25234/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia     CAUZA DUMBRAVĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 25234/03)     Hotărâre     Strasbourg   17 februarie 2009   Definitivă   17/05/2009     Această hotărâre poate suferi modificări de formă.     În cauza Dumbravă împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 ianuarie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: Procedura 1. La originea cauzei se află cererea nr. 25234/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Tudor Dumbravă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 iulie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La 27 februarie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 3). În fapt I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamantul s-a născut în 1946 şi locuieşte în Bucureşti. 5. În 1984, imobilul, care se afla în proprietatea mamei reclamantului şi în care aceştia locuiau, a fost demolat de stat fără nicio despăgubire. Prin urmare, la 18 octombrie 1984, mamei reclamantului i-a fost aprobată cererea de închiriere a apartamentului nr. 18 situat pe strada Valea Călugărească nr. 2, din Bucureşti. 6. La 25 martie 1991, mama reclamantului a adresat o cerere societăţii O., societate deţinută de stat responsabilă cu administrarea proprietăţilor statului, de cumpărare a apartamentului în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 şi al Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie. Mama reclamantului a decedat la 9 iulie 1993, reclamantul fiind singurul său moştenitor. 7. La 26 ianuarie 1994, V.V. a încheiat un contract de închiriere a apartamentului nr. 18. Potrivit reclamantului, la momentul respectiv acesta locuia în apartament. La 29 martie 1994, reclamantul a fost evacuat din apartament, întrucât nu avea un contract de închiriere. Bunurile din apartament au fost încredinţate spre păstrare lui V.V., asupra celor mai multe dintre acestea aplicându-se sigiliul şi fiind depozitate într-o singură cameră. Cel târziu până la 7 decembrie 2000, societatea O. i-a acordat termen reclamantului pentru preluarea bunurilor din apartament, întrucât nu exista spaţiul adecvat păstrării lor. 8. La 17 martie 1994, reclamantul a solicitat instanţei să oblige în solidar societăţile O. şi R., în calitate de societăţi deţinute de stat responsabile cu administrarea proprietăţilor statului, să îi vândă apartamentul nr. 18. 9. La 11 mai 1998, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantului, considerând că acesta moştenise dreptul mamei sale de cumpărare a respectivului apartament, şi a dispus ca cele două societăţi să încheie cu reclamantul un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 18. 10. La 30 septembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărâre definitivă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de cele două societăţi, care solicitau încadrarea apartamentului în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar nu a Decretului-lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992. 11. Cu toate că exista o recunoaştere pe cale judecătorească a obligaţiei autorităţilor de a-i vinde reclamantului apartamentul nr. 18, acesta din urmă nu a putut să-l cumpere, fiind informat că, la 27 ianuarie 1997, autorităţile vânduseră, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul respectiv lui V.V., chiriaşul de la acel moment. 12. La 12 februarie 2001, reclamantul a solicitat instanţei să constate că vânzarea apartamentului nr. 18 este nulă de drept şi să dispună realizarea vânzării de către autorităţi astfel cum s-a prevăzut în hotărârea din 30 septembrie 1999. La 5 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărâre definitivă, a respins acţiunea, considerând că imobilul respectiv se încadra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar nu în cea a Decretului-lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992, şi că V.V. a fost de bună-credinţă la momentul cumpărării imobilului. 13. La 27 februarie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva celor doi directori ai societăţii O. pe motiv că au adus atingere interesului său personal în exercitarea atribuţiilor lor în calitate de funcţionari publici şi că au transmis informaţii false pentru a fi incluse într-un document. La 5 noiembrie 2003, procurorul public a dispus neînceperea urmăririi penale deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale. Cu toate acestea, procurorul a considerat că au fost întrunite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni deoarece, pe de o parte, apartamentul fusese vândut cu toate că făcea obiectul unor proceduri pendinte şi înaintea pronunţării unei hotărâri definitive în materie şi, pe de altă parte, cei doi reprezentanţi fuseseră de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cu V.V. II. Dreptul intern relevant 14. Dreptul intern relevant în prezenta cauză este descris în Suciu împotriva României (dec.) (nr. 49009/99, 9 septembrie 2003); Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, pct. 20–22, CEDO 2005‑VII); şi Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, pct. 38–39 şi 49–53, 1 decembrie 2005). 15. Potrivit art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990, contractul de vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare-primire a locuinţei dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinţei cumpărate în condiţiile prezentului decret-lege şi constituie titlu de proprietate. În drept I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 16. Reclamantul a argumentat că vânzarea de către stat unui terţ a apartamentului nr. 18 a reprezentat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” 17. Guvernul a contestat acest argument. A. Cu privire la admisibilitate 18. Guvernul a ridicat o excepţie de incompatibilitate ratione materiae în ceea ce priveşte acest capăt de cerere. Potrivit Guvernului, reclamantul nu avea niciun „bun” în sensul Convenţiei şi nicio speranţă legitimă, întrucât nu beneficiase nici de o dispoziţie legislativă, nici de o hotărâre irevocabilă care să-i recunoască dreptul său de proprietate. Hotărârea din 11 mai 1998 a reprezentat o creanţă condiţionată, depinzând de plata preţului. Reclamantul era „un simplu petent” [a se vedea Pentia şi Pentia împotriva României (dec.), nr. 57539/00, 23 martie 2006], chestiunea de faţă fiind diferită de cea care face obiectul cauzelor Străin şi alţii împotriva României (citată anterior, pct. 38), Păduraru împotriva României (citată anterior) şi Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, pct. 33, 16 februarie 2006). 19. Reclamantul a contestat acest argument. 20. Curtea reiterează că un reclamant poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care hotărârile contestate au ca obiect „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Potrivit jurisprudenţei consacrate a organismelor Convenţiei, „bunuri” pot fi „bunuri existente” sau active, inclusiv creanţe, în privinţa cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate. Prin contrast, speranţa recunoaşterii supravieţuirii unui vechi drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv mult timp nu poate fi considerată a fi un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ca de altfel nicio creanţă condiţionată care a devenit caducă ca urmare a neîndeplinirii condiţiei [a se vedea Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 82 şi 83, CEDO 2001–VII]. 21. Totuşi, în anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de obţinere a unui „activ” poate, de asemenea, beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în cazul în care un interes de natură patrimonială îmbracă forma unei creanţe, se poate considera că persoana îndreptăţită are o „speranţă legitimă” dacă există un temei suficient pentru acest interes în legislaţia naţională, de exemplu, atunci când există o jurisprudenţă consacrată a instanţelor naţionale care confirmă existenţa acestuia [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004–IX]. 22. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a introdus o acţiune pentru a obliga două societăţi deţinute de stat responsabile cu administrarea proprietăţilor statului să-i vândă apartamentul nr. 18. În hotărârea definitivă din 30 septembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit dreptul reclamantului de a cumpăra respectivul apartament şi a dispus ca autorităţile să încheie contractul de vânzare, în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992. 23. Este adevărat că dreptul de proprietate se transmite doar atunci când a fost plătit preţul apartamentului de către reclamant. Totuşi, atunci când a introdus acţiunea pentru a i se aproba cumpărarea apartamentului, reclamantul era îndreptăţit să spere că aceasta va fi examinată în temeiul legislaţiei aplicabile dacă a îndeplinit celelalte condiţii relevante de fond şi de procedură. Atunci când instanţele au stabilit obligaţia legală a autorităţilor de a vinde respectivul apartament, cu siguranţă, reclamantul s-a aşteptat să îl poată cumpăra şi astfel să dobândească un drept de proprietate în conformitate cu legislaţia românească (a se vedea, mutatis mutandis, Stretch împotriva Regatului Unit, nr. 44277/98, pct. 34, 24 iunie 2003). Cu toate acestea, nu a putut realiza tranzacţia, întrucât autorităţile au vândut lui V.V., în cursul procesului, apartamentul respectiv. 24. În circumstanţele cauzei, Curtea consideră că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, trebuie să se considere că a avut cel puţin speranţa legitimă de a realiza tranzacţia. Într-adevăr, vânzarea nu s-a produs din cauza unei acţiuni a autorităţilor, iar nu din cauză că reclamantul nu a reuşit să îndeplinească cerinţele legale conexe dreptului său de a realiza tranzacţia [a se vedea, per a contrario, Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 126, CEDO 2004‑XII]. Prin urmare, respinge excepţia ridicată de Guvern. 25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază în continuare că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 26. Guvernul consideră că refuzul instanţelor de a declara nulă de drept vânzarea către un terţ nu a reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamantului. În ipoteza în care Curtea reţine că a existat o ingerinţă, Guvernul susţine că a fost prevăzută de lege şi proporţională cu scopul acesteia. Vânzarea către un terţ a fost realizată legal, în conformitate cu Legea nr. 112/1995 şi în baza titlului său valid de proprietate. 27. Reclamantul a contestat acest argument. În special, a făcut trimitere la constatarea procurorului potrivit căreia vânzarea către V.V. s-a realizat cu rea-credinţă. 28. Spre deosebire de Guvern, Curtea apreciază că aspectul în litigiu în prezenta cauză este similar într-o anumită măsură jurisprudenţei sale consacrate în materia proprietăţilor naţionalizate în mod nelegal de către regimul comunist şi ulterior vândute chiriaşilor (a se vedea Străin şi alţii şi Păduraru, citate anterior), în care reclamanţii erau titularii proprietăţilor astfel vândute. Astfel, Curtea observă că prin hotărârea definitivă din 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti a fost recunoscut dreptul legal al reclamantului de a cumpăra – şi astfel de a dobândi un drept de proprietate – apartamentul aflat în folosinţa mamei sale şi a sa încă din 1984. Potrivit Curţii, a constata, printr-o hotărâre definitivă care nu a fost casată sau atacată până în prezent, că reclamantul avea un drept prevăzut de legislaţia românească de a dobândi respectiva proprietate a avut efectul de a recunoaşte, în mod indirect şi cu efect retroactiv, că reclamantul avea un interes substanţial faţă de apartamentul respectiv. Această constatare era irevocabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Străin şi alţii, citată anterior, pct. 38; Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, pct. 37, 12 octombrie 2006; şi Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, pct. 25–26, 8 martie 2007). 29. Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar înainte ca problema proprietăţii să fi fost soluţionată definitiv de către instanţe, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii, citată anterior, pct. 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, pct. 35, 16 februarie 2006). 30. Curtea consideră că acest principiu poate fi aplicat mutatis mutandis în prezenta cauză. Autorităţile naţionale au recunoscut de asemenea că, întrucât făcea obiectul unei proceduri pendinte, vânzarea apartamentului nu ar fi trebuit realizată înaintea pronunţării unei hotărâri definitive în privinţa persoanei care putea pretinde un drept asupra acestuia (a se vedea supra, pct. 13). 31. După ce a examinat întregul material care i-a fost pus la dispoziţie, Curtea apreciază că Guvernul nu a avansat niciun argument şi nu a prezentat niciun fapt de natură a o convinge să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Vânzarea de către stat unui terţ a apartamentului pe care era obligat printr-o hotărâre judecătorească definitivă să îl vândă reclamantului îl împiedică pe acesta din urmă să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie constituie o privare de facto de bunuri şi observă că aceasta a continuat mai mult de nouă ani, în absenţa vreunei despăgubiri. 32. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, privarea reclamantului de bunul său, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, a impus reclamantului o povară disproporţionată şi excesivă, încălcându-i dreptul de a se bucura de bunurile sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei 33. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie că procesul său a fost inechitabil, că instanţele naţionale nu au evaluat în mod corect faptele şi au interpretat în mod greşit dreptul intern, şi, de asemenea, s-a plâns cu privire la soluţia pronunţată în cadrul procedurilor. De asemenea, acesta s-a plâns, fără a invoca un articol, că toate bunurile care se aflau în apartament atunci când a fost evacuat, în 1994, au fost depozitate de către societatea deţinută de stat în locuri inadecvate, ceea ce a determinat deteriorarea şi dispariţia unor bunuri de valoare. 34. După o examinare atentă a argumentelor reclamantului, în lumina tuturor materialelor care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea constată că, în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra aspectelor sesizate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 35. Art. 41 din Convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”. A. Prejudiciu 36. Reclamantul a solicitat ca apartamentul nr. 18 să îi fie vândut acestuia, evaluându-l la 65 000 euro (EUR). De asemenea, a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral, adresându-i Curţii cererea de a stabili valoarea lor. 37. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a pretins nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile material şi moral. Având în vedere propriul raport de expertiză bazat pe o evaluare teoretică a valorii, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentului este de 45 135 EUR. În continuare, apreciază că o eventuală constatare a încălcării ar constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul l-ar fi suferit. 