19960/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”     SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA POPOV c. MOLDOVEI (nr. 2)   (Cererea nr. 19960/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   6 decembrie 2005     DEFINITIVĂ   06/03/2006     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Popov c. Moldovei (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din: Sir Nicolas Bratza, Preşedinte, Dl J. CASADEVALL, Dl   M. Pellonpää, Dl R. Maruste, Dl S. Pavlovschi, Dl   J. Borrego Borrego, Dl   J. SIKUTA, judecători, şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 15 noiembrie 2005 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea (nr. 19960/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Serghei Popov („reclamantul”), la 7 iunie 2004. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Jereghi de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, care a prezentat o procură la 18 ianuarie 2005. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil şi dreptul său la protecţia proprietăţii au fost încălcate ca rezultat al casării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile favorabilă lui. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 1 martie 2005, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea cererii. Ea a decis, de asemenea, să se dea prioritate cauzei în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii, luând în consideraţie vârsta înaintată a reclamantului şi starea rea a sănătăţii sale. 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6. Reclamantul s-a născut în anul 1925 şi locuieşte în Chişinău. 7. În 1941, autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor reclamantului. În acelaşi an, familia sa a fost deportată în Rusia şi în Uzbekistan. 8. La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să revendice proprietăţile lor confiscate sau naţionalizate. 9. În 1997, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului Centru, prin care a cerut restituirea casei părinţilor săi. Deoarece casa a fost procurată de la stat de către foştii chiriaşi, reclamantul a solicitat pe cale judiciară declararea nulă a contractelor de vânzare-cumpărare. El a cerut, de asemenea, evacuarea tuturor locatarilor casei. 10. Printr-o hotărâre irevocabilă din 5 noiembrie 1997, acţiunea reclamantului a fost admisă. 11. Între 1997 şi 2002, reclamantul a înaintat numeroase plângeri cu privire la neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997 Consiliului municipal, Judecătoriei sectorului Centru şi Ministerului Justiţiei. 12. În 2001, reclamantul s-a plâns Curţii de neexecutarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Cererea reclamantului a fost înregistrată cu numărul 74153/01 şi a fost comunicată Guvernului în ianuarie 2003. 13. În aprilie 2004, patru locatari ai casei reclamantului au depus la Curtea de Apel Chişinău o cerere de revizuire a hotărârii din 5 noiembrie 1997. Bazându-se pe articolul 449 al noului Cod de procedură civilă, ei au declarat în cererea lor că le-au devenit cunoscute informaţii noi. De asemenea, ei au solicitat instanţei să-i repună în termenul de depunere a cererii, având în vedere faptul că noua informaţie a fost obţinută de ei de la Arhiva Naţională în aprilie 2004. 14. Reclamantul pretinde că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord conform căruia el ar consimţi să-şi retragă cererea sa adresată Curţii şi ar renunţa la dreptul său la orice compensaţie în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul Guvernamental i-ar fi sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va continua examinarea cererii de revizuire, depusă de pârâţi, iar cauza va rămâne nesoluţionată pentru o perioadă îndelungată. El a refuzat să semneze acordul. 15. La 26 mai 2004, Curtea de Apel a examinat cererea de revizuire depusă de locatarii casei reclamantului în care au fost invocate faptele nou descoperite. 16. Noile fapte invocate de locatarii casei au fost o ediţie a Monitorului Oficial municipal din anul 1940 şi patru certificate de la Arhiva Naţională şi din Registrul bunurilor imobile datate din 6 aprilie 2004, 18 mai 2004 şi 19 mai 2004. 17. Un certificat de la Arhiva Naţională datat din 6 aprilie 2004 avea următorul conţinut: „...potrivit Monitorului Oficial municipal din anul 1940, există o casă cu un nou număr 36 (vechiul număr 46) pe strada Ştefan cel Mare al cărei proprietar este Pelagheia Popova şi o casă cu un nou număr 33 (vechiul număr 37) pe strada Ştefan cel Mare, al cărei proprietar este Pelagheia Popov”. 18. Un alt certificat de la Arhiva Naţională datat din 6 aprilie 2004 conţinea următoarele: „...potrivit Arhivei Consiliului municipal, la 29 februarie 1924 denumirea străzii Nicolaievskaia a fost schimbată în Ştefan cel Mare”. 19. Certificatul din 18 mai 2004 eliberat de Arhiva Naţională avea următorul conţinut: „...potrivit datelor de la Arhiva Consiliului municipal Chişinău pentru anul 1930, exista o casă cu numărul 37 pe strada Ştefan cel Mare (Nicolaievskaia) al cărei proprietar era Pelagheia Popova şi o casă cu numărul 46 pe strada Ştefan cel Mare (Nicolaievskaia) al cărei proprietar era Pelagheia Popov”. 20. Certificatul din 19 mai 2004 eliberat de organul cadastral judecătorului N.B. de la Curtea de Apel prevedea că proprietarul casei de pe strada Columna 33 era dl Serghei Popov. De asemenea, el prevedea că nu existau informaţii cui i-a aparţinut casa respectivă înainte de 1940, deoarece primul înscris în Registrul bunurilor imobile a fost făcut în 1952. 21. Conform Monitorului Oficial din 15 martie 1940, publicat de Consiliul municipal Chişinău, România, pentru a elimina confuzia din numerotarea caselor, care a creat dificultăţi de ordin economic şi administrativ, a fost adoptată o nouă numerotare pentru anumite străzi, inclusiv strada Ştefan cel Mare. Proprietarii caselor de pe străzile respective au fost obligaţi să cumpere de la Consiliul municipal noi plăci pe care erau imprimate numere şi să le instaleze pe casele lor. Noua numerotare trebuia să intre în vigoare la 1 aprilie 1940. Până la acea dată, proprietarii trebuiau să aibă atât vechile numere, cât şi noile numere pe casele lor, pentru a facilita orientarea populaţiei şi a autorităţilor. În conformitate cu o listă care conţinea numele proprietarilor caselor, precum şi numerele caselor respective, dna Pelagheia Popov [mama reclamantului] era proprietarul unei case cu vechiul număr 37, noul număr fiind 33. Monitorul Oficial nu conţine nicio altă referinţă cu privire la ea. 22. Curtea de Apel a descris în încheierea sa din 26 mai 2004 conţinutul documentelor sus-menţionate şi a conchis următoarele: „circumstanţele de mai sus nu au fost examinate de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului cauzei, precum şi de instanţa de apel. Ele [circumstanţele] au o importanţă esenţială pentru o judecare obiectivă a cauzei. Instanţa care va reexamina fondul cauzei va determina exact amplasarea şi suprafaţa casei din care reclamantul şi familia sa au fost evacuaţi.” Curtea de Apel a decis să repună locatarii în termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de revizuire, fără a indica vreun motiv în acest sens. Ea a casat hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997, a ordonat redeschiderea procedurilor şi a restituit dosarul în prima instanţă spre reexaminare. 23. După această hotărâre, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental i-ar fi spus reprezentantului reclamantului că, dacă reclamantul ar fi consimţit să semneze acordul, procedura de revizuire urmată de casarea hotărârii şi redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc. Guvernul neagă faptul că această conversaţie ar fi avut vreodată loc. 24. La 18 ianuarie 2005, Curtea a pronunţat hotărârea sa în cauza Popov v. Moldova (nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005), în care ea a constatat violări ale articolului 6 § 1 şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997 până la 26 mai 2004. 25. Procedurile care au fost redeschise de Curtea de Apel la 26 mai 2006 se află încă pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale. La data adoptării acestei hotărâri, cauza se afla încă pe rolul primei instanţe, Judecătoria Centru. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 26. Articolul 325 al Codului de procedură civilă, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 („vechiul Cod de procedură civilă”), prevede următoarele: „Hotărârile instanţelor de judecată rămase definitive ... pot fi supuse revizuirii în cazurile când: 1) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost şi nu au putut fi cunoscute de părţi;” 27. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă. Articolul 449, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Temeiurile declarării revizuirii Revizuirea se declară în cazul în care: c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;” 28. Articolul 450, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Cererea de revizuire se depune: ... c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute ...”. 29. Articolul 453, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „... (2) Încheierea de admitere a cererii de revizuire ... se supune căilor de atac o dată cu fondul...” ÎN DREPT 30. Reclamantul a pretins că încheierea Curţii de Apel din 26 mai 2004, care a casat hotărârea irevocabilă în favoarea sa, a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...” 31. Reclamantul a pretins, de asemenea, că încheierea Curţii de Apel din 26 mai 2004 a avut drept consecinţă încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 care prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.” 32. Reclamantul a pretins, de asemenea, violarea articolului 13 al Convenţiei care prevede: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”. I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR A. Neepuizarea căilor de recurs interne 33. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs disponibile lui conform legislaţiei Republicii Moldova, aşa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenţiei. În special, el a declarat că reclamantul ar fi putut folosi articolul 453 al Codului de procedură civilă pentru a ataca încheierea Curţii de Apel din 26 mai 2004 odată cu fondul cauzei. Deoarece examinarea fondului cauzei se află încă pe rolul Judecătoriei Centru, reclamantul trebuia să aştepte până când acea instanţă ar fi adoptat o hotărâre, iar ulterior să conteste încheierea cu apel, iar apoi cu recurs. 34. Reclamantul a argumentat că nu putea fi aşteptat faptul ca Judecătoria sectorului Centru să caseze încheierea din 26 mai 2004, care a fost adoptată de o instanţă ierarhic superioară, şi anume Curtea de Apel. 35. Curtea aminteşte că „casarea unei hotărâri irevocabile este un act instantaneu, care nu creează o situaţie continuă, chiar dacă ea determină redeschiderea procedurilor” (a se vedea Frunze v. Moldova (dec.), nr. 42308/02, 14 septembrie 2004; Sardin v. Russia (dec.), nr. 69582/01, 12 februarie 2004). Casarea hotărârii irevocabile în această cauză a avut loc la 26 mai 2004, iar procedurile au fost redeschise. Din motivele care vor fi expuse mai jos, Curtea consideră că reclamantul nu a fost obligat să aştepte până la încheierea procedurilor redeschise. Dacă el ar fi procedat astfel, el ar fi riscat să depăşească termenul-limită de şase luni stabilit de articolul 35 § 1 al Convenţiei, care a început să curgă în privinţa ambelor pretenţii de la data casării hotărârii. Prin urmare, această obiecţie nu poate fi acceptată. B. Pretinsul abuz de dreptul de a depune o cerere individuală la Curte 36. Reclamantul a pretins că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord conform căruia el ar consimţi să-şi retragă cererea sa în cauza Popov v. Moldova (nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005) de la Curte şi ar renunţa la dreptul său la orice compensaţie în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul i-ar fi sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va examina cererea de revizuire depusă de pârâţi şi va casa hotărârea irevocabilă din 1997, menţinând cauza nesoluţionată pentru o perioadă îndelungată. Reclamantul a declarat că el a refuzat să semneze acordul, iar, drept urmare, la 26 mai 2004 hotărârea irevocabilă a fost casată. După această procedură, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental i-ar fi spus reclamantului că, dacă el ar fi consimţit să semneze acordul, procedura de revizuire şi casarea ulterioară a hotărârii şi redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc. 37. Reclamantul şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la pretinsa presiune exercitată asupra sa de către Guvern; totuşi, el nu a prezentat o pretenţie în temeiul articolului 34 al Convenţiei. 38. Guvernul a negat acuzaţiile aduse de reclamant, numindu-le „eronate şi neadevărate”. El a declarat că învinuirile reclamantului au fost ofensatoare şi defăimătoare şi că Curtea ar trebui să declare cererea inadmisibilă pentru abuzul de dreptul de a depune o cerere individuală la Curte. 39. O obiecţie similară a fost invocată de Guvern în prima cauză a reclamantului, fiind respinsă de Curte (a se vedea hotărârea Popov, citată mai sus, §§ 47-49). Prin urmare, Curtea nu va examina această obiecţie din nou. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI 40. În temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, reclamantul s-a plâns de casarea hotărârii din 5 noiembrie 1997. El a declarat că nu a avut nicio cale efectivă de recurs la nivel naţional împotriva casării hotărârii. 41. Guvernul a susţinut că revizuirea este un mijloc eficient de a contesta o hotărâre judecătorească, atunci când au fost descoperite noi fapte, după ce hotărârea a devenit irevocabilă. El a dat drept exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, care poate să-şi revizuiască hotărârile, dacă noi fapte sau circumstanţe de o importanţă decisivă au fost descoperite după pronunţarea hotărârii. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de şase luni de la data la care noile fapte sau circumstanţe au fost descoperite, dar nu mai târziu de zece ani de la data adoptării hotărârii. O situaţie similară poate fi găsită în Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă noi fapte cu privire la o cauză care a fost examinată au fost descoperite şi aceste fapte ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei, precum şi dacă aceste circumstanţe nu au fost cunoscute şi nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute, o parte poate solicita Curţii, în termen de 6 luni de când ei i-au devenit cunoscute faptele, să revizuiască acea hotărâre. Guvernul a mai invocat o recomandare a Comitetului de Miniştri, conform căreia Guvernelor li s-a recomandat să asigure proceduri de revizuire şi redeschidere a cauzelor. Guvernul a conchis că legislaţia Republicii Moldova cu privire la revizuire este compatibilă cu standardele internaţionale şi că, prin urmare, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. 42. Reclamantul nu a contestat că legislaţia Republicii Moldova cu privire la revizuirea hotărârilor irevocabile este compatibilă cu standardele internaţionale şi că termenul-limită de trei luni este rezonabil. Totuşi, el a argumentat că în cauza sa instanţa care a casat hotărârea irevocabilă nu a respectat termenul-limită. Curtea de Apel a acceptat ca fiind un fapt nou o ediţie a Monitorului Oficial din 1940, care a fost întotdeauna disponibilă la Arhiva Naţională, şi care, potrivit reclamantului, putea fi uşor găsită acolo de către pârâţi înainte de adoptarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Mai mult, reclamantul a declarat că pârâţii în procedura naţională au putut să conteste cu apel şi recurs hotărârea din 5 noiembrie 1997, însă nu au folosit aceste căi la timpul lor. Conform reclamantului, casarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997, după şapte ani, fără a se pronunţa asupra termenului de prescripţie pentru depunerea cererii de revizuire, constituie o violare a prevederilor articolului 6 § 1 al Convenţiei. 43. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile lor. În cauza Ruiz Torija v. Spain, (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o obiecţie potrivit căreia acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi. 44. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC] nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 45. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Roşca v. Moldova, citată mai sus, § 25). 46. Concluzia de mai sus din cauza Roşca a fost trasă în legătură cu procedura în recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere reexaminarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea justiţiabilului. Redeschiderea procedurilor din cauza apariţiei unor circumstanţe noi nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Mai mult, articolul 4 Protocolul nr. 7, în mod special, permite statului să corecteze omisiunile justiţiei în procedura penală. Totuşi, deciziile de a revizui hotărâri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, pe motiv că rezultatul său - „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti - este acelaşi ca şi în cazul recursului în anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest domeniu. 47. În această cauză, Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă serveşte, într-adevăr, scopului de a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei. Sarcina Curţii este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei şi, astfel, a asigurat respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să ţină cont, în primul rând, de responsabilitatea instanţelor judecătoreşti naţionale de a interpreta prevederile legislaţiei naţionale (a se vedea Waite and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54). 48. Se notează faptul că, în conformitate cu articolul 449 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, procedurile pot fi redeschise dacă „au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior”. În conformitate cu articolul 450 al aceluiaşi cod, o cerere de revizuire poate fi depusă „în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute”. 49. Încheierea Curţii de Apel din 26 mai 2004 citează în calitate de temeiuri pentru redeschiderea procedurilor patru certificate de la Arhiva Naţională şi din Registrul bunurilor imobile, datate din aprilie şi mai 2004, precum şi o ediţie a Monitorului Oficial municipal din anul 1940 (a se vedea paragrafele 16-21 de mai sus). 50. Curtea notează că nu există niciun indiciu în încheierea Curţii de Apel că certificatele de la Arhiva Naţională şi din Registrul bunurilor imobile conţineau informaţii care nu au putut fi obţinute de pârâţi mai devreme. De asemenea, nu există niciun indiciu în documentele prezentate de pârâţi că ei au încercat fără succes să obţină acele documente mai devreme. Nici pârâţii în susţinerile lor şi nici Curtea de Apel în încheierea sa din 26 mai 2004 nu au susţinut că Monitorul Oficial municipal era un document secret, care nu era public şi care nu ar fi putut fi obţinut uşor de la Arhiva Naţională sau de la o bibliotecă, înainte de aprilie sau mai 2004. Mai mult, Curtea de Apel pur şi simplu a repus pârâţii în termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de revizuire fără a prezenta vreun motiv. 51. În aceste circumstanţe, Curtea observă că nu poate fi spus faptul că o ediţie a Monitorului Oficial, în special una care s-a aflat în domeniul public mai mult de şaizeci de ani, poate fi calificată drept „circumstanţe sau fapte noi care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior părţilor în proces”. Prin definiţie, Monitorul Oficial serveşte scopului de a face informaţia publică şi uşor accesibilă. Într-adevăr, în această cauză copia ediţiei Monitorului transmisă Curţii de către Guvern conţine ştampila unei biblioteci. 52. Prin urmare, Curtea consideră că procedura de revizuire în cauză a fost în esenţă o încercare de a reexamina cauza în lumina chestiunilor pe care reclamanţii în procedura naţională au putut să le invoce, dar aparent nu le-au invocat pe parcursul procedurilor care s-au încheiat cu hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997. Prin urmare, procedura de revizuire a fost „un apel camuflat” al cărui scop a fost să obţină o nouă examinare a cauzei decât o procedură de revizuire, aşa cum se prevede în articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă. Mai mult, Curtea de Apel nu a prezentat niciun motiv pentru repunerea pârâţilor în termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de revizuire (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus). 53. Prin admiterea cererii de revizuire a reclamanţilor în procedura naţională, Curtea de Apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, precum şi „dreptul la o instanţă” al reclamantului în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Roşca, citată mai sus, § 28). Mai mult, prin neprezentarea motivelor pentru repunerea pârâţilor în termenul de prescripţie pentru depunerea cererii de revizuire, Curtea de Apel a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea paragraful 43 de mai sus). 54. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. 55. Curtea nu consideră necesar de a se pronunţa asupra pretenţiei în baza articolului 13 al Convenţiei, deoarece articolul 6 § 1 este lex specialis în ceea ce priveşte această pretenţie a reclamantului. Cerinţele articolului 13, în acest context, sunt absorbite de cele din articolul 6 § 1. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 56. Reclamantul a pretins că încheierea Curţii de Apel din 26 mai 2004 a avut drept consecinţă încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. 57. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată „posesie” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000-III, şi cauzele citate în hotărâre). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar dacă presupunem că o astfel de ingerinţă ar putea fi considerată ca servind interesului general, Curtea este de părere că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamantul a trebuit să suporte o povară individuală şi excesivă (cf. Brumărescu, citat mai sus, § 75-80). 58. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 59. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.   A. Prejudiciul material 60. Reclamantul a solicitat 138,663 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al imposibilităţii de a folosi casa sa şi terenul aferent acesteia începând cu 5 noiembrie 1997. 61. El a declarat că ar fi închiriat casa şi terenul dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică imediat după ce a devenit executorie la 5 noiembrie 1997 şi dacă nu ar fi fost casată de către Curtea de Apel la 26 mai 2004. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a prezentat scrisori din partea câtorva agenţii imobiliare, conform cărora chiria pentru un metru pătrat în imobilele din vecinătatea casei varia între 3 şi 20 dolari SUA (USD) lunar. Reclamantul a declarat că el ar fi obţinut USD 10 pentru un metru pătrat. El a înmulţit numărul metrilor pătraţi cu acest preţ şi apoi a înmulţit rezultatul cu numărul de luni în care el nu a putut folosi casa. 62. Guvernul a declarat că reclamantul nu poate pretinde prejudicii materiale, deoarece el nu avea nicio proprietate. Titlul său de proprietar a fost anulat împreună cu hotărârea irevocabilă din 5 noiembrie 1997. În orice caz, calculul reclamantului nu este susţinut de nicio probă cu privire la veniturile pe care el ar fi putut să le obţină şi la intenţia sa de a închiria casa. Mai mult, exista posibilitatea ca reclamantul să nu găsească chiriaşi sau ca el să nu găsească chiriaşi imediat. Este, de asemenea, important de notat că chiria nu este stabilă şi variază lunar. În fine, reclamantul nu a transmis documente care să confirme numărul de metri pătraţi ai casei. 63. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligaţie legală de a pune capăt violării şi a repara consecinţele acesteia în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă înainte de violare (a se vedea Former King of Greece and Others v. Greece [GC] (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În această cauză, reparaţia trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc. 64. Curtea consideră că este clar că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al lipsei controlului asupra casei sale începând cu 26 mai 2004 şi până în prezent (a se vedea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 71, ECHR 2004-...). Totuşi, ea nu va lua în consideraţie perioada între 5 noiembrie 1997 şi 26 mai 2004, pe parcursul căreia reclamantul nu a putut folosi casa sa, ca urmare a neexecutării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. Această chestiune se referă la prima cauză a reclamantului (citată mai sus) şi va fi examinată de Curte în cadrul unei proceduri separate. 65. Se notează că reclamantul avea deja spaţiu locativ şi, prin urmare, este rezonabil de a considera că el ar fi încercat să închirieze casa. În ceea ce priveşte terenul aferent, Curtea nu consideră necesar de a-l lua în consideraţie, deoarece hotărârea din 5 noiembrie 1997 nu conţine nicio referire la acesta. 66. Curtea consideră rezonabilă ideea generală propusă de reclamant pentru evaluarea pierderilor suferite ca rezultat al casării hotărârii. Totuşi, ea nu este gata să accepte suma chiriei lunare de USD 10 propusă de reclamant. Contrar poziţiei din hotărârea Prodan v. Moldova (citată mai sus), preţul pe care se bazează reclamantul nu a fost calculat în baza evaluării casei reclamantului, dar constituie media preţurilor chiriei în vecinătate, unde, potrivit datelor agenţiilor imobiliare pe care se bazează reclamantul, preţurile variază de la USD 3 la USD 20 pentru un metru pătrat. În absenţa unor probe mai detaliate cu privire la preţurile locale ale chiriei şi valoarea proprietăţii, Curtea va lua ca bază pentru calculul său cel mai mic preţ prezentat de agenţiile imobiliare, şi anume USD 3 pentru un metru pătrat. 67. Curtea nu este de acord cu Guvernul că nu există probe cu privire la suprafaţa casei reclamantului. Rezultă în mod clar din hotărârile instanţelor naţionale şi din certificatul eliberat de oficiul cadastral şi transmis Curţii de către Guvern împreună cu observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei că suprafaţa totală a casei este de 149.1 metri pătraţi. 68. Atunci când face evaluarea sa, Curtea ia în consideraţie faptul că reclamantul, în mod inevitabil, ar fi suportat anumite întârzieri în găsirea chiriaşilor potriviţi şi ar fi suportat anumite cheltuieli de întreţinere a casei, precum şi de plată a impozitelor. 69. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus şi hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 3,365 cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a casării hotărârii din 5 noiembrie 1997. B. Prejudiciul moral 70. Reclamantul a solicitat EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al casării hotărârii din 5 noiembrie 1997. El a declarat că acest lucru i-a cauzat suferinţe morale intense. 71. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susţinând că reclamantului i s-au acordat deja EUR 5,000 de către Curte pentru neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997. El a argumentat că acea sumă a acoperit un litigiu similar între aceleaşi părţi. 72. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997 şi al imposibilităţii de a folosi casa sa pentru o perioadă ulterioară de optsprezece luni. Ea nu este de acord cu Guvernul că prejudiciul moral acordat reclamantului în prima sa cauză acoperă, de asemenea, prejudiciul suferit în această cauză. În prima cauză problema era neexecutarea unei hotărâri irevocabile, în timp ce în această cauză problema este casarea acelei hotărâri irevocabile. 73. La stabilirea sumei care urmează a fi acordată, Curtea ia în consideraţie vârsta înaintată a reclamantului şi alte circumstanţe ale cauzei care, în opinia Curţii, i-au agravat suferinţele. Ea acordă reclamantului EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri şi cheltuieli 74. Reclamantul a solicitat, de asemenea, EUR 715 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate pentru reprezentarea în faţa Curţii. El a argumentat că aceasta este suma pe care el ar fi putut s-o pretindă de la Consiliul Europei pentru asistenţă juridică în conformitate cu ratele asistenţei juridice aplicabile la 1 februarie 2005. Suma cuprinde EUR 344 pentru pregătirea cauzei, EUR 309 pentru prezentarea observaţiilor cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei şi EUR 62 pentru cheltuieli de secretariat. 75. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul nu a dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse. 76. Curtea consideră suma pretinsă de reclamant ca fiind justificată şi acordă întreaga sumă solicitată. D. Dobânda de întârziere 77. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1.  Declară cu majoritate de voturi cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte cu 6 voturi contra 1 că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze pretenţia în baza articolului 13 al Convenţiei;   4.  Hotărăşte cu 6 voturi contra 1 că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;   5.  Hotărăşte cu 6 voturi contra 1 (a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume: (i)  EUR 3,365 (trei mii trei sute şaizeci şi cinci euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii)  EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; (iii)  EUR 715 (şapte sute cincisprezece euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli; (iv) orice taxă care poate fi percepută de la sumele de mai sus; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   6. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.    Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 6 decembrie 2005, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii. Michael O’BOYLE                              Nicolas BRATZA     Grefier                                       Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre. N.B. M. O’B.               OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ ŞI PARŢIAL DISIDENTĂ  A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI Eu regret profund faptul că nu pot fi de acord cu constatările majorităţii în această cauză. În opinia mea, această cauză ridică multe chestiuni de drept dificile, importante şi, în acelaşi timp, extrem de interesante, care, din păcate, nu au fost examinate. Obiecţiile mele sunt similare cu cele exprimate în opinia mea disidentă în prima cauză Popov v. Moldova, examinată în ianuarie 2005 („Popov (nr. 1)”) şi nu văd motive pentru a le repeta. Totuşi, sunt anumite chestiuni noi pe care consider că este pertinent de a le analiza în această opinie. Din câte pot înţelege, fiecare cauză pendinte trebuie examinată de Curte sub două aspecte de bază: din punct de vedere procedural (partea cu privire la procedură) şi din punct de vedere al fondului (partea cu privire la fond). Aceste aspecte există în practică în forme variate şi pot fi găsite, într-o formă sau alta, în multe hotărâri. Problemele mele încep atunci când încerc să analizez această cauză din punct de vedere procedural. Dacă citim paragraful 1 al hotărârii, găsim un pasaj care prevede că la originea acestei cauze se află o cerere depusă împotriva Republicii Moldova la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Serghei Popov, la 7 iunie 2004. Eu o spun cu regret că dosarul nu conţine o cerere depusă de dl Serghei Popov la 7 iunie 2004. În loc de aceasta, există o scrisoare din partea reprezentantului reclamantului, dl Jereghi, în contextul cauzei Popov (nr. 1), în care el descrie noi evoluţii (casarea unei hotărâri irevocabile ca urmare a procedurii de revizuire), pretinde că procedura respectivă a fost iniţiată de Guvern şi declară intenţia reclamantului de a introduce o cerere separată cu privire la procedura de revizuire (Toate cele legate de revizuirea cauzei reclamantul intenţionează să deplângă Curţii cu o cerere separată). În opinia mea, scrisoarea din 7 iunie 2004, în baza conţinutului său, nu poate fi considerată o cerere, ci mai degrabă, pur şi simplu, o declaraţie cu privire la intenţia de a depune o cerere. Intenţia de a depune o cerere şi o cerere propriu-zisă sunt lucruri diferite. Prima hotărâre în cauza Popov v. Moldova confirmă că cererea nu exista în acea perioadă, precum şi intenţia reclamantului de a depune o nouă cerere. Cu privire la scrisoarea din 7 iunie 2004, Curtea declară în paragraful 44 următoarele: „În scrisorile sale din 7 şi 24 iunie 2004, reclamantul a declarat că decizia Curţii de Apel din 26 mai 2004, nu conţinea o constatare cu privire la fondul cauzei şi că, prin urmare, instanţa nu a constatat că casa nu i-a aparţinut lui. Curtea de Apel doar a redeschis procedura având în vedere noile circumstanţe care au devenit cunoscute. Reclamantul a pretins că redeschiderea procedurii a fost o formă de presiune împotriva sa din partea Guvernului (a se vedea § 46 de mai jos) şi a solicitat Curţii să continue examinarea pretenţiilor sale cu privire la neexecutarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. De asemenea, el şi-a exprimat intenţia de a depune o nouă cerere cu privire la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a casării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997, după aproape şapte ani...” (a se vedea Popov v. Moldova, hotărâre din 18 ianuarie 2005, § 44). Referinţa de mai sus dovedeşte că Curtea nu a considerat scrisoarea din 7 iunie 2004 o cerere, ci doar o intenţie de a depune o cerere. Aceeaşi concluzie, în mod clar, rezultă dintr-o analiză a paragrafelor 46 şi 48 ale hotărârii Popov (nr. 1). Referitor la chestiunea cu privire la articolul 34, Curtea a declarat: „...În scrisoarea sa din 7 iunie 2004, reclamantul a declarat că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord conform căruia el ar consimţi să-şi retragă cererea sa adresată Curţii şi ar renunţa la dreptul său la orice compensaţie în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul Guvernamental i-a sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va examina cererea de revizuire depusă de pârâţi şi va casa hotărârea irevocabilă din 1997, menţinând procedura nesoluţionată pentru o perioadă îndelungată...” Concluzia finală a Curţii cu privire la scrisoarea din 7 iunie 2004 poate fi găsită în paragraful 48: „...Totuşi, acestea fiind spuse, deoarece reclamantul nu a depus nicio pretenţie în baza articolului 34 al Convenţiei că el ar fi fost împiedicat să prezinte cererea sa, Curtea nu vede niciun motiv să examineze această chestiune din proprie iniţiativă şi, astfel, lasă deschisă chestiunea dacă învinuirea cu privire la constrângerea nepotrivită este sau nu fondată....”. Astfel, dacă însăşi Curtea nu a considerat scrisoarea din 7 iunie 2004 o cerere, noi trebuie să examinăm în continuare ce document poate fi considerat o cerere oficială depusă la Curte, în ceea ce priveşte cauza Popov (nr. 2). Examinarea dosarului arată că există doar o cerere anexată la el, care a fost depusă după adoptarea hotărârii în cauza Popov (nr. 1), şi anume, cererea depusă la 2 ianuarie 2005, semnată de dl Vanu Jereghi în numele dlui Serghei Popov, nu de către însuşi dl Serghei Popov. În acelaşi timp, trebuie menţionat că dosarul conţine o procură eliberată, se pare, de către dl Serghei Popov post factum dlui Vanu Jereghi la 18 ianuarie 2005, adică cu 16 zile mai târziu. În termeni practici, aceasta înseamnă că, la data la care cererea sus-menţionată din 2 ianuarie 2005 a fost depusă, dl Vanu Jereghi nu a fost autorizat, în mod corespunzător, de către reclamant pentru a face acest pas. Mai mult, procura conţine unele greşeli formale care, în opinia mea, atrag nevalabilitatea ei. Spre exemplu, ea prevede că este eliberată dlui Vanu Jereghi: „... pentru a mă reprezenta în procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ... în legătură cu cererea pe care eu am depus-o în baza articolului 34 al Convenţiei împotriva Republicii Moldova la 3 ianuarie 2005”. Aici sunt două greşeli. În primul rând, nu a fost depusă o cerere de către dl Popov şi, în al doilea rând, data depunerii cererii de către dl Jereghi a fost 2 ianuarie, nu 3 ianuarie 2005. Poate atitudinea mea faţă de partea procedurală a cauzelor este cam strictă, dar eu sunt ferm convins că în domeniul activităţii judiciare noi trebuie să asigurăm ca toate formalităţile să fie respectate. Noi nu trebuie să uităm aspectul educaţional al hotărârilor noastre şi trebuie să facem tot posibilul pentru a ridica standardele şi a îmbunătăţi acurateţea în pregătirea documentelor prezentate Curţii, în special în situaţiile când reclamantul a fost reprezentat legal. Guvernul, în observaţiile sale, a încercat să ridice această chestiune. Din păcate, totuşi, fără a se prezenta un motiv, poziţia acestuia a fost ignorată şi nici măcar nu a fost menţionată în hotărâre. Eu consider absolut inacceptabilă această ignorare a poziţiei unei părţi - fie că este vorba de Guvern, fie de reclamant. Eu consider că toate chestiunile invocate de către ambele părţi, inclusiv Guvernele, trebuie reflectate şi analizate în mod corespunzător, iar la chestiunile invocate trebuie dat un răspuns. Acest lucru este îndeosebi important pentru a stabili – chiar dacă admitem că aici aceasta nu este cazul - care este data ce trebuie acceptată ca dată pentru depunerea unei cereri ce poate influenţa calcularea termenului de şase luni. În ceea ce priveşte partea din hotărâre cu privire la fond, eu sunt de acord, în principiu, că, teoretic, o problemă cu privire la „securitatea raporturilor juridice” ar putea fi ridicată în situaţii unde hotărâri judecătoreşti irevocabile sunt casate prin procedura de revizuire şi unde procedura de revizuire a avut loc cu încălcarea prevederilor legale relevante sau fără a fi prezentate temeiuri legale convingătoare ori a fost bazată pe o repunere nefondată sau arbitrară în termenele de prescripţie pentru depunerea cererilor de revizuire. Mai mult, într-o astfel de situaţie, în anumite condiţii, eu aş fi fost gata să sprijin o constatare a unei încălcări a „principiului securităţii raporturilor juridice”. Prima din aceste condiţii este existenţa unei cereri depuse în mod corespunzător. O astfel de cerere, în opinia mea, aşa cum este arătat mai sus, lipseşte în această cauză. A doua condiţie este că orice violare constatată trebuie să fie bazată pe o pretenţie depusă de reclamant sau, alternativ, pe o chestiune ridicată de către Curte din proprie iniţiativă. În ultimul caz, trebuie prezentate motive convingătoare. Deoarece întreaga hotărâre se referă la chestiunea unei violări a „principiului securităţii raporturilor juridice”, urmează a fi examinat dacă reclamantul sau, mai corect, reprezentantul său, au pretins vreodată o astfel de violare. Dacă privim cererea depusă de către dl Jereghi la 2 ianuarie 2005, găsim următorul pasaj cu privire la articolul 6: „...Eu consider că dreptul meu la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei Europene a fost încălcat, deoarece articolul 6 § 1 prevede că orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale. Redeschiderea unei cauze după mai mult de 6 ani nu respectă cerinţa cu privire la termenul rezonabil. Principiul unui proces echitabil garantat de Convenţie a fost, de asemenea, violat de către Guvern ca rezultat al redeschiderii procedurii”. În opinia mea, este clar că în primul paragraf al acestei cereri reprezentantul reclamantului a invocat „durata nerezonabilă a procedurii”. În ceea ce priveşte cea de-a doua parte, dl Jereghi nu argumentează pretenţia sa, care, în termeni practici, face imposibil pentru Curte să înţeleagă în baza cărui aspect anume al articolului 6 § 1 el s-a plâns. În memoriul său transmis Curţii, reprezentantul reclamantului s-a plâns după cum urmează: „...Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene, deoarece art. 6 p. 1 al Convenţiei prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, iată de ce revizuirea peste şapte ani nu este inclusă în noţiunea de termen rezonabil, judecarea în mod echitabil a cauzei, care este garantată de Convenţie, a fost, de asemenea, încălcată de Guvern prin această revizuire...”. Astfel, nici în cererea sa şi nici în memoriul său reprezentantul reclamantului nu s-a plâns de o violare a „principiului securităţii raporturilor juridice”. Deoarece el a pretins o violare a principiului „duratei rezonabile a procedurii”, cererea sa trebuia examinată din acel unghi. Din păcate, nu a fost făcută nicio examinare a acestei pretenţii a reprezentantului reclamantului şi nu s-a luat nicio decizie cu privire la ea; ca şi cum ea nici nu a existat. Eu consider inacceptabil de a nu examina pretenţia reclamantului cu privire la o violare a principiului „duratei rezonabile a procedurii”. Totuşi, la fel de inacceptabilă este examinarea unei încălcări a „principiului securităţii raporturilor juridice” atunci când reclamantul nu a ridicat această întrebare şi când Curtea nu a decis s-o ridice din proprie iniţiativă. Totuşi, repet că sunt în totalitate de acord că, teoretic, ar putea exista o problemă în acest sens. Deoarece nici reclamantul şi nici Curtea, acţionând din proprie iniţiativă, nu au ridicat întrebarea cu privire la încălcarea „principiului securităţii raporturilor juridice”, eu constat că articolul 6 § 1, în forma examinată de către Cameră din acest unghi, este inaplicabil în această cauză. Prin urmare, articolul 1 Protocolul nr. 1 nu ar trebui, de asemenea, aplicat. Iată unde eu, în mod respectuos, nu sunt de acord cu colegii mei Judecători.