21351/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Cauza STÎNGACIU şi TUDOR împotriva ROMÂNIEI (cererea nr. 21351/03) Hotărâre Strasbourg 3 august 2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă. În cauza Stîngaciu şi Tudor împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:  Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,  C. Bîrsan,  V. Zagrebelsky,  Doamna A. Gyulumyan,  Domnii E. Myjer,  David Thor Björgvinsson, Doamna I. Zieleme, judecători şi Dl. V. Berger, grefierul secţiei,  După ce a deliberat în camera de consiliu din 11 iulie 2006, Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21351/03) îndreptată împotriva României ai cărei cetăţeni, Domnii Ioan Stîngaciu şi Marian Tudor (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 16 iunie 2003 în temeiul art. 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).  2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de D.ra Adnana-Minodora Călugăr, avocată în Alba Iulia. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, D.na B. Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.  3. La 6 septembrie 2005, Preşedintele secţiei a treia a decis să transmită cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, el a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.  4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului). ÎN FAPT I. ÎMPREJURĂRILE SPEŢEI  5. Reclamanţii s-au născut în 1955 şi respectiv în 1959 şi domiciliază în Alba Iulia.  6. Din cauza restructurării armatei, începută încă din 1995, mai multe măsuri legislative au fost adoptate în scopul încurajării militarilor de carieră să ceară trecerea lor în rezervă şi, în consecinţă să se retragă anticipat.  7. În afara pensiei de retragere, articolul 7 al Ordonanţei Guvernului nr. 7 din 26 ianuarie 1998 (“ordonanţa nr.7/1998”) le acorda o “plată compensatorie” scutită de impozit şi calculată în funcţie de solda lunară brută. Articolul 31 § 1 al legii nr. 138 din 20 iulie 1999 (“legea nr.138/1999” le dădea de asemenea dreptul la o “alocaţie de sprijin” scutită de impozit şi calculată tot în funcţie de solda lunară brută. Modul de calcul al acestor alocaţii a fost modificat prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136 din 14 septembrie 2000, stabilind drept bază de calcul cifra soldei lunare nete.  8. La cererea lor, reclamanţii au fost trecuţi în rezervă şi scoşi la pensie anticipat la 18 mai 2000 primul şi la 11 martie 2000 al doilea. Au beneficiat de dreptul la pensie şi de alocaţiile mai sus menţionate, şi anume plata compensatorie în temeiul ordonanţei nr.7/1998 şi alocaţia de sprijin în temeiul articolului 31 § 1 al legii mr. 133/1999. Cu toate acestea, în momentul plăţii lor, Ministerul Apărării a scăzut impozitul din venit, calculat conform dispoziţiilor ordonanţei nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit (“ordonanţa nr.73/1999”) privând astfel pe primul reclamant de 77.436.441 lei româneşti (ROL), adică 3880,40 euro (EUR) şi pe al doilea reclamant de 75.679.920 ROL, adică 3792,38 euro.  9. Printr-o acţiune înaintată la Judecătoria Alba Iualia împotriva Ministerului Apărării, reclamanţii au cerut restituirea acestor sume pe care le-au considerat reţinute pe nedrept, din moment ce ordonanţa nr. 7/1998 şi legea nr. 138/1999 scuteau de impozit aceste alocaţii. În opinia reclamanţilor ordonanţa nr.73/1999 scutea de impozit toate formele de ajutor acordate de stat. Ministerul a formulat întâmpinare, menţionând că impunerea era conformă cu ordonanţa nr. 73/1999.  10. Printr-o sentinţă din 26 martie 2001 Judecătoria a admis acţiunea şi a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor reţinute cu titlu de impozit. S-a considerat că la data retragerii lor, anterioară datei intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă nr. 136/2000, reclamanţii aveau dreptul la indemnizaţiile scutite de impozit, calculate în funcţie de solda lor lunară brută. De asemenea, s-a statuat că articolul 5 al ordonanţei nr. 73/1999 prevedea, de asemenea, că indemnizaţiile, în general, erau scutite de impozit.  11. Ministerul Apărării a formulat recurs, susţinând că scutirea de impozit a plăţilor compensatorii, prevăzute de articolul 7 al ordonanţei nr. 7/1998, fusese abrogată în mod expres de articolul 86 al ordonanţei nr. 73/1999, acelaşi articol abrogând de asemenea, implicit, scutirea de impozit a alocaţiilor de sprijin, prevăzută de articolul 31 § 1 al legii nr. 138/1999. De altfel, articolul 5 al ordonanţei nr. 73/1999 nu era aplicabil în cazul în speţă, deoarece privea numai indemnizaţiile calculate în funcţie de solda lunară netă.  12. Printr-o hotărâre definitivă din 3 iulie 2001 Tribunalul judeţean Alba a respins recursul şi a menţinut sentinţa primei instanţe. 13. Sentinţa din 26 martie 2001 devenind definitivă şi fiind investită cu formulă executorie, reclamanţii au încasat sumele care au făcut obiectul controversei. 14. La 2 iulie 2002 Procurorul General al României a înaintat la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva sentinţei din 26 martie 2001 şi a hotărârii din 3 iulie 2001. 15. El a susţinut că, interpretând legislaţia internă, cele două tribunale au comis grave erori de drept, dând astfel o soluţie greşită litigiului. Cu ocazia trecerii în rezervă a reclamanţilor, articolele 7 al ordonanţei nr. 7/1998 şi 31 al legii nr.138/1999 au fost abrogate de articolele 86 ale ordonanţei nr. 73/1999. Prin urmare drepturile băneşti ale reclamanţilor trebuiau să fie calculate ţinând cont de dispoziţiile ordonanţei nr. 73/1999. 16. Printr-o hotărâre din 5 martie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate şi a ordonat rambursarea către stat a sumelor plătite de Ministerul Apărării reclamanţilor în temeiul acestor hotărâri. 17. Curtea a considerat că alocaţia de sprijin nu făcea parte din categoriile de venituri scutite de impozit menţionate în articolul 5 al ordonanţei nr. 73/1999. Bazându-se pe faptul că legea nr. 138/1999 privea salariile şi drepturile derivate ale militarilor, Curtea Supremă a concluzionat că alocaţia de sprijin prevăzută de articolul 31 al acestei legi avea, şi ea, o natură salarială şi că în consecinţă era supusă impunerii. De asemenea, ea a considerat că acest articol a fost abrogat implicit de articolul 86 al ordonanţei nr. 73/1999. 18. În privinţa plăţii compensatorii, Curtea a stabilit că dispoziţiile care o scuteau de impozit fuseseră abrogate în mod expres de articolul 86 al ordonanţei nr. 73/1999 şi că impunerea sa era prin urmare legală. 19. De altfel, Curtea Supremă a reţinut că articolul 6 f) al ordonanţei nr. 73/1999 nu scutea de impozit decât plăţile compensatorii şi de ajutor calculate în funcţie de solda lunară netă. Ori, în cazul în speţă Curtea a notat că indemnizaţiile de care beneficiaseră reclamanţii fuseseră stabilite în funcţie de solda lor lunară brută, ceea ce ar fi trebuit să implice impunerea lor conform dispoziţiilor ordonanţei nr.73/1999. 20. În decembrie 2005 Ministerul Apărării a cerut executarea silită a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 5 martie 2003. În consecinţă, o poprire lunară a unei treimi din pensiile reclamanţilor s-a efectuat în favoarea ministerului. II. DREPTUL INTERN PERTINENT  21. Legislaţia internă petinentă (şi anume extrasele din Codul de Procedură Civilă, Ordonanţele Guvernului nr. 7 din 26 ianuarie 1999 asupra unor măsuri de protecţie socială a militarilor, nr. 73 din 27 august 1999 asupra impozitului pe venit şi nr. 136 din 14 septembrie 2000 asupra modalităţii de calcul a plăţilor compensatorii şi ajutoarelor acordate militarilor, legea nr. 138 din 20 iulie 1999 asupra retribuţiei şi altor drepturi ale militarilor şi Hotărârea de Guvern nr. 1066 din 29 decembrie 1999 asupra aplicării ordonanţei nr. 73/1999) este descrisă în sentinţa Stere şi alţii împotriva României (nr. 25632/02, 23 februarie 2006). ÎN DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE  22. Reclamanţii de plâng de o lipsă de independenţă şi de imparţialitate din partea Curţii Supreme de Justiţie şi invocă faptul că recursul în anulare al Procurorului General a fost admis din cauza presiunii exercitate de Ministerul de Finanţe şi Ministerul Apărării. Ei invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel: “Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale, în public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial (...)”.  23. Guvernul invocă inaplicabilitatea articolului 6 la procedura litigioasă din moment ce cauza avea un caracter fiscal (Ferrazzini împotriva Italiei [GC], nr. 44759/98, §§ 22-30, CEDO 2001-VII).  24. Reclamanţii nu au avut observaţii asupra acestui punct.  25. Curtea aminteşte că contenciosul fiscal iese din domeniul de aplicare a drepturilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are obligatoriu în privinţa situaţiei contribuabililor (a se vedea Ferrazzini, citat anterior, §§ 29-31). De asemenea, Curtea a hotărât deja în cauza Stere şi alţii împotriva României, (nr. 25632, §§ 29-31, 23 februarie 2006) care priveşte fapte similare prezentei cauze, că termenii acestui tip de litigii ţin în principal de dreptul public şi în special de contenciosul fiscal. Curtea nu vede vreun motiv de îndepărtare de jurisprudenţa citată anterior, în măsura în care situaţia de fapt este în cazul în speţă vizibil aceeaşi.  26. Reiese că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4. II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1  22. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza obligaţiei de restituire a sumelor percepute în temeiul unei hotărâri definitive. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei care prevede astfel: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.  Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a emite legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi.”  A. Asupra admisibilităţii  28. Curtea constată că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă, de asemenea, că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate.  B. Asupra fondului  29. Guvernul recunoaşte că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 3 iulie 2001 a Tribunalului judeţean Alba constituie un amestec în dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor. El consideră totuşi că acest amestec reprezintă o reglementare de uz al bunurilor pentru a asigura plata impozitelor, ceea ce ţine deci de al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1 şi că este compatibil cu aceste dispoziţii din moment ce este legală şi proporţională cu scopul legitim vizat.  30. Fiind vorba despre respectarea principiului legalităţii, Guvernul menţionează că amestecul se bazează pe dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr.73/1999, aşa cum au fost interpretate de Curtea Supremă de Justiţie în exercitarea puterii sale de apreciere şi de aplicare a dreptului intern.  31. În privinţa “echilibrului just” de păstrat între cerinţele interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale reclamanţilor, Guvernul invocă faptul că obligaţia de a plăti retroactiv un impozit pe baza unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, care nu este interzisă ca atare de Articolul 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, mutatis mutandis, Di Belmonte (nr.2) împotriva Italiei (decizie), nr. 72665/01, 3 iunie 2004 şi M.A. şi alţii împotriva Finlandei (decizie), nr. 27793/95, 10 iunie 2003).  32. Guvernul consideră, de asemenea, că obligaţia de a plăti un impozit asupra acestor alocaţii nu constituie, în cazul în speţă, o sarcină excesivă impusă reclamanţilor, în măsura în care aceste alocaţii constituie un ajutor ex gratia al statului pentru a convinge militarii să se retragă anticipat şi pentru a-i ajuta să reia viaţa civilă.  33. Reclamanţii afirmă că interpretarea dată de Curtea Supremă de Justiţie dispoziţiilor Ordonanţei nr. 73/1999 era greşită. În concluzie, ei consideră că impozitarea alocaţiilor lor nu avea o bază legală.  34. Curtea remarcă mai întâi că nu se contestă că în temeiul hotărârii definitive din 3 iulie 2001 reclamanţii aveau o creanţă asupra statului suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, Ministerul Apărării le-a plătit aceste sume de care au putut beneficia liniştiţi până la hotărârea din 5 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, această ultimă hotărâre a constituit un amestec în exercitarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.  35. Curtea consideră că acest amestec se constituie într-o reglementare a uzului bunurilor care ţine de al doilea alineat al Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Stere şi alţii citat anterior, §§ 37-39). Cu toate acestea, această regulă trebuie interpretată în lumina principiului general al respectării proprietăţii, enunţat în primul paragraf al primului alineat al articolului citat anterior (Gasus Dosier şi Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, pag. 46-47, § 55).  36. Curtea aminteşte că articolul 1 citat anterior cere, înainte de toate, şi mai ales ca un amestec al autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, să fie legal. Ori, în cauza Stere şi alţii citat anterior Curtea a concluzionat că amestecul în dreptul de proprietate al reclamanţilor cauzat de obligaţia de a restitui impozitul asupra indemnizaţiilor era prevăzut de lege, şi anume Ordonanţa nr. 73/1999. În prezenta cauză faptele fiind similare, nimic nu justifică îndepărtarea Curţii de la această concluzie.  37. Curtea trebuie, de asemenea, că stabilească dacă “un echilibru just” a fost menţinut între cerinţele interesului general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului. Pentru a stabili dacă această cerinţă este îndeplinită, este recunoscut că un stat contractant, în special atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, beneficiază de o marjă amplă de apreciere (Gasus Dosier, citat anterior, § 60).  38. Acestea fiind spuse, Curtea observă că în prezenta cauză reclamanţii au fost condamnaţi la restituirea sumelor încasate legal în temeiul unei hotărâri definitive cu putere de lucru judecat. Curtea relevă de asemenea că în cazul în speţă nu este vorba despre aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei hotărâri definitive cu putere de lucru judecat, stabilind în favoarea reclamanţilor creanţe asupra statului.  39. În această privinţă trebuie amintit că supremaţia dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent ansamblului de articole ale Convenţiei (Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi, în special, al hotărârilor judecătoreşti definitive, fără de care încrederea publicului în sistemul judiciar şi, în consecinţă, în statul de drept ar fi repusă în discuţie (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).  40. Ţinând cont de faptul că intervenţia Procurorului General, după încheierea unei proceduri la care nu era parte, a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea consideră, în ciuda puterii ample de care beneficiază statul în materie fiscală, că o atingere atât de radicală adusă drepturilor interesaţilor a rupt, în defavoarea lor, echilibrul just de păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general (a se vedea, mutatis mutandis, Stere şi alţii, citat anterior, § 49).  41. Prin urmare s-a încălcat Articolul 1 al Protocolului nr.1. III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI  42. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,  “Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite să se şteargă decât parţial consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.  A. Dauna 43. Reclamanţii cer restituirea sumelor plătite deja statului pentru executarea hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 5 martie 2003. Ei cer de asemenea ca statul să renunţe la executarea silită a hotărârii citată anterior. Ei cer 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.  44. Guvernul consideră că reclamanţii nu au restituit integral sumele aflate în litigiu, dar este de acord că, dacă s-a constatat o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1, cea mai bună reparaţie este restituirea sumelor plătite deja de reclamanţi. În privinţa prejudiciului moral, Guvernul consideră excesivă suma solicitată.  45. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică pe baza Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a elimina consecinţele sale. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât parţial consecinţele acestei încălcări, Articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora a fost constatată încălcarea Convenţiei.  46. Curtea consideră că în circumstanţele speţei rambursarea de către stat a sumelor restituite deja în urma procedurii de executare silită a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 5 martie 2003, ar pune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele Articolului 1 al Protocolului nr.1 nu ar fi fost respectate.  47. În plus, Curtea consideră că reclamanţii au suferit o daună morală incontestabilă din cauza obligării lor la restituirea sumelor aflate în litigiu. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi hotărând în echitate, aşa cum o cere Articolul 41, Curtea acordă cu acest titlu 1.000 euro fiecăruia din reclamanţi.  B. Cheltuieli şi taxe  48. Reclamanţii cer 800 euro cu titlu de cheltuieli şi taxe, fără a depune documente justificative.  49. Guvernul nu se opune la rambursarea acestor cheltuieli, cu condiţia că fie dovedite şi să aibă vreo legătură cu cauza.  50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă, ţinând cont de faptul că reclamanţii nu au oferit nici-un document justificativ, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile şi taxele legate de procedură.  C. Dobânzi moratorii 51. Curtea consideră adecvat să calculeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii referitoare la Articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul; 2. Decide că s-a încălcat Articolul 1 al Protocolului nr. 1; 3. Decide a)     că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, sumele încasate în urma executării sislite a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 5 martie 2003 şi să plătească fiecăruia din ei 1.000 euro (o mie de euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei la cursul de schimb aplicabil la data reglementării; b)     că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte; 4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.  Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 3 august 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.  Vincent Berger  Boštjan M. Zupančič  Grefier    Preşedinte