19247/03

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA       CAUZA BĂLAN c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 19247/03)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   29 ianuarie 2008         DEFINITIVĂ   29/04/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Bălan c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Josep Casadevall,  Giovanni Bonello,  Kristaq Traja,  Stanislav Pavlovschi,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 8 ianuarie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19247/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Pavel Bălan („reclamantul”), la 27 februarie 2003. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu. 3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat ca urmare a refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i acorda compensaţii pentru valorificarea ilegală a operei ce constituie dreptul său de autor. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 6 octombrie 2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5. Reclamantul s-a născut în anul 1938 şi locuieşte în Chişinău. 6.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 7.  În anul 1985, reclamantul a publicat fotografia „Cetatea Soroca” în albumul Poliptic Moldav. El a primit onorariu de autor pentru această fotografie. 8.  În anul 1996, Guvernul a adoptat o hotărâre privind buletinele de identitate, folosind, inter alia, fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate emise de către Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova („Ministerul”). Reclamantul nu a fost consultat şi nu şi-a dat acordul pentru o astfel de valorificare a fotografiei. 9.   În anul 1998, el a solicitat Ministerului să fie compensat pentru încălcarea drepturilor sale ca urmare a folosirii neautorizate a fotografiei făcute de el, precum şi să fie încheiat cu el un contract pentru valorificarea ulterioară a acestei fotografii. 10. După ce cererea sa a fost respinsă, la 10 noiembrie 1998, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului. La 24 martie 1999, Tribunalul Chişinău a admis parţial pretenţiile sale şi a constatat că el era autorul fotografiei şi că aceasta a fost folosită fără consimţământul lui. Instanţa i-a acordat 4,050 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 568 dolari SUA (USD). Instanţa a mai obligat Ministerul să publice scuze, însă a respins cererea reclamantului de a obliga Ministerul să încheie cu el un contract pentru valorificarea ulterioară a fotografiei. 11. Reclamantul a depus apel. El a susţinut, inter alia, că motivul pentru care el nu a cerut retragerea buletinelor de identitate deja emise cu încălcarea drepturilor sale şi interzicerea emiterii pe viitor a buletinelor de identitate ce purtau fotografia făcută de el era că aceasta implica costuri extrem de ridicate pentru Minister şi ar fi creat probleme inutile deţinătorilor buletinelor de identitate. Din aceste motive, el a solicitat încheierea unui contract cu Ministerul. 12.  La 16 septembrie 1999, Curtea de Apel a casat hotărârea instanţei inferioare şi a respins pretenţiile reclamantului. 13. La 22 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel şi a menţinut decizia Tribunalului Chişinău în partea referitoare la prejudiciile acordate reclamantului, însă a respins cererea lui privind publicarea scuzelor. De asemenea, instanţa judecătorească a decis rejudecarea cauzei în partea referitoare la încheierea unui contract cu reclamantul pentru valorificarea ulterioară a fotografiei, deoarece, în opinia sa, el avea un asemenea drept. 14.   Începând cu 1 mai 2000, Ministerul a încetat să folosească fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate. 15. În cadrul unui alt set de proceduri, reclamantul a solicitat plata compensaţiilor pentru prejudiciul material cauzat ca urmare a folosirii neautorizate în continuare a fotografiei sale între data hotărârii judecătoreşti, 24 martie 1999, şi 1 mai 2000. Deoarece în acea perioadă au fost emise peste 260,000 de buletine de identitate, el a solicitat 10% din suma plătită statului de către posesorii buletinelor de identitate (MDL 2,403,137). De asemenea, el a cerut compensaţii cu titlu de prejudiciu moral (MDL 200,000). 16.  La 6 noiembrie 2001, Tribunalul Chişinău a acordat reclamantului MDL 180,000 în calitate de compensaţie pentru prejudiciu material şi MDL 3,600 cu titlu de prejudiciu moral, însă a respins cererea reclamantului privind obligarea Ministerului să încheie un contract cu el. 17.   La 26 martie 2002, Curtea de Apel a casat această decizie şi a respins pretenţiile reclamantului. Instanţa a constatat că, deşi dreptul de autor al reclamantului asupra fotografiei relevante a fost clar stabilit, el a fost compensat prin hotărârea judecătorească din 24 martie 1999. Având în vedere că instanţa judecătorească nu a interzis valorificarea fotografiei în viitor, iar reclamantul nu a solicitat o astfel de interdicţie, buletinele de identitate deja emise sau care urmau a fi emise în viitor nu mai cădeau sub incidenţa Legii din 23 noiembrie 1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe („Legea din 1994”) (nr.293-XII) (a se vedea paragraful 19 de mai jos). Prin urmare, reclamantul nu putea pretinde încălcarea drepturilor sale. 18. La 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului, reproducând, în esenţă, motivele aduse de Curtea de Apel în decizia sa. Deşi a confirmat dreptul de autor al reclamantului asupra fotografiei făcute de el, instanţa a adăugat că buletinul de identitate era un document oficial care nu putea constitui obiect al dreptului de autor. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           19.  Prevederile relevante ale Legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe (nr. 293-XI) din 23 noiembrie 1994 sunt următoarele: Articolul 4 „(4) Dreptul de autor nu depinde de dreptul de proprietate asupra obiectului material, în care şi-a găsit expresie opera respectivă. Din faptul procurării obiectului nu rezultă faptul investirii posesorului acestuia cu careva drepturi de autor, stabilite prin prezenta lege.”   Articolul 6 „(1) Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, de artă sau ştiinţifice exprimate în formă: ... i) operele fotografice ...;” Articolul 7 „(1) Nu constituie obiecte ale dreptului de autor: (a) documentele oficiale ...;” Articolul 9 „... (2) Drepturile personale (morale) ale autorului nu pot fi înstrăinate şi sunt imprescriptibile în caz de cedare a drepturilor patrimoniale.” Articolul 19 „Valorificarea operei autorului de către alte persoane ... se admite în baza unui contract încheiat cu autorul sau cu succesorii lui în drepturi, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 20-23.” Articolul 24 „(1) Drepturile patrimoniale ... pot fi transmise de către autori sau alţi titulari ai dreptului de autor prin contracte de autor.” Articolul 37 „(1) Valorificarea operelor ... de artă ... cu violarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe stabilite prin prezenta lege se consideră nelegitimă.” Articolul 38 „(1) Titularul drepturilor exclusive de autor şi al drepturilor exclusive conexe este în drept să ceară de la persoana care le-a violat: a) recunoaşterea drepturilor sale; b) restabilirea situaţiei existente până la violarea dreptului şi încetarea acţiunilor care comportă violarea dreptului sau creează pericolul violării lui; c) recuperarea pierderilor, inclusiv a câştigului nerealizat; d) perceperea venitului realizat de persoana care a violat drepturile de autor şi drepturile conexe prin folosirea lor ilicită, în locul recuperării pierderilor; e) achitarea unei compensaţii în mărime de la 10,000 la 20,000 de salarii minime în locul recuperării pierderilor sau perceperii venitului obţinut prin folosirea ilicită a creaţiei intelectuale; (2) Sancţiunile indicate la alin. (1) literele c) - e) se aplică la aprecierea titularului drepturilor de autor sau al drepturilor conexe.” 20.  Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ (nr. 793) din 10 februarie 2000 sunt următoarele: Articolul 4 „Nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ: ... (c) legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanţele şi hotărârile Guvernului cu caracter normativ, ...” ÎN DREPT 21. Reclamantul a pretins încălcarea dreptului său la judecare într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” 22.  Reclamantul a mai pretins violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca rezultat al neacordării unei compensaţii pentru încălcarea dreptului său de proprietate intelectuală. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I. ADMISIBILITATEA 23. În cererea sa iniţială, reclamantul s-a plâns de durata excesivă a procedurilor judiciare în cauza sa, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu examineze această pretenţie. Curtea nu găseşte vreun temei pentru a o examina. 24.  Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară pretenţia admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE A.  Argumentele părţilor 1.  Guvernul 25. Guvernul a susţinut că, la examinarea cauzei reclamantului, instanţele judecătoreşti naţionale au aplicat greşit legea. Legea din anul 1994 (a se vedea paragraful 19 de mai sus) nu era aplicabilă, deoarece opera protejată a reclamantului a fost creată în anul 1985, înainte de adoptarea Legii din anul 1994. Mai mult, Legea din anul 1994 nu conţine dispoziţii privind drepturile asupra operelor create înainte de intrarea ei în vigoare. Prin urmare, instanţele judecătoreşti urmau să aplice vechiul Cod civil, care a fost în vigoare între 1964 şi 2003. Guvernul a înaintat argumente cu privire la situaţia juridică a reclamantului în cazul aplicării vechiului Cod civil. 26.  De asemenea, Guvernul s-a referit la faptul că, în anul 1999, reclamantul nu a cerut instanţelor judecătoreşti să interzică folosirea ulterioară de către Minister a fotografiei sale, la care el avea dreptul în temeiul articolului 38 (1) (b) al Legii din anul 1994 (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Prin urmare, el consideră că nu a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului atunci când instanţele judecătoreşti au respins pretenţiile sale privind plata compensaţiei şi când Curtea de Apel a constatat că folosirea în trecut sau în viitor a fotografiei acestuia la eliberarea buletinelor de identitate nu cade sub incidenţa Legii din anul 1994. Mai mult, după cum au constatat instanţele judecătoreşti naţionale, deoarece buletinele de identitate erau documente oficiale, asupra lor nu putea fi extins dreptul de autor (a se vedea, de asemenea, articolul 7 al Legii din anul 1994, paragraful 19 de mai sus). Compensaţia pe care a primit-o reclamantul în anul 1999 a constituit repararea integrală a prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a folosirii neautorizate a operei sale protejate. 27.  În final, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolui nr. 1 la Convenţie, ci doar pretenţii, pe care instanţele judecătoreşti naţionale le-au respins şi care, prin urmare, nu puteau constitui obiect al ingerinţei. În caz contrar, orice persoană care a depus o cerere în instanţele judecătoreşti naţionale ar putea automat invoca o ingerinţă în drepturile sale garantate de Convenţie. 2.  Reclamantul 28.  Reclamantul a susţinut că el avea un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii, drepturile de proprietate intelectuală erau incluse în noţiunea de mai sus. De asemenea, el a considerat că a avut loc o ingerinţă în acest drept ca urmare a folosirii neautorizate a operei sale protejate. El a beneficiat de unele avantaje financiare în urma folosirii creaţiei sale intelectuale, inclusiv când a primit onorariile în urma publicării fotografiei sale pentru prima dată în anul 1985 (a se vedea paragraful 7 de mai sus) şi când i s-au acordat compensaţii în anul 1999 (a se vedea paragraful 13 de mai sus). 29.  De asemenea, reclamantul consideră că el avea o speranţă legitimă să obţină compensaţii pentru orice încălcare a drepturilor sale de autor, deoarece legea prevedea clar un astfel de drept. Prin urmare, hotărârile judecătoreşti naţionale nu au creat un drept de proprietate, care deja exista în virtutea legii, ci doar aveau menirea să stabilească suma exactă a compensaţiei. Astfel, refuzul de a-i acorda vreo compensaţie a constituit o ingerinţă în dreptul său de proprietate. Mai mult, instanţele judecătoreşti i-au acordat deja o compensaţie în anul 1999 în condiţii identice. În viziunea reclamantului, aceasta a confirmat dreptul său de a obţine o astfel de compensaţie în cazul oricărei încălcări viitoare a drepturilor sale. 30.  De asemenea, reclamantul a considerat că Curtea de Apel a comis o ingerinţă în dreptul său de proprietate când a declarat, în decizia sa din 26 martie 2002, că, ca urmare a compensaţiei acordate reclamantului pentru valorificarea neautorizată a fotografiei sale şi din cauza că el nu a cerut interzicerea folosirii neautorizate a acesteia în viitor, această operă nu mai era protejată de Legea din anul 1994. El consideră că această limitare nu era prevăzută de lege, deoarece articolul 38 al Legii din anul 1994 prevedea dreptul de a cere compensaţii pentru încălcările trecute şi nu se referea la încălcările continue. Mai mult, reclamantul a susţinut că el nu putea cere interzicerea folosirii ulterioare a operei sale protejate, deoarece decizia privind folosirea fotografiei sale a fost luată de către Guvern. Potrivit legislaţiei în vigoare (a se vedea paragraful 20 de mai sus), o persoană fizică nu poate contesta o hotărâre de Guvern în instanţa judecătorească, decât dacă această hotărâre se referă doar la ea. Hotărârea care includea folosirea creaţiei sale intelectuale a fost adoptată în privinţa documentelor de identitate naţională în general şi, prin urmare, nu s-a referit doar la reclamant. De asemenea, persoanele fizice din Republica Moldova nu au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională referitor la legalitatea hotărârilor Guvernului. În final, reclamantul a considerat că, ca urmare a hotărârilor judecătoresti adoptate, el a fost supus unei poveri excesive şi individuale. B.  Aprecierea Curţii 1. Principii generale 31.  Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi proprietăţi (a se vedea Kopecký v. Slovakia [GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004‑IX, şi Van der Mussele v. Belgium, hotărâre din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, p. 23, § 48). Mai mult, „un reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobândirea efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Kopecký, citată mai sus, § 35; Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, ECHR 2001-VIII; şi Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002-VII). 32.  Conceptul de „bun”, la care se face referire în prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, are un sens autonom care nu se limitează la proprietatea asupra unor bunuri materiale şi este independent de clasificarea formală din dreptul naţional: unele drepturi şi interese care constituie patrimoniu pot fi, de asemenea, privite ca „drepturi de proprietate” şi, astfel, ca „bunuri” în sensul acestei prevederi. Chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, ofereau reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Iatridis v. Greece, [GC], nr. 31107/96; Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 100, ECHR 2000-I; Broniowski v. Poland [GC], nr. 31443/96, § 129, ECHR 2004-V; şi Anheuser-Busch Inc. v. Portugal [GC], nr. 73049/01, § 63, ECHR 2007‑...). 33.  În anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun” poate, de asemenea, să se bucure de protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Astfel, acolo unde interesul cu privire la proprietate face parte din natura pretenţiei, persoana care o invocă poate fi privită ca având o „speranţă legitimă” dacă există o bază suficientă pentru acest interes în dreptul naţional, spre exemplu când există o jurisprudenţă stabilită a instanţelor judecătoreşti care s-o confirme (a se vedea Kopecký, citată mai sus, § 52). Totuşi, nu există o speranţă legitimă acolo unde există o dispută privind interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei naţionale şi unde pretenţiile reclamantului sunt ulterior respinse de către instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea Kopecký, citată mai sus, § 50). 2.  Aplicarea acestor principii în prezenta cauză (a)  Dacă reclamantul avea un „bun” 34.  Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie este aplicabil proprietăţii intelectuale (a se vedea Anheuser-Busch Inc., citată mai sus, § 72). În această cauză, Curtea notează că drepturile reclamantului asupra fotografiei făcute de el au fost confirmate de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea paragrafele 10, 17 şi 18 de mai sus). Prin urmare, spre deosebire de hotărârea Anheuser-Busch Inc. v. Portugal citată mai sus, în această cauză nu a existat o dispută în privinţa faptului dacă reclamantul putea pretinde protejarea drepturilor sale de autor. În această privinţă, Curtea ia notă de declaraţiile reclamantului (a se vedea paragraful 29 de mai sus), potrivit cărora el a cerut instanţelor judecătoreşti să protejeze dreptul său de autor deja stabilit, acordându-i compensaţii, şi nu să stabilească „dreptul lui de proprietate” asupra unor astfel de compensaţii. În opinia Curţii, el avea un drept recunoscut de lege şi de o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată anterior (a se vedea paragraful 13 de mai sus), şi nu doar o simplă speranţă legitimă de a obţine un drept de proprietate. 35.  Curtea notează că, la 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a decis că buletinele de identitate erau documente oficiale, în sensul articolului 7 al Legii din anul 1994, şi nu puteau constitui obiect al dreptului de autor al reclamantului (a se vedea paragrafele 16, 18 şi 19 de mai sus). Totuşi, instanţa judecătorească s-a referit doar la buletinele de identitate şi nu la fotografia făcută de către reclamant, în privinţa cărora nu exista o dispută. Mai mult, articolul 4 al Legii din anul 1994 face o distincţie expresă între dreptul de autor asupra operei sale şi dreptul de proprietate  asupra obiectului material în care şi-a găsit expresia opera respectivă (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Prin urmare, decizia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia buletinele de identitate nu puteau constitui obiect al dreptului de autor, nu are nicio legătură cu drepturile reclamantului asupra fotografiei făcute de el. Această constatare se confirmă prin faptul că instanţele judecătoreşti naţionale au hotărât, în primul set de proceduri, că drepturile reclamantului au fost încălcate. Instanţele judecătoreşti i-au acordat compensaţii în pofida folosirii de către Minister a fotografiei într-un mod identic înainte şi după anul 1999, şi anume în calitate de fundal pentru buletinele de identitate. 36.  În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că reclamantul avea un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. (b)  Dacă a existat o ingerinţă 37.  De asemenea, Curtea notează poziţia Guvernului, potrivit căreia instanţele judecătoreşti au aplicat legea care nu era aplicabilă cauzei reclamantului (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Totuşi, Curtea reiterează că ea nu are sarcina să ia locul autorităţilor naţionale care s-au pronunţat asupra cauzei reclamantului. Este, în primul rând, sarcina acestora să examineze toate faptele cauzei şi să aducă motivele lor în hotărârile lor. În această cauză, Curtea nu găseşte vreun temei pentru a pune la îndoială aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale a legii adoptate special pentru a reglementa chestiunile ce ţin de drepturile de autor şi care a intrat în vigoare înainte de pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului. Prin urmare, noile argumente ale Guvernului, care au fost invocate pentru prima dată în procedurile în faţa Curţii, sunt irelevante (a se vedea, mutatis mutandis, Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 102, 4 octombrie 2005). Prin urmare, Curtea va examina cauza în baza legii aplicate de către instanţele judecătoreşti naţionale. 38. Curtea nu este gata să accepte punctul de vedere al Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căruia folosirea operei protejate a reclamantului după pronunţarea hotărârii judecătoreşti din anul 1999 nu a adus atingere bunurilor acestuia, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, pe motiv că reclamantul nu a solicitat instanţelor judecătoreşti să interzică folosirea neautorizată pe viitor a operei sale protejate. Curtea notează că articolul 37 (1) al Legii din anul 1994 prevede în termeni univoci că „valorificarea operelor ... de artă ... cu violarea drepturilor de autor ... se consideră nelegitimă”. Caracterul ilegal al folosirii neautorizate nu este condiţionat prin lege de vreo acţiune anumită al titularului dreptului de autor, cum ar fi o cerere depusă instanţei judecătoreşti de a interzice o asemenea folosire. Constatarea încălcării drepturilor reclamantului în hotărârea judecătorească din anul 1999 confirmă acest fapt. 39.  Mai mult, nu se poate spune, după cum a argumentat Guvernul, că reclamantul a acceptat tacit valorificarea operei sale protejate fără remunerare. Din contra, depunând o nouă acţiune, el şi-a exprimat clar opinia că o astfel de valorificare a dus la încălcarea drepturilor sale. Mai mult, faptul că el a solicitat încontinuu ocrotirea dreptului său, cerând Ministerului să încheie cu el un contract şi să-i plătească onorariile de autor sau compensaţii (a se vedea paragrafele 10 şi 15 de mai sus) probează faptul că el s-a opus continuu folosirii neautorizate a operei sale protejate. În consecinţă, faptul că reclamantul nu a solicitat interzicerea folosirii neautorizate a creaţiei sale intelectuale de către Minister nu putea legaliza o astfel de valorificare, deoarece valorificarea neautorizată era expres interzisă prin lege şi nu a fost permisă de reclamant. 40.  În lumina celor de mai sus, Curtea constată că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. (c) Dacă ingerinţa a fost „legală” 41. Curtea notează că Legea din anul 1994 nu prevede încetarea drepturilor de autor în virtutea omisiunii beneficiarului acestui drept de a cere instanţelor judecătoreşti interzicerea folosirii operei sale. Unica modalitate de transmitere a dreptului de autor este încheierea unui contract cu autorul sau cu succesorii acestuia (a se vedea articolele 19 şi 24 al Legii din anul 1994, citate în paragraful 19 de mai sus), în timp ce „drepturile morale” ale autorului nu pot fi transmise niciodată unei persoane terţe (a se vedea articolul 9 al Legii din anul 1994, citat în paragraful 19 de mai sus). Suplimentar, autorul creaţiei intelectuale decide care sancţiune prevăzută de lege să fie aplicată în cazul unei încălcări a drepturilor sale protejate de Legea din anul 1994 (a se vedea articolul 38 al Legii din anul 1994, citat în paragraful 19 de mai sus). 42. Curtea notează că nici instanţele judecătoreşti naţionale şi nici Guvernul nu s-au referit la vreo prevedere concretă a Legii din anul 1994 care prevede în mod expres încetarea drepturilor de autor asupra operei protejate ca urmare a omisiunii de a interzice folosirea neautorizată a acesteia. Articolul 38 al Legii din anul 1994, citat mai sus, se referă la dreptul de a solicita interzicerea folosirii neautorizate, însă nu prevede vreo consecinţă negativă pentru omisiunea de a face acest lucru. 43.  De asemenea, Curtea notează discrepanţa în modul în care instanţele judecătoreşti naţionale au interpretat Legea din anul 1994 în cadrul primei proceduri (a se vedea paragraful 13 de mai sus) şi în cadrul celei de-a doua proceduri (a se vedea paragrafele 17 şi 18 de mai sus), deşi ele decideau, în esenţă, asupra aceleiaşi situaţii juridice. Mai mult, Guvernul a considerat că Legea din anul 1994 nu era aplicabilă în genere cauzei reclamantului, contrar poziţiei instanţelor judecătoreşti naţionale. Acest lucru sugerează că Legea din anul 1994 nu a fost suficient de previzibilă în aplicarea sa şi aceasta poate reprezenta în sine un substrat suficient pentru a ajunge la concluzia că ingerinţa nu a fost „legală”. Totuşi, Curtea nu consideră necesar de a decide definitiv asupra acestei chestiuni, având în vedere concluziile sale de mai jos. (d)  Scopul şi legalitatea ingerinţei 44. Chiar dacă admitem că Legea din anul 1994 a fost suficient de previzibilă în aplicarea sa, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în dreptul reclamantului a fost proporţională cu scopul urmărit. Curtea notează argumentul reclamantului precum că el nu putea să prevină încălcarea drepturilor sale, deoarece el nu avea dreptul să conteste în instanţă hotărârea Guvernului care a permis valorificarea neautorizată a operei lui (a se vedea paragrafele 8, 20 şi 30 de mai sus). Guvernul nu a comentat acest argument. Curtea consideră că nu este necesar ca ea să ia o poziţie definitivă asupra acestei chestiuni în lumina constatărilor sale de mai jos. 45.  Curtea acceptă faptul că emiterea buletinelor de identitate constituie, fără îndoială, o chestiune importantă de interes public. Totodată, se pare că acest scop social important putea fi realizat în mai multe feluri, neimplicând încălcarea dreptului reclamantului. Spre exemplu, putea fi folosită o altă fotografie sau putea fi încheiat un contract cu reclamantul. Curtea nu cunoaşte vreun motiv convingător pentru folosirea fotografiei făcute de reclamant sau vreun impediment în folosirea altor materiale în acelaşi scop. Într-adevăr, din 1 mai 2000, fotografia făcută de reclamant nu mai era folosită în calitate de fundal pentru buletinele de identitate, ceea ce confirmă că interesul public putea fi atins fără încălcarea dreptului reclamantului. 46.  Astfel, instanţele judecătoreşti naţionale nu au respectat un echilibru just între interesele comunităţii şi cele ale reclamantului, impunându-i acestuia o povară individuală şi excesivă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 47. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A.  Prejudiciu 48. Reclamantul a pretins 20,267 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral. El s-a bazat pe compensarea prejudiciului acordată de către Tribunalul Chişinău la 6 noiembrie 2001 (a se vedea paragraful 16 de mai sus) şi pe perioada (de trei ani) în care el nu a putut folosi această sumă de bani. De asemenea, el s-a referit la frustrarea ce i-a fost cauzată în urma folosirii operei sale fără autorizaţie şi refuzului de a-l compensa. Văzând că fotografia pe care a făcut-o era larg folosită în documentele emise de Guvern, el s-a aşteptat la o compensaţie echitabilă şi a fost profund dezămăgit când a fost refuzat. 49.  Guvernul a susţinut că suma acordată la 6 noiembrie 2001 era irelevantă, deoarece această hotărâre judecătorească a fost casată, iar reclamantul nu avea o speranţă să primească această sumă. Mai mult, hotărârea judecătorească din 24 martie 1999, care a fost menţinută în privinţa sumei acordate în favoarea reclamantului (a se vedea paragrafele 10 şi 13 de mai sus), a constituit o compensaţie deplină pentru orice prejudiciu cauzat reclamantului. El a susţinut că reclamantului nu i-a fost cauzat vreun prejudiciu, deoarece el nu a prezentat vreo probă precum că ar fi ratat vreun venit sau că ar fi beneficiat într-un alt mod de dreptul său de autor asupra fotografiei făcute de el. 50.  Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un prejudiciu ca urmare al încălcării drepturilor sale asupra fotografiei făcute de el şi al refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i acorda compensaţii pentru această încălcare, având în vedere mai cu seamă faptul că fotografia a fost reprodusă la scară largă (a se vedea paragraful 15 de mai sus), în pofida faptului că autorităţile cunoşteau caracterul ilegal al unei astfel de valorificări. Mai mult, Curtea constată că suma acordată reclamantului din anul 1999 (a se vedea paragrafele 10 şi 13 de mai sus) l-a compensat doar pentru încălcarea drepturilor sale comisă înainte de iniţierea procedurilor din anul 1999, şi nu pentru valorificarea ulterioară a fotografiei făcute de el. 51.  În lumina celor de mai sus şi hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral. B. Costuri şi cheltuieli 52. Reclamantul a pretins EUR 2,872 cu titlu de costuri şi cheltuieli, din care EUR 2,812 pentru reprezentarea judiciară în faţa Curţii. Avocatul reclamantului a prezentat un contract cu reclamantul şi o listă detaliată, potrivit căreia el a lucrat 37.5 ore. În ceea ce priveşte onorariul de EUR 75 perceput pentru o oră de lucru, avocatul a susţinut că acesta se încadra în limitele ratelor pe oră recomandate de către Baroul Avocaţilor al Republicii Moldova, care erau de EUR 40-150. 53. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de către avocat nu a fost de fapt suma reală plătită acestuia de către reclamant. El a pus la îndoială numărul de ore lucrate de către avocatul reclamantului şi rata pe o oră percepută de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de către Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea mari în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi s-a referit la caracterul non-profit al organizaţiei Juriştii pentru drepturile omului. 54.  În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. C. Dobânda de întârziere 55.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   3.  Hotărăşte (a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i)  EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral; (ii)  EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iii) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   4.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 29 ianuarie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte