22824/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA FLUX (nr. 6) c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 22824/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   29 iulie 2008         DEFINITIVĂ   29/10/2008     Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Flux (nr. 6) c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Lech Garlicki, Preşedinte,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 8 iulie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22824/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („ziarul reclamant”), un ziar cu sediul în Chişinău, la 13 mai 2004. 2.  Ziarul reclamant a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu. 3. Ziarul reclamant a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat în cadrul unor proceduri civile de defăimare a unui director de liceu. 4.  La 14 septembrie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  La 4 februarie 2003, ziarul reclamant a publicat un articol despre Liceul „Spiru Haret”. Articolul nu s-a bazat pe investigaţii ale reporterilor ziarului, ci doar a citat o scrisoare anonimă pe care, după cum se pretinde, el a primit-o de la părinţii unui grup de elevi. Scrisoarea critica situaţia din şcoală, în special, supraaglomerarea şi lipsa condiţiilor corespunzătoare pentru copii. În ea s-a pretins că directorul şcolii a folosit fondurile şcolii în scopuri neadecvate, cheltuind bani pentru decorarea biroului său, construcţia unei băi separate pentru el însuşi şi lansarea unui ziar al şcolii în care se publicau doar articole cu privire la relaţii şi sex. De asemenea, în ea se pretindea că acesta a primit mită în mărime de 200-500 dolari SUA pentru admiterea copiilor la studii şi că autorilor scrisorii le-a fost frică s-o semneze de teama unor răzbunări împotriva copiilor lor. 6. La o dată nespecificată, directorul şi echipa editorială a ziarului şcolii au cerut Flux să publice o replică la articolul din 4 februarie 2003; totuşi, cererea lor a fost respinsă. In fine, ei au reuşit să-şi publice replica într-un alt ziar numit Jurnal de Chişinău. 7. În replica lor, ei şi-au exprimat nesatisfacţia faţă de faptul că Flux nu a cerut versiunea lor cu privire la situaţie înainte de a publica scrisoarea anonimă şi au spus că modul în care a acţionat Flux a fost contrar eticii jurnalistice. În opinia lor, faptul că Flux a publicat o scrisoare anonimă, fără ca măcar să viziteze şcoala sau să desfăşoare orice fel de investigaţii dovedea că scopul lui era, pur şi simplu, de a produce senzaţie. Este adevărat faptul că şcoala era supraaglomerată, însă acest lucru se datora popularităţii sale. Dacă jurnalistul de la Flux ar fi vizitat şcoala, el ar fi observat că nu doar biroul directorului a fost renovat, dar şi multe alte părţi ale şcolii. În ceea ce priveşte chestiunea cu privire la mită, aceasta era o acuzaţie mult prea gravă ca să fie publicată în lipsa probelor care s-o susţină. Echipa editorială a ziarului şcolii a subliniat că scrisoarea anonimă a dezinformat cititorii, citând doar anumite aspecte şi trecând cu vederea multe altele cu privire la chestiuni cum ar fi sportul, evenimentele culturale şi evenimentele din cadrul şcolii. 8. La 14 februarie 2003, ziarul reclamant a reacţionat la răspunsul publicat în Jurnal de Chişinău, prin publicarea unui nou articol, care menţiona, inter alia: „Primii „vizaţi” care au poposit la redacţie au fost, spre surprinderea noastră, nu protagonistul [directorul], ci „echipa de creaţie a publicaţiei şcolare ... diriguiţi de profesoara M.C. „Petiţionarii” aveau ticluită şi o aşa-zisă replică la articolul din FLUX [din 4 februarie 2003], în realitate o fiţuică ofensatoare la adresa redacţiei noastre, doldora de fraze ţâfnoase, de genul „FLUX, ziarul care pretinde că scrie adevărul”. Nu avem nimic cu această gazetă şcolărească, care s-a apucat să ne pună note la purtare. Am încercat să le explicăm mult prea tinerilor noştri colegi, amical fireşte, că, întrucât FLUX s-a angajat să publice scrisoarea [anonimă] integral, nu putea şi chiar nu avea dreptul moral, să-i ştirbească din conţinut. Am reprodus un punct de vedere, care, orice s-ar spune, avea dreptul să vadă lumina tiparului. Alte detalii, precum ar fi calitatea „Vlăstarului” [ziarul şcolii] sau coeficientul de inteligenţă al celor care îl fac, nu ne-au interesat pur şi simplu. Poate că replica „echipei de creaţie” a publicaţiei de la „Spiru Haret” ar fi fost publicată în FLUX, dacă tonul ei ar fi corespuns cu pretenţiile redactorilor, respectând bunul-simţ şi afişând măcar o brumă de respect pentru o publicaţie [Flux] de la care „Vlăstarul” are încă multe de învăţat. Nu mai spunem că respectiva „echipă de creaţie”, care ne-a vizitat cu hurta la redacţie, a avut un comportament, eufemistic vorbind, arogant, ca să nu-i zicem înfumurat, „dialogând” cu redactorul-şef al FLUX-ului de la o înălţime de-a dreptul alpină. Ni s-a creat impresia că această „echipă de creaţie” îşi câştigă lefile la „New York Times” sau, cel puţin, „Le Monde”. Apropo, între altele, mai târziu aveam să aflăm că şeful „echipei de creaţie” a publicaţiei „Vlăstarul”, M.C., este concubina directorului liceului, dar am trecut uşurel peste acest amănunt picant. ... Atunci când am decis să publicăm răvaşul părinţilor de la liceul „Spiru Haret” nu am ars de dorinţa de a „produce senzaţii tari”, precum se insinuează în scrisoarea dlui Ambroci. Că în instituţiile de învăţământ universitare şi preuniversitare starea de fapt este deloc roză, o ştie toată lumea. Acest lucru nu mai şochează pe nimeni. Liceul „Spiru Haret” nu este primul şi nici ultimul despre care am scris şi vom mai scrie. ... Am publicat scrisoarea cu pricina cu speranţa că personajul vizat [directorul liceului] se va autosesiza şi va recunoaşte, de la înălţimea soclului pe care s-a cocoţat, faptul că există şi părinţi nemulţumiţi. Mai multă lume ni s-a plâns că directorul liceului este om ranchiunos. Drept dovadă, după publicarea articolului din FLUX, dânsul a convocat o adunare a liderilor comitetului părintesc, în cadrul căreia le-a cerut să recunoască cine a scris scrisoarea. Mai mult, le-a ordonat să ticluiască o ţidulă, în care să facă publicaţia noastră cu ou şi cu oţet. ... Evident, cea mai dureroasă e problema mitei, de care, zic gurile rele, dlui director nu-i este deloc greaţă. Am fost învinuiţi că-l acuzăm pe nedrept, fără a avea dovezi concrete. Numai că nu noi l-am învinuit, ci părinţii şi suntem siguri că în instanţa de judecată, dacă va fi cazul, vom veni cu martori vii. Se vor găsi persoane care îşi vor învinge frica. ... Acum, credem că este momentul să ne referim şi la persoana care ne-a telefonat la redacţie [după publicarea articolului din 4 februarie 2003]. Este vorba de V.L.. Dânsul este un fost coleg de facultate al directorului liceului „Spiru Haret”. Înainte de a se stabili la Chişinău, acesta a locuit în or. Ungheni. Revenit în capitală, dl L. urma să-şi transfere fiica la una din şcolile din Chişinău. Normal, s-a adresat fostului coleg, care, surpriză! i-a dat de înţeles că trebuie să plătească nu numai cu amintiri plăcute din căminele studenţeşti, ci şi cu bani cash. L. a refuzat să facă acest lucru, spunându-i lui A. [directorului] din start că nu are cu ce să-i satisfacă poftele materiale. După ce a fost purtat cu zăhărelul mai mult timp, acesta a renunţat la gândul de a-şi înmatricula copilul la „Spiru Haret”. „Motivul oficial invocat de către director a fost faptul că locuim în alt sector al oraşului. Mare, însă, mi-a fost mirarea când o prietenă de-a fiicei mele, care abitează în acelaşi sector cu noi, i-a spus că taică-său a plătit directorului suma de 300 de dolari. Astăzi, fiica părintelui darnic este elevă la liceul [„Spiru Haret”], iar a mea – la un altul, fără pretenţii pecuniare”, ne-a declarat V.L. 9. La o dată nespecificată, directorul a iniţiat proceduri civile în defăimare împotriva ziarului reclamant, susţinând că multe declaraţii din articolul de mai sus îl defăimau. 10. În timpul procedurilor, ziarul reclamant a chemat trei martori, inclusiv pe V.L., care au declarat că pentru admiterea copiilor la Liceul „Spiru Haret” se lua mită. 11. La 18 septembrie 2003, Judecătoria Buiucani a hotărât în favoarea directorului, constatând că acuzaţiile de luare de mită nu corespundeau realităţii şi erau defăimătoare. Ea a conchis că declaraţiile celor trei martori chemaţi de către ziarul reclamant nu erau suficiente pentru a răsturna prezumţia nevinovăţiei pe care o avea directorul. Ea a obligat ziarul să publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile şi să-i plătească directorului 1,350 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 88 euro (EUR) la acea perioadă). În ceea ce priveşte martorii chemaţi de către ziar, în hotărâre se menţiona: „Instanţa nu are motive să nu-i creadă pe martorii V.L., C.G. şi M.N.. Totuşi, pentru a putea declara, în mod public, că cineva ia mită, este necesară o hotărâre a unei instanţe de judecată penale prin care acea persoană să fie găsită vinovată de luare de mită. Deoarece nu există o astfel de constatare împotriva directorului, el nu poate fi acuzat de luare de mită.” 12. Atât ziarul reclamant, cât şi directorul au contestat cu apel această hotărâre. Ziarul reclamant a contestat constatarea că declaraţia cu privire la luarea de mită era defăimătoare, susţinând că el nu l-a acuzat direct pe director de luare de mită, dar că a adus în atenţia publicului un fenomen binecunoscut de luare de mită în şcoli. Directorul a pretins că declaraţia cu privire la luarea de mită nu a fost unica declaraţie defăimătoare din articol. La 23 decembrie 2003, ambele apeluri au fost respinse de către Curtea de Apel Chişinău, care a constatat că argumentele ziarului reclamant erau nefondate. În ceea ce priveşte apelul depus de către director, el a declarat că deoarece acesta era o persoană publică, el trebuia să fie mai tolerant faţă de critici. 13. Ziarul reclamant a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie, susţinând, din nou, inter alia, că scopul articolului nu a fost de a acuza directorul de luare de mită, ci, pur şi simplu, de a face publice zvonurile cu privire la acest lucru. El a declarat că circulaţia unor astfel de zvonuri a fost confirmată de către martori. Sancţionarea ziarului pentru lipsa unei hotărâri judecătoreşti penale împotriva directorului era disproporţională şi nu era necesară într-o societate democratică. Mai mult, ziarul pur şi simplu a răspândit declaraţii făcute de către persoane terţe. 14. La 31 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul acestuia. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           15.  Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele: Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii „(1)  Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspîndit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii. (2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspîndite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.” Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral „(1)  Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspîndit aceste informaţii. (2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci pînă la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspîndite de o persoană juridică, şi de la zece pînă la o sută de salarii minime, în cazul în care au fost răspîndite de o persoană fizică.” ÎN DREPT 16. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au reprezentat o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede următoarele: „1.  Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.  Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” I. ADMISIBILITATEA 17.  Curtea notează că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă în baza oricărui alt temei. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii. II. FONDUL 18.  Ziarul reclamant a declarat că el a respectat regulile eticii jurnalistice şi că instanţele judecătoreşti naţionale nu au constatat contrariul. Înainte de a publica articolul, el a desfăşurat o investigaţie rezonabilă. Jurnalistul în cauză a verificat autenticitatea scrisorii anonime şi a urmărit evenimentele de la Liceul „Spiru Haret” după publicarea acestuia. Jurnalistul cunoştea identitatea autorilor scrisorii, însă nu a dezvăluit-o pentru a-i proteja pe copiii acestora. Jurnalistul s-a întâlnit cu V.L. şi cu alte persoane pentru a aduna informaţii suplimentare cu privire la acuzaţiile de corupţie conţinute în scrisoarea anonimă. 19. Ziarul reclamant a adăugat că articolul din 14 februarie 2003 trebuia tratat ca o continuare a celui din 4 februarie 2003, care a ridicat chestiuni evidente de interes public, şi anume condiţiile de studii la un liceu vestit din Chişinău şi pretinsa corupţie din acea instituţie. 20. Refuzul ziarului reclamant de a publica replica directorului la primul articol nu indica rea-credinţă. El s-a bazat pe caracterul injurios al replicii. El a cerut directorului să-şi modifice replica, însă din cauza refuzului acestuia de a face acest lucru, replica nu a fost publicată. 21. Articolul din 14 februarie 2003 a fost un răspuns la articolul care a apărut în Jurnal de Chişinău şi a avut scopul de a proteja reputaţia ziarului. Mai mult, directorul era o persoană publică, fapt confirmat de către instanţele judecătoreşti naţionale, iar ziarul reclamant şi-a îndeplinit sarcina sa de a acţiona ca un „câine de pază public”. 22. Guvernul a susţinut că ziarul reclamant nu şi-a îndeplinit sarcinile şi nu şi-a asumat responsabilităţile inerente exercitării libertăţii de exprimare. În special, el nu a verificat informaţia înainte de publicare, iar modul în care a fost scris articolul nu era compatibil cu rolul presei de câine de pază public. 23. În continuare, el s-a referit la marja de apreciere a autorităţilor naţionale la stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se referă la legislaţia naţională, este în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a susţinut că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja lor de apreciere şi au aplicat-o cu bună-credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil. 24. Curtea reiterează că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „câine de pază public” (a se vedea, printre altele, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp. 29-30, § 59). 25. Totuşi, articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare totalmente nelimitată, chiar şi în ceea ce priveşte relatarea de către presă a chestiunilor de interes public deosebit. Acolo unde, aşa cum este în această cauză, este vorba despre atacarea reputaţiei persoanelor şi, astfel, de subminarea drepturilor lor garantate de articolul 8 al Convenţiei (a se vedea, inter alia, Pfeifer v. Austria, nr. 12556/03, § 35, ECHR 2007‑...), trebuie de atras atenţia la echilibrul just care trebuie asigurat între interesele opuse în cauză. De asemenea, pentru exerciţiul de asigurare a echilibrului pe care Curtea trebuie să-l realizeze în această cauză este relevant faptul că, în conformitate cu articolul 6 § 2 al Convenţiei, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi stabilită. 26. Conform prevederilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea libertăţii de exprimare presupune „obligaţii şi responsabilităţi”, care, de asemenea, se aplică presei. Datorită acestor „obligaţii şi responsabilităţi” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general, este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 65, ECHR 1999‑III). Curtea va examina dacă jurnalistul care a scris articolul contestat a acţionat cu bună-credinţă şi în conformitate cu etica profesiei de jurnalist. În opinia Curţii, acest lucru depinde în special de natura şi gradul defăimării în cauză, modul în care a fost scris articolul contestat şi măsura în care ziarul reclamant a putut, în mod rezonabil, să considere sursele sale ca fiind de încredere în ceea ce priveşte acuzaţiile în cauză. Această ultimă chestiune trebuie stabilită prin prisma situaţiei aşa cum i s-a părut ea jurnalistului în perioada relevantă, decât din retrospectivă (a se vedea Bladet Tromsø and Stensaas, citată mai sus, § 66). 27. Curtea notează că ziarul reclamant a încercat în timpul procedurilor la nivel naţional să prezinte declaraţiile contestate nu ca o acuzaţie directă de luare de mită de către directorul Liceului „Spiru Haret”, dar ca o încercare de a aduce în atenţia publicului fenomenul luării de mită în şcoli (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Curtea găseşte acest argument neconvingător şi consideră că atât în primul, cât şi în al doilea articol acuzaţiile au fost suficient de explicite încât să sugereze cititorilor că directorul era vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită. 28. Curtea este de acord cu reprezentantul reclamantului că articolele din 4 şi 14 februarie 2003 nu pot fi disociate unul de celălalt (a se vedea paragraful 19 de mai sus) şi, prin urmare, ea consideră că este important să examineze comportamentul profesional al ziarului reclamant în contextul ambelor articole. 29. Ea notează că, în pofida gravităţii acuzaţiilor aduse directorului, conţinute în scrisoarea anonimă publicată la 4 februarie 2003, jurnalistul nu a încercat să-l contacteze pe acesta şi să-i ceară opinia cu privire la chestiunea în cauză. De asemenea, din textul articolului nu rezultă că jurnalistul a făcut vreo investigaţie cu privire la chestiunile menţionate în scrisoarea anonimă. Mai mult, atunci când directorul şi echipa redacţională a ziarului şcolii au cerut dreptul de a publica o replică, acest lucru le-a fost refuzat pe motiv că replica lor a fost considerată injurioasă. Având în vedere termenii folosiţi în replica ce a fost publicată în Jurnal de Chişinău, Curtea nu consideră că limbajul folosit a fost injurios. Într-adevăr, directorul a acuzat ziarul reclamant de comportament neprofesionist, însă o astfel de reacţie a fost normală şi proporţională în raport cu conţinutul primului articol. 30. Ca răspuns la replica directorului, ziarul reclamant a publicat încă un articol la 14 februarie 2003. El a susţinut în faţa Curţii că scopul acelui articol a fost de a discuta chestiuni de interes public (a se vedea paragraful 19 de mai sus); totuşi, având în vedere repetarea unor acuzaţii aduse directorului, preluate din articolul din 4 februarie 2003, şi limbajul folosit, Curtea apreciază acest articol mai mult ca o formă de răzbunare împotriva persoanelor care au pus la îndoială profesionalismul ziarului. Într-adevăr, tonul articolului implică o anumită ironie şi articolul conţine insinuări despre o pretinsă relaţie personală dintre director şi o profesoară, fără a fi aduse probe şi fără a lua în consideraţie reputaţia şi autoritatea pe care profesorii de la liceu trebuie s-o aibă în ochii elevilor lor. 31. Ziarul reclamant a încercat să repare o omisiune pe care el a făcut-o în primul articol prin citarea unor probe indirecte pentru a-şi susţine acuzaţia de luare de mită. Abia atunci când s-a confruntat cu ameninţarea iniţierii procedurilor civile, el a chemat alţi doi martori, încercând să-şi fundamenteze acuzaţiile sale de luare de mită. În cursul procedurilor contradictorii, Judecătoria Buiucani nu a acceptat argumentele şi probele ziarului reclamant şi a constatat că acuzaţiile nu au corespuns realităţii şi că au fost defăimătoare. Curtea subliniază că ea nu acceptă motivarea primei instanţe, şi anume că acuzaţiile cu privire la un comportament ilegal grav aduse reclamantului în procedurile naţionale ar fi trebuit dovedite mai întâi în cadrul procedurilor penale. Totuşi, trebuie subliniat faptul că dreptul la libera exprimare nu poate fi interpretat ca oferind ziarelor un drept absolut de a acţiona într-un mod iresponsabil prin acuzarea persoanelor de comiterea infracţiunilor, în lipsa la acel moment a unui substrat factologic (a se vedea Bladet Tromsø and Stensaas, citată mai sus, § 66) şi fără a le oferi posibilitatea de a respinge acuzaţiile. Există limite ale dreptului lor de a comunica informaţii publicului, iar între acest drept şi drepturile celor prejudiciaţi trebuie asigurat un echilibru. 32. Suplimentar, Curtea a luat în consideraţie comportamentul neprofesionist al ziarului reclamant şi suma relativ modestă a prejudiciilor pe care el a trebuit să le plătească ca rezultat al unei acţiuni civile. 33. Având în vedere toate circumstanţele acestei cauze, Curtea constată că soluţia dată de către instanţele judecătoreşti naţionale a asigurat un echilibru echitabil între interesele opuse ale reclamantului în procedurile naţionale şi cele ale ziarului reclamant. 34. Având în vedere cele de mai sus şi faptul că ziarul reclamant a acţionat cu încălcarea flagrantă a obligaţiilor jurnalismului responsabil şi, astfel, a încălcat drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane, ingerinţa în exercitarea dreptului său la libera exprimare a fost justificată. Prin urmare, nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1.  Declară în unanimitate cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte cu patru voturi pentru şi trei împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 29 iulie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Lech Garlicki  Grefier  Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarea opinie disidentă a Judecătorului Bonello, la care s-au alăturat Judecătorii David Thór Björgvinsson şi Šikuta, este anexată la această hotărâre. L.G. T.L.E.   OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII DAVID THÓR BJÖRGVINSSON ŞI ŠIKUTA 1. Hotărârea instanţelor judecătoreşti naţionale prin care ziarul reclamant a fost obligat să plătească prejudicii şi să publice o dezminţire a constituit, în opinia mea, o încălcare a libertăţii de exprimare garantată de articolul 10 al Convenţiei şi eu am votat fără ezitare în favoarea unei astfel de constatări. 2. Hotărârea descrie cele mai relevante fapte ale cauzei în paragrafele 5 până la 14. Eu aş sublinia următoarele ca fiind deosebit de importante. În cele două articole contestate, ziarul reclamant a adus mai multe acuzaţii împotriva directorului liceului de stat „Spiru Haret”. Unele acuzaţii nu erau grave, altele, cum ar fi luarea de mită şi corupţia directorului liceului, dimpotrivă, erau foarte grave. 3. Din cele patru acuzaţii mai puţin grave, primele două se pare că nu au fost contestate: că liceul era supraaglomerat şi că nu avea facilităţile necesare. Cea de-a treia acuzaţie, potrivit căreia directorul a cheltuit bani pentru decorarea propriului birou, de asemenea corespunde faptelor. La fel, este adevărat faptul că directorul a folosit fonduri publice pentru a îmbunătăţi alte câteva părţi ale liceului. În opinia mea, nu există absolut nimic necorespunzător în a presupune că atunci când există fonduri insuficiente pentru a acoperi toate necesităţile liceului, cheltuirea banilor publici pentru a decora biroul directorului nu trebuia să fi constituit o prioritate. Acest lucru, în mod sigur, constituie o judecată de valoare acceptabilă, contestabilă sau dezagreabilă protejată de articolul 10. 4. Cea de-a patra acuzaţie că ziarul şcolii „relata doar despre relaţii şi sex” nu este, în sine, deloc defăimătoare; abilităţile cu privire la o relaţie şi educaţia sexuală constituie scopuri semnificative ale unui sistem educaţional care se respectă pe sine. Faptul dacă critica în cauză este satisfăcătoare sau controversată rămâne în continuare o judecată de valoare, dorită sau nedorită, însă protejată. 5. Cea de-a cincea acuzaţie adusă de către ziar directorului – că el primea mită în valoare de 200-500 dolari SUA pentru înmatricularea copiilor în liceu, constituie o parte din totalul acuzaţiilor şi va fi examinată în conformitate cu criteriile stabilite de mult timp în jurisprudenţa Curţii, în primul rând, cu privire la libertatea discuţiilor democratice referitoare la chestiuni de interes public serios – şi acest lucru ar trebui să includă, în opinia mea, investigaţii cu privire la faptul dacă corupţia este sau nu frecventă în sistemul educaţional public. O altă chestiune este dacă, pentru a atrage protecţia prevăzută de articolul 10, acuzaţiile publicate de către ziare în cursul dezbaterii deschise cu privire la tematici de interes public serios trebuie dovedite ca fiind „adevărate” sau dacă este suficient ca ele să fie bazate pe probe corespunzătoare care pot fi verificate (doctrina „substratului factologic”). 6. În cadrul procedurilor naţionale, ziarul a prezentat trei martori independenţi, care au confirmat toţi că, pentru a asigura înmatricularea copiilor în liceu, directorul trebuia să fie plătit. Instanţa de judecată naţională care a examinat declaraţiile acestor martori „nu are motive să nu-i creadă pe martorii L.V., C.G. şi M.N.”. Însă, ulterior, acea instanţă a decis să respingă declaraţiile identice – credibile – ale acestora, dintr-un motiv pe care eu îl consider de-a dreptul bizar. Deşi instanţa de judecată a stabilit credibilitatea celor trei martori, ea a adăugat că „pentru a putea declara, în mod public, că cineva ia mită, este necesară o hotărâre a unei instanţe de judecată penale prin care acea persoană să fie găsită vinovată de luare de mită. Deoarece nu există o astfel de constatare împotriva directorului, el nu poate fi acuzat de luare de mită.” Bine. Acum noi ştim că sarcina sfântă a unei prese libere – „câine de pază” – este de a da publicităţii copii ale sentinţelor penale. 7. De asemenea, acest lucru presupune că, în opinia instanţei judecătoreşti naţionale, chiar dacă o mie de martori credibili ar fi jurat că directorul a luat mită, instanţa oricum ar fi găsit ziarul vinovat de defăimare – deoarece ziarul nu a prezentat cititorilor săi o sentinţă penală, care să constate vinovăţia penală a directorului. Ceea ce mă deranjează pe mine nu este atât faptul că nu există o sentinţă penală împotriva directorului, ci că, în pofida unor acuzaţii atât de grave confirmate de martori, care au fost consideraţi de încredere, împotriva acestuia nu au fost aduse acuzaţii cu caracter penal. Deoarece nimeni nu s-a deranjat vreodată să-l acuze pe director, ziarul va trebui să aştepte o perioadă destul de lungă de timp, mai mult sau mai puţin o eternitate, o hotărâre judecătorească, care să confirme sau să infirme vinovăţia acestuia. Noua democraţie cere să fie pedepsită acea persoană care aduce acuzaţii credibile, şi nu acea persoană împotriva căreia sunt aduse acuzaţii credibile, iar câinele de pază public ar face bine dacă nu ar lătra deloc, chiar dacă are în posesia sa probe demne de încredere. Înainte de a spune acest lucru, eu am omis să iau în consideraţie faptul că este treaba presei libere să respecte liniştea eternă, aşteptând, în mod respectuos, o sentinţă penală care ar putea să nu vină niciodată. 8. Curtea de la Strasbourg s-a distanţat – în mod corect – de gândirea destul de învechită a instanţei judecătoreşti naţionale, însă, cu toate acestea, ea a hotărât împotriva ziarului pentru că acesta a făcut publice acuzaţii cu privire la comportamentul necorespunzător al oficialilor guvernamentali, acuzaţii care au fost susţinute prin martori, care au fost consideraţi credibili de către instanţele judecătoreşti naţionale. 9. Libertatea de exprimare ar dispărea dacă ziarele ar fi pedepsite, cu acordul acestei Curţi, pentru că contribuie la dezbaterea publică a unor chestiuni de interes civic serios prin răspândirea unei informaţii demne de încredere – considerată ca fiind de încredere de către instanţele judecătoreşti naţionale. Opinia mea despre responsabilităţile unei mass-media sănătoase, viguroase – „un câine de pază public esenţial”, după cum a numit-o cineva atunci când încă nu şi-a revenit pe deplin după o supradoză de optimism – e că ajung mult mai departe decât publicarea comunicatelor de presă sterile emise de către autorităţi. Acum mi s-a spus că eu greşesc. 10. În mod diferit de Curte, eu nu m-aş fi axat excesiv pe argumentul cu privire la „comportamentul neprofesionist” al reclamanţilor, sau pe cel că jurnalismul trebuie exercitat în mod responsabil conform eticii profesionale. Eu personal nu consider deosebit de negativ comportamentul ziarului reclamant, însă, pentru a-mi susţine opinia, eu sunt gata să mă alătur majorităţii şi să consider că a fost aşa. Unde duce acest lucru? Buna guvernare şi comportamentul profesional bun ar trebui să meargă mână-n mână, însă dacă acesta din urmă nu s-ar solda cu succes, eu, în continuare, aş opta în favoarea unei bune guvernări în detrimentul profesionalismului unei mass-media bune. Adevărul este că în această cauză Curtea a acordat mai multă valoare comportamentului profesional decât dezvăluirii corupţiei. 11. Faptele arată că ziarul a făcut investigaţii cu privire la zvonurile care persistau, a găsit trei martori a căror integritate nu a fost pusă la îndoială şi care au susţinut acuzaţiile de corupţie sub jurământ, asumându-şi consecinţele grave ale declaraţiilor false şi consecinţele şi mai grave ale victimizării. Curtea a penalizat ziarul nu pentru faptul că a publicat neadevăruri (dacă acesta ar fi fost cazul, eu m-aş fi grăbit să mă alătur acelei constatări cu o fervoare emfatică), ci pentru „comportament neprofesionist” care a fost, în orice caz, destul de nedeterminant. Eu voi explica mai târziu cum acest lucru distorsionează complet exerciţiul de proporţionalitate. 12. Aşa-numitul „comportament neprofesionist” pedepsit de către Curte se pare că constă în faptul că ziarul a prezentat primul său martor – credibil – înainte de publicarea articolelor, iar pe cel de-al doilea şi al treilea martori – credibili –, după publicarea articolelor. Această sancţionare se pare că acordă mai multă importanţă perioadei de timp decât adevărului, mai mult calendarului decât dezvăluirii corupţiei. 13. O altă omisiune a ziarului, potrivit Curţii, a fost omisiunea acestuia de a-i solicita directorului opinia lui. Şi unde, mă rog, duce acest lucru? Să presupunem că ziarul, cu o fineţe jurnalistică grosolană, l-ar fi întrebat pe director înainte de publicarea articolelor: este adevărat că tu iei mită? Răspunsul ar fi fost fie un da, fie un nu şi cu puţin efort eu aş ghici care din cele două răspunsuri ar fi fost mai probabil. Dacă el ar fi negat corupţia (iar acest lucru nu ar fi fost deloc surprinzător), ar fi fost ziarul nevoit să tacă pentru totdeauna sau el ar fi publicat toate constatările sale – credibile? Instanţa judecătorească naţională şi Curtea de la Strasbourg dau răspunsuri diferite la această întrebare. Instanţa de judecată naţională răspunde că ziarul nu poate publica absolut nimic, deoarece nu există o condamnare res judicata a directorului într-o cauză penală. O susţinere viguroasă a dezbaterii democratice şi a libertăţii de exprimare. 14. Cu regret, Curtea de la Strasbourg merge şi mai departe: ziarul este sancţionat pentru că nu a adresat o întrebare la care răspunsul era total previzibil şi, în orice caz, nedeterminant. Ziarele (şi cititorii acestora) sunt lipsiţi de libertatea lor de exprimare dacă jurnalistul omite să întrebe o persoană care este considerată, în baza unor probe credibile, ca având legătură cu comiterea unei infracţiuni, dacă acesta este suficient de altruist faţă de public încât să-şi recunoască fapta sau dacă el preferă să nege orice implicare. Nu adresa o întrebare stupidă şi vei avea probleme la Strasbourg. Aici Curtea mă pierde. 15. De asemenea, Curtea a considerat că ziarul a greşit atunci când nu a publicat o replică grosolană din partea directorului şcolii. În mod sigur, acest lucru s-a datorat confundării a două chestiuni total diferite. Dacă ziarul, în mod nerezonabil, nu a publicat o replică, el ar fi trebuit să fie sancţionat – în mod corect – de către instituţia naţională competentă să supravegheze etica în comunicaţii pentru nerespectarea obligaţiilor inerente eticii jurnalistice. Totuşi, o încălcare a unei obligaţii etice, după publicarea unei informaţii care se pretinde a fi defăimătoare, nu trebuie să atragă în mod retroactiv vinovăţia unui ziar pentru defăimare – redactorul poate fi sancţionat pentru nerespectarea unei obligaţii etice, însă, în niciun caz, pentru defăimare. Curtea nu a văzut că acestea sunt două chestiuni total distincte care trebuiau soluţionate separat. Dimpotrivă, ea a constatat că a avut loc o defăimare, ca urmare a unei omisiuni de a respecta corectitudinea profesională. 16. Pentru a constata că instanţele judecătoreşti naţionale au respectat libertatea de exprimare, Curtea, de asemenea, s-a referit la ecuaţia proporţionalităţii „suma relativ modestă a prejudiciilor”. Din partea mea, eu nu cred că Guvernul pârât câştigă puncte prin faptul că a mers departe, însă nu atât de departe pe cât ar fi putut. 17. Mi-e teamă că această hotărâre a împins înapoi protecţia libertăţii de exprimare pe cât de mult a fost posibil. Jurnaliştilor li s-a spus la ce să se aştepte dacă ei publică orice informaţie care deranjează autorităţile, indiferent de necesitatea socială presantă şi substratul factologic suficient, dacă comportamentul lor profesional lasă de dorit. Chiar dacă faptele alarmante sunt susţinute suficient prin probe, în exerciţiul de echilibru pentru a stabili proporţionalitatea, nerespectarea normelor profesionale este considerată de către Strasbourg mai gravă decât suprimarea dezbaterii democratice a corupţiei publice. Pentru a mă exprima diferit, în opinia Curţii necesitatea socială de a lupta împotriva jurnalismului prost este mai presantă decât cea de a lupta împotriva îmbogăţirii prin corupţie. „Efectul de descurajare” al sancţiunilor împotriva libertăţii presei notat cu îngrijorare de către vechea jurisprudenţă a Curţii s-a materializat prin noua jurisprudenţă a Curţii. 18. Salman Rushdie, victima unei fatwa, a remarcat: ce este libertatea de exprimare. Fără libertatea de a ofensa, ea încetează să mai existe. Poate că libertatea de exprimare ar trebui să înceteze să mai existe atunci când ea ofensează, şi acest lucru nu m-ar nelinişti foarte mult. Consecinţa serioasă a acestei hotărâri este că libertatea de exprimare încetează să mai existe şi atunci când ea este pedepsită pentru înaintarea către o dezbatere publică a acuzaţiilor cu privire la infracţionalitatea publică aduse de către martori care sunt consideraţi credibili, însă într-o manieră considerată neprofesionistă. Atunci când respectarea bunelor practici profesionale prevalează asupra cercetării adevărului în sine, este o zi tristă pentru libertatea de exprimare.