21472/03

Secţia a treia   CAUZA LAMARCHE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 21472/03)   Hotărâre   Strasbourg   septembrie 2008   Definitivă   06/04/2009   Această hotărâre poate suferi modificări de formă.   În cauza Lamarche împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din   Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan,   Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de   secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu la 26 august 2008,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 21472/03 îndreptată împotriva României, prin care   un resortisant al acestui stat, doamna Rodica Iulia Lamarche („reclamanta”), a sesizat Curtea   la 12 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a   libertăţilor fundamentale („convenţia”).   2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentată succesiv de   Paulina Iacob, Felicia Ştefănescu şi Gheorghe Cernăianu, acesta din urmă fiind avocat în   Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul   Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. Reclamanta pretinde, în special, că a fost privată de accesul la instanţă pe motiv că   cererile sale repetate de constituire ca parte civilă în cadrul unei proceduri penale au fost   ignorate de instanţe şi că, din acest motiv, nu are nicio posibilitate de a obţine repararea   prejudiciului pe care l-a suferit în urma faptelor penale reclamate.   4. La 15 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere   întemeiate pe art. 6 § 1 (acces la instanţă) şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie. În   conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi   fondul cauzei vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   5. Reclamanta s-a născut în 1950 şi locuieşte în Bucureşti.   6. La 9 august 2000, aceasta a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti o   plângere penală împotriva mai multor persoane pe care le acuza de a-i fi vândut apartamentul   împotriva voinţei sale, folosind acte de identitate false.   7. Reclamanta a introdus, de asemenea, o acţiune împotriva M.P., cumpărătorul   apartamentului, care a fost admisă de secţia civilă a Tribunalului Bucureşti, care, prin   hotărârea din 23 octombrie 2000, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în   care era menţionat numele reclamantei în calitate de vânzătoare a apartamentului său.   Reclamanta nu a solicitat despăgubiri în cadrul acestei proceduri.   8. În paralel, poliţia a început o urmărire penală pe baza plângerii depuse de către   reclamantă. La 1 septembrie 2000, reclamanta a fost audiată în calitate de parte vătămată, în   prezenţa avocatului ales de aceasta.   9. La 19 septembrie 2001, în urma rechizitoriului parchetului, F.L., M.P., E.Z. şi S.S. au   fost trimişi în judecată în faţa Judecătoriei Bucureşti pentru complicitate la mai multe   infracţiuni de fals. Reclamanta a fost menţionată printre martorii acuzării.   10. S-au desfăşurat şase şedinţe în faţa Judecătoriei Bucureşti. Reclamanta, care a fost   citată în calitate de parte vătămată, nu s-a prezentat decât la ultima din aceste şedinţe. Citările   nu conţineau menţiuni cu privire la procedura de constituire ca parte civilă.   În cererile sale de amânare, reclamanta invoca imposibilitatea de a se prezenta din cauza   stării sale proaste de sănătate şi din cauza faptului că citările ajungeau prea târziu, ceea ce nu   îi permitea să se pregătească la timp pentru şedinţe.   11. La 30 noiembrie 2001, reclamanta a depus la dosar o cerere pentru a face fotocopii   după câteva probe în vederea pregătirii, conform indicaţiilor acesteia, a propriei „acţiuni   penale”, având în vedere că apartamentul său a fost furat de către inculpaţi.   12. La 7 februarie 2002, cu ocazia celei de-a cincea şedinţe, instanţa a constatat că, în   pofida absenţei reclamantei şi a inculpatului F.L., procedura de citare a fost corectă şi a   continuat audierea inculpaţilor şi a martorului prezenţi. De asemenea, a dispus ca reclamanta   să fie citată să se prezinte la următoarea şedinţă cu mandat de aducere.   13. La 7 martie 2002, instanţa, în complet cu judecător unic, a audiat reclamanta şi a decis   că trebuia să fie calificată drept martor.   14. La 2 aprilie 2002, reclamanta a recuzat judecătorul, motivându-şi astfel cererea:   „Judecătorul […] şi-a luat libertatea să decidă, fără să mă consulte în prealabil, astfel cum prevede legea, că   nu aveam calitatea de parte vătămată, ci de martor. Mă opun acestei decizii, după cum am făcut-o şi la şedinţă,   deoarece apartamentul meu a fost furat, am cheltuit sume importante pentru a-l recupera […] şi deoarece mi se   pare normal să recuperez aceste sume, prin constituirea mea ca parte civilă. Reclam, de asemenea, repararea   prejudiciului moral. [...]”   La 3 aprilie 2002, cererea de recuzare a fost respinsă de judecătorie, reunită într-o altă   compunere, printr-o încheiere care putea fi atacată cu apel, odată cu fondul cauzei.   15. La şedinţa din 4 aprilie 2002, instanţa a audiat concluziile părţilor pe fondul cauzei şi a   amânat pronunţarea hotărârii pentru 11 aprilie 2002.   16. Instanţa a pronunţat hotărârea la 11 aprilie 2002. Aceasta a concluzionat că inculpaţii   erau vinovaţi şi i-a condamnat la pedeapsa cu închisoarea. Cu toate acestea, instanţa a   considerat că nu putea dispune anularea falsului contract de vânzare-cumpărare, în măsura în   care reclamanta nu a participat la procedură în calitate de parte civilă.   17. Reclamanta a introdus apel la această hotărâre, solicitând, în special, să îi fie   recunoscută calitatea de parte civilă şi exprimând în cifre cererile sale de reparare a   prejudiciului suferit.   18. Prin încheierea din 14 august 2002, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei   de a fi parte la procedură, considerând că faptul de a afla dacă această cerere era justificată   sau nu intra sub incidenţa fondului cauzei.   Tribunalul a pronunţat hotărârea la 16 septembrie 2002. Făcând referire la argumentele   prezentate cu ocazia examinării cererii parchetului privind anularea contractului fals, acesta a   apreciat că partea vătămată era, în mod concret, notarul public, care a fost înşelat de către   inculpaţi şi a fost determinat astfel să presteze servicii în favoarea acestora. În consecinţă,   acesta a dispus anularea contractului respectiv. Apelul introdus de reclamantă a fost, în   schimb, respins ca nefondat.   19. Recursul introdus de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost declarat inadmisibil   prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 12 decembrie 2002, care a reţinut că,   întrucât nu a participat la procedură decât în calitate de martor, reclamanta nu putea formula   critici împotriva hotărârilor pronunţate.   20. La o dată neprecizată, reclamanta şi-a vândut apartamentul unui terţ pentru a cumpăra   succesiv un al doilea apartament, mai mic, apoi două rulote una după alta. În prezent, aceasta   locuieşte în cea de-a doua rulotă.   II. Dreptul şi practica interne relevante   21. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:   Art. 14   „1. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile   civilmente.   2. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei   vătămate ca parte civilă.”   Art. 15   „1. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei   responsabile civilmente.   2. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată   până la citirea actului de sesizare [...]   4. Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru.”   Art. 19   „1. Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă   acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.   2. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.   3. De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte   civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de   reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.   4. Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se   adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut   loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă   aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.”   Art. 20   „Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei   civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.”   Art. 22   „1. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă   acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.   2. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru   judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei   care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”   Art. 76   „1. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana   care a suferit o vătămare prin infracţiune [...]   2. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată,   iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se   atrage atenţia că declaraţia de […] de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în   faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare.”   22. Doctrina şi practica instanţelor au stabilit că orice manifestare a voinţei din care reiese   fără echivoc intenţia persoanei vătămate de a obţine repararea prejudiciului material suferit   prin infracţiune reprezintă constituire valabilă ca parte civilă (Ion Neagu, Drept procesual   penal, Editura Global Lex, 2002, p. 176). Potrivit unei părţi a doctrinei şi a instanţelor,   constituirea ca parte civilă poate, de asemenea, să aibă loc după citirea actului de sesizare cu   condiţia ca inculpatul să nu se opună (op. cit., p. 175).   23. La 3 februarie 1999, Curtea de Apel Suceava a hotărât că art. 14 C. proc. pen. nu se   referea decât la repararea prejudiciului material suferit prin infracţiune şi a concluzionat, prin   urmare, că se putea acorda o reparaţie pentru prejudiciul moral părţii vătămate care nu s-a   constituit parte civilă, întrucât o asemenea reparaţie putea fi solicitată de persoana în cauză în   orice moment al procedurii pe fond, fără să fie limitată de termenul prevăzut de art. 15 alin.   (2) din acelaşi cod.   24. În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiţie a reamintit, la 10 octombrie 1999, că în   ceea ce priveşte constituirea ca parte civilă şi obligaţia persoanei în cauză de a exprima în   cifre şi de a justifica prejudiciul pretins, instanţa trebuia să aibă un rol activ în timpul   procesului, în special acela de a consilia părţile pentru protecţia drepturilor şi intereselor   acestora.   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   25. Reclamanta pretinde o încălcare a dreptului său de acces la instanţă, astfel cum este   prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie, ca urmare a refuzului instanţelor penale de a o recunoaşte   ca parte civilă în procesul intentat împotriva persoanelor care i-au vândut apartamentul în mod   ilegal. Articolul 6 § 1 este redactat după cum urmează în părţile sale relevante:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va   hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”   A. Cu privire la admisibilitate   26. Curtea observă că, prin constituirea ca parte civilă în conformitate cu legislaţia română,   o persoană introduce o acţiune în repararea prejudiciului pretins suferit, acţiune care intră sub   incidenţa domeniului de aplicare a art. 6 § 1 din convenţie potrivit criteriilor enunţate în cauza   Perez împotriva Franţei [(GC), nr. 47287/99, pct. 59-62, CEDO 2004-I].   27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35   § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de   inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   28. Guvernul susţine că reclamanta nu şi-a exprimat niciodată dorinţa de a se constitui   parte civilă în termenul impus de lege, care a expirat la 7 februarie 2002, şi nu şi-a contestat   audierea în calitate de martor la şedinţa din 7 martie 2002. Acesta consideră că statul nu este   în niciun fel responsabil pentru aceste fapte.   29. Reclamanta pretinde că, în mai multe rânduri, la 7 martie 2002, i-a indicat   judecătorului că dorea să se constituie parte civilă, dar că acesta a refuzat în mod sistematic să   îi recunoască acest statut.   2. Motivarea Curţii   30. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia, fără să nege marja de   apreciere de care beneficiază statul în materie, limitările aplicate dreptului de acces la   instanţă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, nu pot restrânge accesul deschis al vreunei   persoane într-un mod sau astfel încât dreptul să fie încălcat chiar în esenţa sa, în special în   măsura în care scopul convenţiei constă în protecţia drepturilor care nu sunt teoretice sau   iluzorii, ci concrete şi efective (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, hotărâre din   octombrie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, pct. 44; Yagtzilar şi   alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, pct. 23, CEDO 2001-XII; şi Artico împotriva Italiei,   hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, pct. 33).   În plus, Curtea nu este chemată să examineze in abstracto ordinea juridică internă, singura   sa sarcină fiind de a examina dacă, în speţă, măsurile adoptate de autorităţile române au fost   adecvate şi suficiente [a se vedea mutatis mutandis hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva   României, pct. 108 (GC), nr. 31679/96, CEDO 2000-I şi Ruianu împotriva României, nr.   34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003].   31. Curtea observă că, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, autorităţile române au   obligaţia de a informa partea vătămată cu privire la posibilitatea a se constitui parte civilă   (supra, pct. 21 şi 24).   32. În speţă, reclamanta a fost audiată o dată de parchet şi o dată de instanţă. Documentele   nu permit să se ştie dacă aceasta a fost sau nu informată în mod explicit cu privire la   posibilitatea de a solicita o reparaţie. Cu toate acestea, indiferent de caz, reclamanta nu a   exprimat o cerere explicită de constituire ca parte civilă la momentul respectiv.   33. Curtea observă că, în faţa parchetului, reclamanta a fost reprezentată de un avocat care   nu a contestat modul în care reclamanta a fost audiată şi nici nu a exprimat o cerere explicită   de constituire ca parte civilă în numele clientei sale. În faţa judecătoriei, reclamanta nu a fost   reprezentată de avocat. Or, ar fi putut să angajeze un reprezentant pentru a face cunoscute   instanţelor interesele sale şi pentru a nu prelungi procedura, ţinând seama în special de faptul   că a fost împiedicată din diverse motive să participe la şedinţe. De altfel, nimic din cauză nu   lasă se înţeleagă că reclamanta ar fi pierdut posibilitatea de a fi consiliată în procedura din faţa   instanţelor.   34. În plus, chiar dacă scrisoarea sa din 30 noiembrie 2001, în care îşi exprima intenţia de   a-şi pregăti propria „acţiune penală”, sau declaraţia explicită din 2 aprilie 2002, prin care şi-a   manifestat intenţia de a se constitui parte civilă, ar fi putut să genereze o constituire valabilă   ca parte civilă sau cel puţin să declanşeze o examinare aprofundată a chestiunii, în temeiul   rolului activ pe care legislaţia română îl conferă judecătorului, Curtea constată că instanţele au   examinat calitatea reclamantei în procedură. Astfel, la 7 martie 2002, judecătoria a calificat   reclamanta drept martor şi, în urma apelului acesteia, tribunalul a confirmat decizia   respectivă, apreciind în acelaşi timp că numai notarul se putea pretinde parte vătămată.   35. Curtea constată, de asemenea, că în absenţa oricărei menţiuni aferente în încheierile   pronunţate de judecătorie, este imposibil să se stabilească în această cauză data citirii actului   de sesizare. Cu toate acestea, Curtea consideră că data respectivă nu prezintă importanţă în   speţă ţinând seama de faptul că, în orice caz, instanţa a precizat, la 7 martie 2002, poziţia   reclamantei fără să existe opoziţie din partea acesteia.   36. În cele din urmă, Curtea observă că, înainte de desfăşurarea procedurii penale,   reclamanta a fost parte într-un litigiu civil privind anularea contractului de vânzare-cumpărare   fals, în care ar fi putut, de asemenea, să solicite repararea prejudiciului pretins suferit.   37. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă,   art. 6 § 1 din convenţie.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie   38. De asemenea, reclamanta se plânge de faptul că, în urma respingerii cererii sale de   constituire ca parte civilă, nu a putut obţine repararea prejudiciului cauzat de vânzarea   nelegală a bunului său, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.   39. Or, Curtea reaminteşte că reclamanta nu a sesizat în mod valabil instanţele civile sau   penale cu o cerere de reparare a prejudiciului pretins, deşi legislaţia română i-a oferit această   posibilitate.   40. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne,   în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1   din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;   2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2008, în temeiul   art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Grefier   Josep Casadevall   Preşedinte