadă că leziunile corporale ar fi putut fi suferite de reclamant înainte de 9 iulie 1998. 4. Aceste leziuni au fost cauzate prin acţiunea unor corpuri contondente (lovire), posibil în circumstanţele descrise de reclamant, şi ele nu au putut fi produse prin cădere. 5. ... Actualmente starea sănătăţii domnului Corsacov este relativ satisfăcătoare, el suferind de hipoacuzie bilaterală post-traumatică...” 34. La 10 iunie 2000, procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă de refuz în pornirea urmăririi penale. Ordonanţa prevedea inter alia că reclamantul a avut un cuţit în mâna sa, dar că el nu a încercat să atace poliţiştii cu el. Mama reclamantului a contestat această ordonanţă. 35.  La 12 iulie 2000, Procuratura Generală a anulat ordonanţa din 10 iunie 2000 şi a dispus desfăşurarea unei investigaţii suplimentare. Ea a constatat inter alia că ordonanţa anulată a fost ilegală şi a avut un caracter tendenţios. Ordonanţa prevedea inter alia: „Contrar concluziei comisiei medicale care a constatat în mod clar că leziunile corporale ale domnului Corsacov au fost cauzate prin lovituri cu un obiect contondent, posibil în circumstanţele descrise de reclamant şi că ele n-au putut fi produse prin cădere, anchetatorul V.B. a indicat în ordonanţa sa că leziunile corporale au fost cauzate prin căderea reclamantului...” 36.  La 30 august 2000, procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin care a refuzat pornirea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru pretinsul atac cu cuţitul asupra poliţiştilor la 9 iulie 1998. Ea a constatat că nu exista niciun temei să se creadă că reclamantul a intenţionat să folosească cuţitul împotriva poliţiştilor. 37.  La 31 august 2000, procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin care a fost refuzată pornirea urmăririi penale împotriva poliţiştilor. Ea a declarat inter alia că reclamantul a avut un cuţit în mână şi că poliţiştii au crezut că a existat o ameninţare la adresa lor şi l-au trântit la pământ. Prin urmare, reclamantul a suferit leziunile sale corporale prin lovirea de pământ cu capul, în timp ce poliţiştii au acţionat în legitimă apărare. Reclamantul a contestat această ordonanţă. 38.  La 21 ianuarie 2001, ordonanţa din 31 august 2000 a fost anulată de către Procuratura Generală, urmărirea penală fiind redeschisă. 39.  La 28 februarie 2001, procuratura Lăpuşna a refuzat din nou urmărirea penală împotriva poliţiştilor. Reclamantul a contestat această ordonanţă. 40.  La 20 martie 2001, procurorul ierarhic superior din procuratura Lăpuşna a anulat ordonanţa din 28 februarie 2001 şi a dispus redeschiderea urmăririi penale. 41.  La 20 iunie 2001, procuratura Lăpuşna a emis o ordonanţă prin care a respins plângerea reclamantului. Această ordonanţă prevedea inter alia că: „... În conformitate cu certificatul medical din 15 iulie 1998, Corsacov avea vânătăi în jurul ochiului drept, al urechii drepte şi consecinţe ale unei barotraume, o traumă la cap, care ar fi putut fi cauzate prin cădere şi care puteau fi calificate drept leziuni corporale uşoare. Conform concluziei comisiei [raportul de expertiză medicală din 28 februarie 2000], dinţii domnului Corsacov nu au suferit leziuni şi s-a constatat că el suferea de otită media acută post-traumatică la urechea dreaptă şi otită agnogenică la urechea stângă cu hipoacuzie bilaterală, care, de asemenea, ar fi putut fi cauzate prin lovituri. Nu se dispută faptul că reclamantul avea leziuni corporale; totuşi, leziunile corporale au fost cauzate în limitele legii. Referitor la otita agnogenică la urechea stângă, se presupune că reclamantul suferea de această afecţiune încă din copilărie... În conformitate cu opinia medicului A.M., otita agnogenică la urechea stângă nu are nici o legătură cu otita de la urechea dreaptă şi ar fi putut fi cauzată de o răceală sau infecţie, dar nu de lovituri. Surditatea poate avea mai multe cauze şi pentru a cunoaşte etiologia sa este important de a determina momentul apariţiei ei. În această cauză este imposibil de stabilit momentul exact la care reclamantul a început să surzească; mai mult, în prima sa declaraţie, Corsacov a declarat că numai după aplicarea loviturilor el a început să audă sunete în urechea sa dreaptă, dar