38. Curtea reiterează că o hotărâre prin care se constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală în temeiul Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a acorda o reparaţie pentru consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern permite numai efectuarea unei reparaţii parţiale, art. 41 din Convenţie acordă Curţii competenţa de a acorda o despăgubire părţii vătămate prin acţiunea sau omisiunea care a dus la constatarea unei încălcări a Convenţiei. Curtea beneficiază de o anumită marjă de apreciere în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul „echitabilă” şi sintagma „dacă este cazul”. 39. Printre materiile de care Curtea ţine seama când apreciază o despăgubire se află prejudiciul material, anume pierderea efectiv suferită ca rezultat direct al pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, anume reparaţiile pentru anxietatea, neplăcerile şi incertitudinea cauzate de încălcare, precum şi alte pierderi de ordin nepatrimonial (a se vedea, printre alte hotărâri, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, pct. 25, 10 noiembrie 2004). 40. În plus, dacă unul sau mai multe prejudicii nu pot fi determinate cu precizie sau dacă distincţia între prejudiciul material şi cel moral se dovedeşte dificilă, Curtea poate decide să efectueze o evaluare globală [a se vedea Comingersoll împotriva Portugaliei (MC), nr. 35382/97, pct. 29, CEDO 2000‑IV]. 41. Curtea consideră că, având în vedere circumstanţele cauzei, realizarea vânzării proprietăţii respective (apartamentul nr. 18 situat în Bucureşti, str. valea Călugărească nr. 2), astfel cum a fost dispusă prin hotărârea din 11 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti, care a devenit definitivă, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. 42. În absenţa realizării tranzacţiei respective de către statul pârât, Curtea reţine că statul pârât trebuie să ofere reclamantului spre vânzare un apartament cu o suprafaţă şi o valoare echivalente sau, în cazul în care reclamantul nu consideră oferta acceptabilă, o sumă cu titlu de despăgubire pentru foloasele nerealizate în valoare de 10 000 EUR. 43. Curtea consideră că ingerinţele semnificative în dreptul reclamantului de a se bucura netulburat de bunurile sale nu ar putea fi compensate în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 4 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată 44. Reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor faţa instanţelor naţionale, fără a le cuantifica sau a transmite documente justificative. Acesta a lăsat la aprecierea Curţii stabilirea sumei care trebuie acordată pentru acest capăt de cerere. 45. Guvernul a considerat că reclamantul nu a depus o cerere în această privinţă. 46. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, sunt rambursate doar cheltuielile de judecată al căror caracter real şi necesar a fost demonstrat, iar valoarea acestora este rezonabilă (a se vedea Arvelakis împotriva Greciei, nr. 41354/98, pct. 34, 12 aprilie 2001). În plus, art. 60 § 2 din Regulamentul Curţii prevede că orice cerere întemeiată pe art. 41 din Convenţie trebuie să fie însoţită de documentele justificative sau de facturile relevante, în caz contrar Curtea putând respinge în tot sau în parte cererea. 47. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu şi-a justificat cererea, întrucât nu a stabilit valoarea cheltuielilor suportate şi nici nu a prezentat vreun document justificativ. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio despăgubire pentru acest capăt de cerere [a se vedea Cumpǎnǎ şi Mazǎre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 133–134, CEDO 2004-XI]. C. Dobânzi moratorii 48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 1. Declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;   2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;   3. Hotărăşte a) că statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, realizarea vânzării către reclamant a apartamentului nr. 18 situat în Bucureşti, str. Valea Călugărească nr. 2, astfel cum s-a dispus prin hotărârea din 11 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti; (b) că, în absenţa realizării tranzacţiei, statul pârât trebuie să ofere reclamantului spre vânzare, în acelaşi termen de trei luni, un apartament cu o suprafaţă şi o valoare echivalente sau, dacă reclamantul nu consideră oferta acceptabilă, o sumă cu titlu de despăgubire pentru foloasele nerealizate în valoare de 10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. (c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, suma de 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral; (d) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; (b) că, de la expirarea termenului menţionat de trei luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;   4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 februarie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.  Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte