24175/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 10 ianuarie 2008 în Cauza Hollitzer împotriva României (Cererea nr. 24175/03) Strasbourg Definitivă la 10.04.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Hollitzer împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Boštjan M. Zupančič, preşedinte,  Corneliu Bîrsan,  Elisabet Fura-Sandström,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  David Thór Björgvinsson,  Isabelle Berro-Lefèvre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 6 decembrie 2007,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 24175/03, introdusă împotriva României de doi cetăţeni germani, domnul Paul Hollitzer şi doamna Catinca Hollitzer (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 27 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2.  Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.      3. La 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. Guvernul german, invitat să-şi prezinte observaţiile scrise, nu şi-a exprimat dorinţa de a exercita acest drept (art. 36 alin. 1 din Convenţie).      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei  4. Reclamanţii s-au născut în 1926 şi respectiv 1933 şi locuiesc la Heidelbeg, în Germania.  5. În 1986 bunul imobiliar situat la nr. 41 în strada Gheorghe Adămescu din Bucureşti, ce a aparţinut reclamanţilor, a făcut obiectul unei confiscări. Acest bun era format dintr-o casă şi terenul aferent.  6. La 20 noiembrie 1996, în aplicarea Legii nr. 112/1995, statul a vândut acest bun unor terţe persoane care îl ocupau în calitate de chiriaşi. La 27 octombrie 2000 aceştia din urmă au vândut bunul imobiliar lui P.V. şi P.M.  7. În 2001 reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare a casei lor, solicitând instanţelor să anuleze decizia de confiscare şi contractele de vânzare privind bunul lor.  8. Printr-o sentinţă din 14 mai 2002 Judecătoria Bucureşti, după ce a considerat că confiscarea bunului fusese legală, a respins cererea reclamanţilor ca neîntemeiată. Instanţa a considerat apoi că reclamanţii nu aveau calitate pentru a acţiona în cadrul unei cereri în anulare a contractelor de vânzare privind bunul în litigiu. Reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei sentinţe.  9. La 2 decembrie 2002 Tribunalul Bucureşti a admis apelul reclamanţilor şi a modificat parţial sentinţa din 14 mai 2002. Tribunalul a considerat că decizia de confiscare a fost ilegală, nefiind niciodată comunicată interesaţilor şi fiind contrară Constituţiei în vigoare la vremea faptelor. Tribunalul a considerat de asemenea că nu exista niciun motiv pentru a anula contractele de vânzare încheiate în favoarea terţilor datorită bunei credinţe a acestora.  10. Printr-o decizie din 18 aprilie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia deciziei din 2 decembrie 2002 a Tribunalului.  11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, reclamanţii au cerut să fie despăgubiţi pentru pierderea bunului lor rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piaţă a bunului lor, potrivit prevederilor legii respective. Nici până astăzi reclamanţii nu au fost despăgubiţi.  II. DREPTUL INTERN PERTINENT  12. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDH 2005 – VII) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58612/00, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).  13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză. 14. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei. 15. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele: Articolul 1   “1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. 2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...).” Articolul 10 “1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (...) 8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului. 9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.” Articolul 20 “1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (...)”  16. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 245/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).        ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1      17. Invocând în principal art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza hot[r\rii judecătoreşti din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, confirmată prin decizia din 18 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti de validare a vânzării de către stat a bunului, în condiţiile în care aceleaşi instanţe au constatat ilegalitatea confiscării. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:      "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.      Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."  A. Asupra admisibilităţii 18. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  19. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de către stat după 1989 în materie. El susţine că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în despăgubirea reclamantei nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele respective.  20. Reclamanţii se opun acestei susţineri, considerând că autorităţile refuză să le restituie imobilul în litigiu în ciuda constatării ilegalităţii confiscării sale. 21. Curtea consideră că constatarea ilegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa unui titlu al statului asupra aceluiaşi bun au drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi. 22. Pe baza acestor elemente şi ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea concluzionează că în cazul în speţă problema existenţei unui bun nu este subiect de controversă (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, citat anterior, paragrafele 36-37). 23. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celei a cazului în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cf. mutatis mutandis Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragraful 27-32, 8 martie 2007). 24. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59). 25. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra casei în litigiu, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape patru ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.  Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în cazul în speţă.      II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      26. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."  A. Prejudiciu  27. Reclamanţii cer restituirea casei. Fără să prezinte vreun raport de expertiză, ei estimează că valoarea de piaţă a bunului ar fi de circa 200.000 euro. Ei nu cer nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral.  28. Guvernul menţionează, pe de o parte, că valoarea de piaţă a bunului compus din casă şi terenul aferent este de 54.052 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, Guvernul atrage atenţia că reclamanţii nu au prezentat la dosar nicio expertiză tehnică imobiliară.  29. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a bunului reclamanţilor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.  30. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea casei situată la nr. 41 în strada Gheorghe Adămescu din Bucureşti, precum şi a terenului aferent, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.  31. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 32. Curtea constată că singurul raport de expertiză prezentat la dosar este cel realizat la cererea Guvernului care estimează valoarea apartamentelor la 54.052 euro. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de Guvern, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 60.000 euro. B. Costuri şi cheltuieli 33. Reclamanţii cer de asemenea 2.533 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne. Ei au prezentat la dosar chitanţele şi facturile referitoare la onorariile avocatului. 34. Guvernul precizează că nu se opune acordării reclamanţilor unei sume corespunzătoare cheltuielilor reale, dovedite, necesare şi rezonabile în privinţa cuantumului lor în dreptul intern şi în faţa Curţii. Cu toate acestea, el aminteşte că reclamanţii aveau posibilitatea de a cere rambursarea acestor cheltuieli în faţa instanţelor interne. În fine, Guvernul atrage atenţia că reclamanţii nu au prezentat la dosar o copie a contractului de asistenţă juridică în baza căruia au fost efectuate aceste plăţi. 35. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.533 euro pe care o alocă reclamanţilor. C. Majorări de întârziere      36. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă;      2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;  3. hotărăşte:      a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor casa situată la nr. 41 în strada Gheorghe Adămescu din Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 60.000 euro (şaizeci de mii de euro) pentru prejudiciul material; c) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 2.533 euro (două mii cinci sute treizeci şi trei de euro) pentru costuri şi cheltuieli ; d) că la sumele menţionate anterior trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;      e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.  4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 10 ianuarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupančič, preşedinte Santiago Quesada, grefier