el nu a spus nimic despre durerea şi surditatea la urechea sa stângă. Ofiţerii de poliţie [A. Tulbu şi V. Dubceac] şi martorul C. au declarat că, la 9 iulie 1998, în drum spre secţia de poliţie, nu a fost folosită forţa fizică împotriva reclamantului, cu excepţia cazului când el a fost deposedat de cuţitul pe care-l ţinea în mână. Atunci, prin modalităţi tehnice speciale, reclamantul a fost trântit la pământ, lovindu-se cu capul... Corsacov a admis faptul că a avut un cuţit şi a explicat că el a încercat să-l arunce pentru a evita orice conflict la secţia de poliţie. Poliţiştii M.I. şi D.I., care erau prezenţi în secţia de poliţie la 9 iulie 1998, au declarat că nimeni nu a folosit forţa fizică împotriva reclamantului în prezenţa lor, el nu a fost încătuşat şi bătut cu bastonul. ... Mama reclamantului a declarat că, în seara zilei de 9 iulie 1998, ea şi-a vizitat fiul la secţia de poliţie şi acesta nu avea nici o leziune... Unchiul reclamantului, B.V., de asemenea, a declarat că el a vizitat reclamantul la secţia de poliţie la 10 iulie 1998, între orele 1:00 şi 2:00 noaptea, şi că el nu avea nici un semn de leziuni..., iar reclamantul nu i s-a plâns de faptul că ar fi fost bătut. ... Leziunile corporale suportate de dl Corsacov au fost cauzate prin lovirea de pământ cu capul în momentul în care poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac s-au aflat într-un pericol real de a fi răniţi. Poliţiştii au acţionat în limitele articolelor 14 şi 15 ale Legii cu privire la poliţie atunci când l-au deposedat de cuţit.” 42.  Ordonanţa nu conţinea nicio referire la acuzaţiile reclamantului că la 10 iulie 1998 el a fost dus în pădure şi ameninţat cu moartea. Reclamantul a contestat această ordonanţă. 43.  După 20 iunie 2001, urmărirea penală a fost redeschisă şi încetată de mai multe ori. Ordonanţa definitivă de încetare a urmăririi penale a fost emisă la 10 ianuarie 2002 de către procuratura Lăpuşna. 44.  După ce cauza a fost declarată admisibilă de către Curte la 7 noiembrie 2005, Procuratura Generală a ordonat redeschiderea urmăririi penale. Această urmărire penală continuă. Potrivit Guvernului, redeschiderea urmăririi penale a fost ordonată din cauza îngrijorării Procurorului General că leziunile corporale cauzate reclamantului în iulie 1998 au dus la invaliditate de gradul II, care, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, este echivalentă cu pierderea capacităţii de muncă în proporţie de 50-75 % şi că reclamantul a necesitat îngrijire medicală permanentă. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 45.  Codul de procedură penală în vigoare între 24 martie 1961 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele: Articolul 193 „Plîngerile în scris împotriva actelor organului de cercetare penală sau ale anchetatorului penal se adresează procurorului.” Articolul 194 „În termen de trei zile de la primirea plîngerii, procurorul este obligat s-o examineze şi să comunice celui care a întocmit-o hotărîrea sa. În caz de respingere a plîngerii procurorul este obligat să arate motivele pentru care o consideră neîntemeiată.” Articolul 195/1 „Plîngerea împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală şi ale procurorului poate fi înaintată în instanţa de judecată de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată ... Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul să atace în instanţa de judecată ... hotărîrile privind suspendarea sau clasarea dosarului penal ... Plîngerea poate fi înaintată judecătorului judecătoriei din raza de activitate a procuraturii în termen de 10 zile de la data primirii înştiinţării referitor la respingerea plîngerii sau la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii plîngerii pe adresa procurorului, dacă acesta nu a dat răspuns.” Articolul 195/3 „Persoanele ale căror drepturi şi interese au fost lezate prin refuzul de a porni procesul penal pot depune în instanţa de judecată o plîngere împotriva legalităţii ordonanţei de refuz în termen de 10 zile de la data cînd au luat cunoştinţă de ea.” Articolul 195/4 „... Instanţa de judecată cercetează concluziile despre lipsa motivelor şi temeiurilor legitime pentru pornirea procesului penal, cauzele pentru care s-a emis o astfel de ordonanţă, precum şi corespunderea cu normele dreptului procesual a temeiurilor referitoare la refuzul de a porni procesul penal. În urma controlului judiciar, instanţa de judecată pronunţă una din următoarele încheieri: 1) privind anularea ordonanţei despre refuzul de a porni procesul penal; 2) privind modificarea temeiurilor refuzului, considerîndu-l legal în esenţă; 3) privind respingerea plîngerii... .” 46.  Vechiul Cod penal în vigoare între 24 martie 1961 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele: Articolul 185 „... Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, însoţite fie de acte de violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de tortură şi care jignesc demnitatea personală a părţii vătămate, se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei la zece ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica anumite activităţi pe un termen de pînă la cinci ani. ...” 47. Vechiul Cod civil în vigoare până la 12 iunie 2003 prevede următoarele: Articolul 475 „Dauna cauzată persoanei sau bunurilor unui cetăţean, trebuie reparată de către persoana, care a cauzat dauna, în întregime... ... Dauna cauzată prin fapte licite nu trebuie să fie reparată, decît în cazurile prevăzute de lege.” 48.  Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 prevede următoarele: Articolul 14. Condiţiile şi limitele aplicării forţei, mijloacelor speciale şi a armei de foc „Poliţia are dreptul să aplice forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc în cazurile şi în modul prevăzute de prezenta lege. Aplicarea forţei, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice ... generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei sau poate conduce la alte urmări grave. ... În toate cazurile cînd aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sînt datori să se străduiască să aducă o daună cît mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, de asemenea, să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor. În cazul rănirii sau decedării cetăţenilor ca urmare a aplicării forţei fizice ... colaboratorul poliţiei este dator să comunice despre aceasta şefului său direct, pentru ca acesta să-l înştiinţeze pe procuror. Depăşirea de către colaboratorii poliţiei a atribuţiilor lor în ceea ce priveşte aplicarea forţei ... atrage după sine răspunderea prevăzută de lege.” Articolul 15. Aplicarea forţei fizice „Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.” ÎN DREPT I.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI 49.  Reclamantul pretinde violarea articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 50.  Curtea notează că această pretenţie se referă atât la maltratarea la care a fost supus reclamantul, cât şi la investigaţia plângerii cu privire la maltratare de către autorităţi. A.  Declaraţiile părţilor 51.  Potrivit reclamantului, salariile şi perspectivele profesionale ale poliţiştilor din Republica Moldova depind de numărul infracţiunilor descoperite. Acest lucru favorizează practici de maltratare a persoanelor bănuite în scopul de a obţine recunoaşterea vinovăţiei lor. 52.  El a declarat că a fost ameninţat cu moartea şi bătut crunt de către poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac. El s-a referit, în special, la raportul de expertiză medicală din 28 februarie 2000, întocmit de către o comisie independentă de medici legişti numită de către procuratură (a se vedea paragraful 33 de mai sus) care, potrivit lui, a confirmat gravitatea leziunilor sale. Ca rezultat al bătăilor, el a devenit surd şi incapabil de a munci, pe când era încă minor. Potrivit reclamantului, tratamentul aplicat lui a constituit tortură. 53.  În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, din septembrie 2004, Guvernul a reiterat argumentele din ordonanţa procuraturii Lăpuşna din 20 iunie 2001 (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În observaţiile sale suplimentare cu privire la fondul cauzei, din noiembrie 2005, Guvernul a notat că declaraţiile reclamantului sunt nefondate şi că, în orice caz, tratamentul aplicat lui nu a depăşit pragul stabilit de articolul 3 al Convenţiei. El s-a referit la constatările procuraturii Lăpuşna din ordonanţa sa din 20 iunie 2001 şi a susţinut că toate leziunile suferite de reclamant au fost cauzate prin căderea sa. Potrivit lui, poliţiştii au acţionat în limitele legii. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a putut dovedi existenţa unei legături cauzale dintre acţiunile poliţiştilor şi invaliditatea sa. Potrivit lui, deteriorarea sănătăţii reclamantului ar fi putut fi rezultatul faptului că sănătatea sa era deosebit de vulnerabilă sau din cauza unui tratament medical inadecvat, precum ar fi medicamentele inadecvate. Trântirea reclamantului la pământ i-a cauzat acestuia leziuni corporale uşoare, dar nu invaliditate de gradul II. B.  Aprecierea Curţii 1. Cu privire la pretinsa maltratare 54. După cum a declarat Curtea, de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII, p. 3288, § 93). 55. Curtea reaminteşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87). Nu este suficient pentru stat să se refere doar la achitarea poliţiştilor acuzaţi în cadrul unei urmăriri penale şi, prin urmare, achitarea poliţiştilor după ce au fost acuzaţi de maltratarea unei persoane nu va scuti statul de sarcina probaţiunii, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei, de a dovedi că leziunile corporale suferite de această persoană în timp ce se afla sub controlul poliţiei, nu au fost cauzate de poliţişti (Ribitsch v. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336, §§ 34, 38). (a)  Constatările Curţii cu privire la fapte 56.  Nu se dispută faptul că, între reţinerea sa la 9 iulie 1998 şi seara zilei de 10 iulie 1998, reclamantul s-a aflat sub controlul poliţiei. De asemenea, nu poate fi disputat şi faptul că reclamantul a suferit leziuni corporale în acea perioadă. 57.  Esenţa declaraţiilor Guvernului este că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului când el a fost trântit la pământ la 9 iulie 1998 în drum spre secţia de poliţie (a se vedea paragraful 53 de mai sus). 58.  Curtea nu este convinsă de motivele prezentate de către Guvern şi consideră că el nu a dat o explicaţie plauzibilă despre modul cum reclamantului i-au fost cauzate leziunile corporale. Ea notează că raportul de expertiză medicală din 28 februarie 2000, întocmit de către o comisie independentă constituită din patru medici legişti cu experienţă, numită de către procuratură, în mod clar, prevedea că leziunile corporale ale reclamantului nu au putut fi cauzate prin cădere, dar numai prin lovituri cu obiecte contondente (a se vedea paragraful 33 de mai sus). De asemenea, ea notează că concluziile comisiei medicale nu au fost contestate de către părţile în procedura naţională şi că Guvernul nu a prezentat nicio probă Curţii care să pună la îndoială concluziile clare ale comisiei medicale. Prin urmare, Curtea consideră că acest raport are o valoare probatorie temeinică în ceea ce priveşte modul în care reclamantului i-au fost cauzate leziunile corporale. 59.  Suplimentar constatării că leziunile reclamantului din regiunea capului au fost cauzate prin lovituri cu obiecte contondente şi că nu ar fi putut fi cauzate prin cădere, trebuie, de asemenea, notat faptul că în raportul de expertiză al comisiei medicale din 28 februarie 2000 există o constatare clară că reclamantul avea vânătăi pe talpa piciorului stâng care, de asemenea, puteau fi cauzate numai prin lovituri cu un obiect contondent. Această constatare corespunde plângerii reclamantului că el a fost bătut cu un baston la tălpi pentru a fi forţat să-şi recunoască vina. Totuşi, autorităţile naţionale nu au luat în consideraţie constatările comisiei medicale şi au ajuns la concluzia generală că toate leziunile corporale ale reclamantului au fost rezultatul lovirii acestuia cu capul de pământ, o concluzie pe care Curtea nu o consideră credibilă. 60.  În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că Guvernul nu şi-a onorat sarcina să convingă Curtea că leziunile corporale ale reclamantului au fost cauzate altfel decât prin maltratarea la care el a fost supus în timp ce se afla în custodia poliţiei. 61.  Probele medicale arată că reclamantul a fost bătut cu obiecte contondente în cap şi la talpa piciorului stâng. Se pare că în urma acestor bătăi reclamantul a suferit o traumă acută la cap şi o contuzie; el avea numeroase vânătăi pe faţă, în jurul urechii drepte şi pe talpa piciorului stâng; el a avut o perforare a membranei timpanului ca rezultat al leziunilor (a se vedea paragraful 33) şi a suferit o surzenie brusc instalată care a avut drept rezultat scăderea capacităţii de auz (ibid.). Se pare că mai recent leziunile cauzate reclamantului s-au deteriorat în invaliditate de gradul II, care, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, corespunde pierderii capacităţii de muncă în volum de 50-75 %. 62.  Luând în consideraţie că acuzaţia reclamantului că el ar fi fost ameninţat cu arma este contestată de părţi şi că reclamantul nu a prezentat nicio probă cu privire la acest fapt, Curtea consideră că este incapabilă de a formula o concluzie în această parte. (b) Caracterizarea tratamentului în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei 63.  Curtea, în continuare, urmează să determine forma maltratării aplicate reclamantului. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, trebuie să se ia în consideraţie distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, se pare că intenţia a fost ca Convenţia să stigmatizeze printr-o astfel de distincţie tratamentul inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 66-67, § 167). Faptul că durerea sau suferinţa au fost cauzate intenţionat pentru a obţine o recunoaştere a vinovăţiei este un factor care trebuie luat în consideraţie atunci când se decide dacă maltratarea a constituit tortură (Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996‑VI, § 64; Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, § 114, ECHR 2000‑VII). 64.  În această cauză, Curtea notează, în special, intensitatea loviturilor aplicate reclamantului în urma cărora el a suferit leziuni corporale foarte serioase (a se vedea paragraful 61 de mai sus). În urma acestor leziuni, reclamantul s-a aflat aproximativ 70 de zile în spital în diferite perioade între lunile iulie şi noiembrie 1998 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Un element important care trebuie luat în consideraţie sunt consecinţele pe care maltratarea le-a avut asupra sănătăţii reclamantului (a se vedea paragraful 61 de mai sus). Curtea, de asemenea, acordă o mare importanţă vârstei fragede a reclamantului (şaptesprezece ani în ziua evenimentelor) fapt care l-a făcut deosebit de vulnerabil în faţa agresorilor săi. 65.  Totuşi, elementul decisiv pentru determinarea formei maltratării este practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost supus reclamantul. Aceasta este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă care presupune intenţia de a obţine informaţii, a intimida sau pedepsi. Curtea reaminteşte că în cauza Salman v. Turkey (citată mai sus, § 115), ea a constatat că folosirea practicii falaka însoţită de lovituri în zona pieptului a constituit tortură. 66. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de reclamant a fost de natură deosebit de gravă, capabilă să provoace dureri severe şi suferinţe crude, care pot fi considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei. 67.  În lumina celor expuse mai sus, Curtea constată că a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei. 2.  Cu privire la pretinsa investigaţie inadecvată 68.  Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). 69.  Investigaţia trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încât să permită stabilirea faptului dacă forţa folosită de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele unei cauze (a se vedea Kaya v. Turkey, hotărâre din 19 februarie 1998, Reports 1998-I, § 87). Investigarea acuzaţiilor serioase de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq. şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard. 70.  În fine, investigaţia trebuie să fie rapidă. În cauze care cad sub incidenţa articolelor 2 şi 3 ale Convenţiei, atunci când se analiza eficienţa investigaţiei oficiale, Curtea deseori a evaluat dacă la acel moment autorităţile au reacţionat prompt la plângeri (a se vedea Labita v. Italy, citată mai sus, § 133). 71. Curtea notează că investigaţia a durat mai mult de trei ani, perioadă în care ea a fost încetată şi redeschisă de cel puţin douăsprezece ori. Toate ordonanţele care au respins plângerile au avut aceeaşi concluzie: că singura cauză a leziunilor corporale ale reclamantului a fost lovirea sa cu capul de pământ, atunci când a fost trântit de către poliţişti pentru a-l deposeda de cuţit. De asemenea, aceste decizii au indicat că poliţiştii au fost în drept să utilizeze forţa, deoarece cuţitul reclamantului a prezentat o ameninţare pentru viaţa şi sănătatea lor şi că ei au acţionat în limitele legii. 72. În continuare, Curtea notează că autorităţile naţionale nu au oferit nicio explicaţie cu privire la discrepanţa dintre concluziile raportului de expertiză al comisiei medicale din 28 februarie 2000, care, în mod clar, a indicat că leziunile corporale au putut fi cauzate doar ca rezultat al bătăilor, şi versiunea circumstanţelor faptelor prezentată de poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac. 73. Trebuie notat, de asemenea, că investigaţia nu a încercat să ofere o explicaţie logică a cauzei vânătăilor de pe tălpile reclamantului, ignorându-le. 74. Curtea mai notează că autorităţile naţionale nu au reacţionat în niciun fel la plângerea reclamantului cu privire la ameninţarea din 10 iulie 1998 de a fi împuşcat în cap, deşi reclamantul a făcut acuzaţii foarte clare în acest sens. 75. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că investigaţia a fost caracterizată printr-un număr de omisiuni grave şi inexplicabile. Ea s-a încheiat cu adoptarea unor decizii care conţineau contradicţii şi concluzii nesusţinute de o analiză atentă a faptelor. Autorităţile au ignorat anumite fapte şi au omis să facă referire în deciziile lor la fapte îngrijorătoare. 76. În aceste circumstanţe Curtea constată că a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această parte. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI 77. Reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale pentru a invoca violarea articolului 3 al Convenţiei şi pretinde violarea articolului 13, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .” A. Declaraţiile părţilor 78. Reclamantul a declarat inter alia că din cauza rezultatului urmăririi penale cu privire la maltratarea sa, el nu a putut să înainteze o acţiune civilă de recuperare a daunelor împotriva poliţiştilor. 79. Potrivit Guvernului, pentru a-i oferi reclamantului un recurs efectiv, la 7 noiembrie 2005, Procuratura Generală a dispus redeschiderea urmăririi penale cu privire la pretinsa maltratare a reclamantului de către poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac. El consideră că nu a existat o violare a articolului 13. B. Aprecierea Curţii 80. Aşa cum s-a constatat mai sus, dreptul reclamantului de a nu fi supus torturii şi de a beneficia de o investigaţie efectivă a plângerilor sale cu privire la aplicarea torturii a fost încălcat de către stat. Prin urmare, pretenţiile reclamantului în această privinţă au fost serioase şi legitime în sensul articolului 13 (a se vedea Boyle and Rice v. the United Kingdom, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52). 81. În conformitate cu Codul Civil al Republicii Moldova în vigoare în acea perioadă (a se vedea paragraful 47 de mai sus), reclamantul ar fi putut pretinde compensaţii pentru cauzarea prejudiciului material şi moral numai dacă prejudiciul ar fi fost cauzat prin acţiuni ilegale. Deoarece urmărirea penală desfăşurată de autorităţile naţionale a conchis că acţiunile poliţiştilor A. Tulbu şi V. Dubceac au fost legale, orice acţiune civilă împotriva lor ar fi fost inefectivă. 82. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că reclamantul nu a avut un recurs efectiv în conformitate cu dreptul naţional de a pretinde compensaţii pentru maltratarea sa şi, prin urmare, constată că a existat o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte pretenţia în temeiul articolului 3. III.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 83.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A. Prejudiciul moral 84. Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al torturii şi al omisiunii autorităţilor de a investiga cauza sa în mod corespunzător. El a declarat că a suferit durere, nelinişte, stres şi frică pentru viaţa sa. El a devenit invalid după ce a fost supus torturii şi a pierdut din capacitatea de muncă. El a primit tratament medical timp de mai mult de un an de zile în spitale şi continuă să fie dependent de medicamente. 85. Guvernul a susţinut inter alia că, luând în consideraţie faptul că reclamantul nu a fost supus vreunei forme de tratament care să fie contrară prevederilor articolului 3, el nu este în drept să primească vreo compensaţie. Leziunile corporale ale reclamantului, care au fost iniţial caracterizate drept uşoare, au evoluat în invaliditate de gradul II, iar starea sănătăţii reclamantului s-a deteriorat. Acest lucru a constituit un motiv de îngrijorare pentru Procuratura Generală, care a redeschis investigaţia. Totuşi, redeschiderea investigaţiei nu a însemnat faptul că poliţiştii A. Tulbu şi V. Dubceac erau vinovaţi. Acest lucru ar fi contribuit numai la determinarea corectă a modului în care leziunile corporale au fost cauzate, precum şi pentru a determina dacă tratamentul medical permanent necesar domnului Corsacov a fost rezultatul bătăilor poliţiştilor sau al altor circumstanţe. Guvernul a ajuns la concluzia că reclamantul nu a reuşit să demonstreze existenţa unei legături cauzale între prejudiciul invocat de către el şi pretinsa violare a Convenţiei. În orice caz, în eventualitatea în care Curtea ar constata o violare, o atare constatare ar reprezenta în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. 86. Curtea notează în primul rând gravitatea extremă a încălcărilor drepturilor reclamantului. De asemenea, ea notează că, înainte de a fi agresat de către poliţie, reclamantul era un adolescent care nu avea probleme de sănătate. După ce a fost agresat, el a petrecut o perioadă lungă de timp în spital, primind tratament medical şi şi-a pierdut parţial auzul. Mai târziu, starea sănătăţii sale se pare că s-a deteriorat serios. O importanţă deosebită trebuie acordată modului în care autorităţile naţionale au desfăşurat investigaţia acuzaţiilor de tortură ale reclamantului şi faptului că în urma acestei investigaţii, reclamantul nu a avut posibilitatea de a solicita o compensaţie în faţa instanţelor judecătoreşti civile. 87. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că suferinţa şi frustrarea reclamantului nu pot fi compensate printr-o simplă constatare a unei violări a Convenţiei, aşa cum a sugerat Guvernul. Luând în consideraţie jurisprudenţa sa precedentă cu privire la articolul 3 (a se vedea, în special, Selmouni v. France, citată mai sus, Dikme v. Turkey, nr. 20869/92, ECHR 2000‑VIII; Khudoyorov v. Russia, nr. 6847/02, ECHR 2005‑... (extracts)) şi hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă, plus orice taxă care ar putea fi percepută. B. Costuri şi cheltuieli 88. Avocatul reclamantului a pretins EUR 5,042.67 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Ea a pretins că această sumă a acoperit cheltuielile de secretariat, cheltuielile de traducere şi costurile de reprezentare. Ea a prezentat o listă detaliată a tuturor cheltuielilor, potrivit căreia ea a petrecut 39 de ore asupra acestei cauze la două rate diferite de EUR 50 şi 150. 89. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând inter alia că reclamantul nu a demonstrat cheltuielile de reprezentare pretinse. Potrivit lui, suma pretinsă este prea mare în comparaţie cu salariul mediu lunar în Republica Moldova. 90. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII). 91. În această cauză, luându-se în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus şi performanţa avocatului, Curtea acordă reclamantului EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. C. Dobânda de întârziere 92. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Hotărăşte că a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte tratamentul la care a fost supus reclamantul;   2.  Hotărăşte că a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către poliţie;   3.  Hotărăşte că a existat o violare a articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte lipsa recursurilor efective cu privire la pretinsa maltratare;   4. Hotărăşte (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 20,000 (douăzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 aprilie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. Michael O’Boyle                Nicolas Bratza Grefier                    Preşedinte