22970/02

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI               SECŢIUNEA A PATRA           CAZUL ŢÎMBAL c. MOLDOVEI   Cererea nr. 22970/02                           HOTĂRÂRE                     STRASBOURG                             14 septembrie 2004         Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 para. 2 al Convenţiei. Poate constitui subiectul unei revizuiri editoriale.   În cazul Ţîmbal c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a patra), în Camera în următoarea componenţă: Domnul Nicolas Bratza, Preşedinte, D. M. Pellonpaa, D. J. Casadevall, D. S. Pavlovschi, D. J. Borrego Borrego, Dna. E. Fura – Sandstrom, Dra. L. Mijovic, judecători, Şi D. M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii, Deliberând la 24 august 2004, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:       PROCEDURA   Cazul format ca urmare a depunerii la Curte a unei cereri (nr. 22970/02) împotriva Republicii Moldova în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia) de către un cetăţean al Republicii Moldova, domnul Alexandru Ţîmbal (reclamant), la 31 mai 2002. Reclamantul a fost reprezentat de către domnul V. Constantinov care a acţionat în numele organizaţiei nonguvernamentale Juriştii pentru Drepturile Omului, cu sediul la Chişinău. Guvernul moldovean (Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul Pârlog V. Reclamantul a pretins faptul că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a dreptului său de a i se recunoaşte drepturile sale civile de către o instanţă de judecată, drept garantat de prevederile articolului 6 al Convenţiei precum şi, a dreptului său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Cererea a fost repartizată Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice această cerere Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 para. 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale.      ÎN FAPT   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   Reclamantul, domnul Alexandru Ţîmbal, este de naţionalitate moldovean, s-a născut în anul 1944 şi locuieşte în Chişinău, Republica Moldova.   Reclamantul a fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne început cu anul 1963. În decembrie 1994 dumnealui s-a pensionat. În 1999 dumnealui a intentat o acţiune civilă la Tribunalul municipiului Chişinău împotriva Ministerului Afacerilor Interne prin care a solicitat plata diferenţei dintre pensia pe care dumnealui a primit-o şi suma pe care dumnealui conform legii trebuia s-o primească (calculată în conformitate cu prevederile Legii din 23 iunie 1993 cu privire la stabilirea pensiilor pentru militari şi personalul militar al Ministerului Afacerilor Interne). La 16 septembrie 1999 Tribunalul municipiului Chişinău i-a acordat reclamantului o compensaţie în valoare de 8,394.40 lei moldoveneşti (echivalentul a 737.37 EURO la acel moment). Nu a fost depus nici un apel şi, prin urmare, hotărârea respectivă a devenit definitivă.   La 1 octombrie 1999 Tribunalul municipiului Chişinău a eliberat titlu executoriu pe care l-a transmis spre executare Trezoreriei de Stat. Totuşi, titlul executoriu nu a fost executat din cauza lipsei de fonduri din conturile Ministerului Afacerilor Interne.   În noiembrie 1999 reclamantul a înaintat o acţiune administrativă la Curtea de Apel prin care a solicitat obligarea Ministerului Justiţiei să execute hotărârea judecătorească. La 24 noiembrie 2000, Curtea de Apel a refuzat acţiunea şi a decis faptul că jurisdicţia în materie apaţine instanţei de drept competente.   Reclamantul a depus apel la Curtea Supremă de Justiţie împotriva acestei decizii. La 27 decembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a respins apelul şi a menţinut decizia Curţii de Apel.   Pe parcursul anului 2001 reclamantul a înaintat plângeri cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti executorului judecătoresc, dar fără nici un rezultat. Dumnealui a înaintat plângeri diverselor autorităţi judiciare şi executive inclusiv, Tribunalului municipiului Chişinău, Ministerului Finanţelor, Parlamentului, Cancelariei de Stat, Preşedinţiei, Ministerului Afacerilor Interne, Procuratura Generală şi Ministerului Justiţiei. Într-o scrisoare din 30 ianuarie 2002 Ministerul Justiţiei a informat reclamantul despre faptul că hotărârea judecătorească din 16 septembrie 1999 nu putea fi executată datorită lipsei de fonduri în conturile Ministerului Afacerilor Interne.   Hotărârea judecătorească a fost executată la 25 aprilie 2003, după comunicarea respectivei cereri Guvernului Republicii Moldova de către Curte în luna februarie 2003.       II. DREPTUL INTERN PERTINENT   Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, statuau:   Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...   Articolul 338. Eliberarea titlului executor Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.   Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol – în urma dispoziţiei judecătorului. Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.     ÎN DREPT   14. Reclamantul a pretins faptul că dreptul său de a i se recunoaşte drepturile sale civile de către o instanţă judecătorească a fost violat de către autorităţile statale prin faptul că hotărârea judecătorească din 16 septembrie 1999 nu a fost executată. El şi-a întemeiat alegaţiile pe articolul 6 al. 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:   „ 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială ...”   15. Reclamantul în continuare a pretins faptul că în conformitate cu prevederile articolului 1 al Protocolului 1, datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, dreptul său la protecţia proprietăţii a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei prevede următoarele:   “ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.   Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.” I.                    ADMISIBILITATEA CERERII   16. Curtea consideră că plângerile reclamantului fondate pe prevederile articolelor 6 al. 1 şi ale art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei implică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea acestora să depindă de examinarea fondului cauzei, nefiind stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmisibile. Curtea, prin urmare, a declarat aceste alegaţii ca fiind admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 para. 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea imediat se va pronunţa şi asupra fondului acestor cereri.     PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL. 1 AL CONVENŢIEI   17. Reclamantul şi-a menţinut poziţia conform căreia neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.   18. Curtea subliniază faptul că articolul 6 al. 1 asigură tuturor dreptul de a prezenta în faţa unei instanţe judecătoreşti orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanţă, un aspect al căruia este şi dreptul de a demara în faţa unei instanţe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul legal naţional al unui Stat Contractant ar permite în final ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 al. 1 al Convenţiei să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti, de a considera prevederile articolului 6 ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale, fapt care de altfel, ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenţiei (vezi Hornsby c. Greciei hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi 1997 –II, p. 510, para. 40).   19. O autoritate statală nu poate folosi în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi justificată doar de anumite circumstanţe. Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăşi esenţa dreptului asigurat prin articolul 6 al. 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi c. Italiei (GC), NR. 22774/93, para. 74, CEDO 1999 – V). În cazul de faţă, reclamantul nu trebuia să fie împiedicat să beneficieze de succesul soluţionării cauzei sale de către instanţa de judecată, care presupunea plata unei compensaţii.   20. Curtea notează faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului a rămas neexecutată pentru o perioadă de trei ani şi jumătate (numai după ce acest caz a fost comunicat de către Curte Guvernului la 4 februarie 2003).   21. Prin faptul că pe parcursul mai multor ani nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti definitive în acest caz, autorităţile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 al. 1 al Convenţiei.   22. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOL 1 AL CONVENŢIEI   23. Reclamantul şi-a menţinut poziţia conform căreia neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei. Guvernul nu a negat acest lucru.   24. Curtea subliniază faptul că o revendicare poate constitui un bun în virtutea prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei dacă este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301 – B, para. 59).   25. Curtea notează faptul că reclamantul în conformitate cu hotărârea judecătorească din 16 septembrie 1999, avea revendicări care urmau să fie executate. Rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti până la 25 aprilie 2003 a constituit o imixtiune în dreptul său de a dispune de proprietăţile sale, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei.   26. Prin faptul că hotărârea judecătorească definitivă nu a fost executată, autorităţile naţionale au privat persoana de dreptul său legitim de a i se achita compensaţia şi de a dispune de banii săi. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această imixtiune şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr. 31227/96, para. 28 – 34, 19 octombrie 2000).   27. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI   28. Articolul 41 prevede:   “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”     A.     PREJUDICIUL MATERIAL   29. Reclamantul a pretins 8 631 lei moldoveneşti (echivalentul a 523 EURO la acel moment) pentru prejudiciul material suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti de către autorităţi. Reclamantul a susţinut faptul că dacă ar fi investit banii într-o bancă comercială din Moldova, ar fi obţinut venitul menţionat mai sus.   30. Guvernul a considerat excesive sumele pretinse şi a lăsat stabilirea cuantumului prejudiciului la discreţia Curţii.   31. Curtea consideră faptul că reclamantul a suferit prejudicii materiale ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 16 septembrie 1999. Luând în consideraţie poziţia fragilă a băncilor comerciale în Moldova, Curtea consideră ca fiind mai potrivită folosirea ca punct de referinţă rata medie a dobânzii prevăzută de către Banca Naţională a Moldovei în perioada respectivă. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului în acest sens 370 EURO, plus orice taxă care ar putea fi încasată.     B.     PREJUDICIUL MORAL   32. Reclamantul a mai pretins 43 000 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti.   33. Guvernul nu a fost de acord cu suma cerută de reclamant, argumentând prin faptul că este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri simplul fapt al constatării unei violări a Convenţiei a fost considerată satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, CEDO 2002 –III, unde reclamantului i s-a acordat în calitate de prejudiciu moral suma de 3 000 EURO.   34. La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit de către fiecare reclamant, Curtea ia în consideraţie asemenea factori ca vârsta reclamanţilor, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti precum şi, alte aspecte relevante.   35. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat o stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti, în mod special, luând în consideraţie şi faptul că unicul venit al reclamantului era pensia sa. În consecinţă, Curtea acordă reclamantului 800 EURO, plus orice taxă care urmează a fi încasată.   C.     COSTURI ŞI CHELTUIELI   36. Reclamantul a mai pretins 1 000 EURO în calitate de taxe de reprezentare. El s-a bazat pe contractul încheiat cu avocatul său, în conformitate cu care aceste taxe ar trebui plătite numai în caz de reuşită.   37. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamant, considerându-le ca fiind exagerate şi că reclamantul nu a reuşit să dovedească pretinsele cheltuieli de reprezentare.   38. Curtea reaminteşte faptul că pentru ca cheltuielile şi costurile să fie incluse în suma acordată în conformitate cu articolul 41, trebuie să fie stabilit faptul că ele au fost reale şi necesare şi au avut un cuantum rezonabil (vezi, drept exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei (GC), NR. 23119/93, para. 62, CEDO 1999 – VIII).   39. În conformitate cu Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, detaliind toate revendicările înaintate, Camera poate respinge revendicările în totalitate sau în parte.   40. Curtea poate lua drept bază pentru evaluarea sa asemenea elemente ca numărul de ore de lucru şi a tarifelor solicitete pentru fiecare oră de lucru. Totuşi, deoarece reclamantul nu a prezentat nici o informaţie, Curtea decide să nu acorde nici o sumă bănească pentru costuri şi cheltuieli.     PENALITĂŢI   41. Curtea consideră potrivit ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime a dobânzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente.   DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM:   Declară cererea admisibilă, Susţine faptul că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei, Susţine faptul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, Susţine faptul că, (a)               Statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu prevederile art. 44 al. 2 al Convenţiei, 370 EURO în calitate de prejudiciu material şi 800 EURO în calitate de prejudiciu moral, care să fie convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi încasată, (b)               că începând cu data expirării celor trei luni sus menţionate până la executarea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.   Respinge unanim restul revendicărilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.   Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 14 septembrie 2004, conform Regulii 77 § 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.       Michael O’Boyle                         Nicolas Bratza