21750/04

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA BOGDAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 21750/04)   Hotărâre   Strasbourg   26 ianuarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Bogdan împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte,Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 21750/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Bogdan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 15 noiembrie 2006, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea privind durata procedurii. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   4. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Bucureşti. 5. La 23 septembrie 1994, N.B., tatăl reclamantului, a depus plângere penală la Judecătoria Strehaia, împotriva lui G.M. pentru lovire sau alte violenţe, solicitând despăgubiri pentru prejudiciu. 6. La 19 ianuarie 1995, la cererea lui N.B. de strămutare a dosarului la altă instanţă, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la Judecătoria Timişoara. La 21 februarie 1995, cauza a fost înregistrată la această din urmă instanţă. 7. La 26 aprilie 1995, pe lângă plângerea penală, tatăl reclamantului a introdus si acţiune civilă în cadrul procesului penal.8. La 31 mai 1995, Judecătoria Timişoara s-a pronunţat, achitându-l pe G.M. pe motiv că dovezile aduse în cauză nu justificau pretenţiile lui N.B. Prin urmare, a respins capătul de cerere referitor la despăgubiri. 9. Prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1996, Tribunalul Timiş a respins apelul lui N.B. şi a confirmat hotărârea instanţei inferioare. 10. La o dată necunoscută, la cererea lui N.B., procurorul general a introdus la Curtea Supremă de Justiţie recurs în anularea hotărârii definitive din 15 ianuarie 1996 pe motiv că hotărârea încălcase în mod grav legea prin interpretarea inexactă a dovezilor, în special a raportului medico-legal. 11. În hotărârea definitivă din 27 mai 1997, Curtea Supremă a admis apelul, a casat cele două hotărâri ale instanţelor ordinare şi a retrimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia pentru investigaţii suplimentare. 12. La 13 aprilie şi 9 octombrie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a admis plângerile reclamantului privind existenţa unor amânări nejustificate în cadrul cercetării penale. Reclamantul a continuat acţiunea după decesul tatălui său. 13. La 25 februarie 1999, acelaşi parchet a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.M. pe motiv că probele adunate nu confirmau săvârşirea unei infracţiuni de către acesta din urmă. 14. Cu toate acestea, la 18 iunie 1999, atunci când rezoluţia respectivă a fost contestată de reclamant, parchetul a anulat rezoluţia şi a retrimis cauza la Poliţia Mehedinţi pentru cercetări suplimentare. 15. La 2 martie 2000, parchetul şi-a menţinut rezoluţia anterioară privind neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.M. Cu toate acestea, la 16 mai 2001, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a anulat rezoluţia din 2 martie 2000. 16. La 12 octombrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a confirmat rezoluţiile sale anterioare. În urma plângerilor reclamantului, această rezoluţie a fost menţinută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la 26 iunie 2002 şi de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 11 aprilie 2003. 17. Ulterior, la 19 mai 2003, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei Strehaia pentru anularea rezoluţiilor pronunţate de parchete. 18. Prin hotărârea din 1 septembrie 2003, instanţa a confirmat rezoluţia adoptată de parchet, pe motiv că un nou aviz medico-legal din 24 septembrie 2001 a contrazis constatările anterioare privind trauma pe care N.B. pretinde că a suferit-o şi, în condiţiile respective, nu se putea stabili vinovăţia lui G.M. 19. Această hotărâre a fost confirmată în urma unui apel introdus de reclamant, prin hotărârea definitivă din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Mehedinţi.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   20. Reclamantul s-a plâns de rezultatul şi durata procedurii, pe care a considerat-o incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din convenţie, formulat după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   21. Guvernul a contestat acest argument. A susţinut că nu au existat perioade de inactivitate care să poată fi imputate autorităţilor şi că cererea introdusă de tatăl reclamantului pentru strămutarea dosarului la altă instanţă a cauzat o anumită întârziere. 22. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 aprilie 1995, atunci când, tatăl reclamantului a introdus şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, şi s-a încheiat la 24 octombrie 2003. Astfel, aceasta a durat opt ani şi jumătate pentru două grade de jurisdicţie.   A. Cu privire la admisibilitate   23. Curtea constată că acest capăt de cerere cu privire la durata procedurii nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. 24. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, şi anume capătul de cerere privind rezultatul procedurii în temeiul art. 6 § 1, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   B. Cu privire la fond   25. Curtea reiterează faptul că, în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei procedurii, acesta trebuie evaluat ţinând seama de circumstanţele cauzei şi în raport cu următoarele criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi a autorităţilor competente (a se vedea, printre multe altele, Foley împotriva Regatului Unit, nr. 39197/98, pct. 36, 22 octombrie 2002). 26. Curtea a constatat, în mod frecvent, încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie în cauze care au ridicat probleme similare celor din cauza prezentă. 27. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o altă concluzie în cauza prezentă. Având în vedere jurisprudenţa relevantă, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa „termenului rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   28. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   29. Reclamantul a solicitat 25 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. 30. Guvernul a considerat această pretenţie excesivă. 31. Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să îşi argumenteze prejudiciul moral. Pronunţându-se în echitate, acordă reclamantului 3 000 EUR pentru acest capăt de cerere.   B. Cheltuieli de judecată   32. De asemenea, reclamantul a solicitat 20 250 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. 33. Guvernul a contestat aceste pretenţii menţionând că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse. 34. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în procedura din faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. C. Dobânzi moratorii   35. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea referitoare la durata excesivă a procedurii admisibilă şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie; 3 Hotărăşte: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro), pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte