25669/04

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA BESSLER ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 25669/04)   Hotărâre   18 mai 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Bessler împotriva României,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 aprilie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 25669/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Lucie Henriette Bessler („reclamanta”), a sesizat Curtea la 26 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanta a decedat la 27 septembrie 2008. La 24 octombrie 2008, moştenitorii săi testamentari, doamna Daniela Molagic şi domnii George‑Virgil Molagic şi Cătălin‑George Molagic, şi-au exprimat dorinţa de a continua acţiunea în faţa Curţii. 3. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să o desemneze pe doamna Lucie Henriette Bessler drept „reclamantă”, cu toate că, în prezent, această calitate ar trebui atribuită moştenitorilor săi [a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI]. 4. Reclamanta este reprezentată de doamna Cornelia Enescu. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan ‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 5. În sensul art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta invoca o atingere adusă dreptului său de acces la instanţă ca urmare a respingerii acţiunilor sale în revendicarea mai multor imobile naţionalizate. De asemenea, aceasta considera că s-a adus, astfel, atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, din punctul de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curţii. 6. La 27 august 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   7. Reclamanta s-a născut în 1926 şi locuia în Bucureşti. A. Contextul istoric privind naţionalizarea imobilelor   8. Tatăl reclamantei, domnul Bessler Heinrich, resortisant polonez cu domiciliul în România, a construit un imobil, situat pe strada Dr. Lister nr. 64, în care a locuit începând din 1933. Acesta avea drept de proprietate, în comun cu sora sa, doamna Constantinescu Ema Otilia, resortisant român, asupra altor trei imobile situate în Bucureşti, pe strada Pictor Romano nr. 4 şi 8 şi pe strada Teofil nr. 25. 9. În timpul celui de al doilea război mondial, la 23 august 1944, România a rupt alianţa militară cu Germania şi a trecut de partea puterilor aliate. Această schimbare a fost confirmată prin semnarea unui armistiţiu la 12 septembrie 1944. 10. La 3 noiembrie 1944, reclamanta şi părinţii săi au fost consideraţi resortisanţi germani şi au fost transportaţi într-un lagăr de concentrare. Aceştia au fost eliberaţi la 18 mai 1946. 11. Prin Legea nr. 91 din 9 februarie 1945 s-a înfiinţat Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (denumită în continuare „Casa”), persoană juridică de drept public român funcţionând sub autoritatea tutelară a Ministerului Finanţelor. Casa trebuia să identifice şi să administreze bunurile resortisanţilor germani şi maghiari de pe teritoriul României. 12. Într-o listă publicată în Monitorul Oficial la 20 februarie 1945, părinţii reclamantei apăreau ca resortisanţi germani ale căror bunuri erau administrate de Casă. 13. ‑{}‑Prin Decretul-Lege nr. 182 din 21 martie 1946, activele germane au trecut în proprietatea fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste cu titlu de reparaţii de război. 14. În ciuda unui raport din 1946 al Casei, care aprecia că imobilele deţinute de părinţii reclamantei nu trebuiau să facă obiectul unei administrări în temeiul Legii nr. 91/1945 din moment ce aceştia nu erau resortisanţi germani, imobilul din strada Dr. Lister a fost atribuit unei întreprinderi sovietice. Imobilul situat pe strada Pictor Romano nr. 8 a trecut, de asemenea, în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. 15. În temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile aparţinând marii burghezii şi exploatatorilor de locuinţe, autorităţile române au intrat în posesia celorlalte două imobile, situate pe strada Pictor Romano nr. 4 şi pe strada Teofil nr. 25. 16. În 1958, după retragerea armatei sovietice din România, imobilele situate pe strada Dr. Lister şi pe strada Pictor Romano au trecut în proprietatea statului român. Ulterior, cele patru imobile au fost utilizate drept imobile de locuit. 17. La date neprecizate, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut chiriaşilor mai multe apartamente.   B. Acţiuni cu privire la restituirea imobilului situat pe strada Dr. Lister   1. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun   18. În 1996, susţinând că trecerea imobilului în proprietatea fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste fusese nelegală din moment ce tatăl său, resortisant polonez, nu avusese niciodată cetăţenia germană, reclamanta a introdus în faţa Judecătoriei Bucureşti o acţiune în revendicare împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi a întreprinderii care administra bunul. 19. Prin hotărârea din 6 februarie 1998, instanţa a respins acţiunea. Instanţa a reţinut faptul că imobilul trecuse în proprietatea fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste în temeiul Decretului-Lege nr. 182/1946 şi că, la retragerea armatei sovietice, acesta fusese cedat statului român. Instanţa a concluzionat că titlul de proprietate al statului era valabil. 20. Recursul reclamantei a fost respins prin hotărârea definitivă din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti. Constatând că preluarea imobilului de către fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste avusese loc în urma ratificării tratatelor internaţionale de către România, curtea de apel a considerat că nicio dispoziţie internă sau internaţională nu autoriza instanţele naţionale să condamne validitatea acestor tratate. Aceasta a concluzionat că titlul de proprietate al statului era valabil şi că aspectul privind naţionalitatea tatălui reclamantei era lipsit de importanţă. 2. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 21. La 10 iulie 2001, în temeiul Legii nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 ‑ 22 decembrie 1989, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea imobilului sau acordarea unei despăgubiri. La 5 noiembrie 2003, cererea sa a fost respinsă. 22. La 24 septembrie 2007, după ce a comunicat cererea Guvernului, reclamanta a informat Curtea de faptul că, prin hotărârea definitivă din 12 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admisese recursul său împotriva deciziei primarului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus restituirea unui apartament şi acordarea unei despăgubiri pentru celelalte apartamente. Procedura de despăgubire continuă şi în prezent.   C. Acţiuni cu privire la restituirea imobilelor situate pe strada Pictor Romano şi pe strada Teofil   1. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun   23. În 1998, reclamanta a introdus în faţa Judecătoriei Bucureşti o acţiune în revendicare împotriva primăriei şi a întreprinderilor care administrau imobilele. 24. În ceea ce priveşte imobilul situat pe strada Pictor Romano nr. 8, reclamanta a arătat că acesta a fost trecut în mod greşit în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din moment ce tatăl său nu avusese niciodată cetăţenia germană. 25. În ceea ce priveşte celelalte două imobile, situate pe strada Pictor Romano nr. 4 şi pe strada Teofil nr. 25, aceasta a pretins că Decretul nr. 92/1950 fusese aplicat în mod greşit. Reclamanta a precizat că tatăl său şi mătuşa sa nu făceau parte din categoriile sociale vizate de acest decret. 26. Prin hotărârea din 3 octombrie 2000, instanţa a declarat acţiunea inadmisibilă, din cauza lipsei dreptului reclamantei de a sta în justiţie. Aceasta a considerat că reclamanta nu dovedise că, la data naţionalizării lor, imobilele în litigiu aparţineau rudelor sale. 27. Prin hotărârea din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantei şi a trimis dosarul la tribunal. Curtea de apel a considerat că reclamanta făcuse dovada dreptului de proprietate al rudelor sale asupra imobilelor revendicate. 28. Prin hotărârea din 7 octombrie 2002, tribunalul a admis acţiunea, considerând că naţionalizarea fusese nelegală din moment ce tatăl reclamantei era resortisant polonez şi că Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituţiei în vigoare la momentul respectiv şi tratatelor internaţionale la care aderase România. 29. La 16 mai 2003, curtea de apel a admis recursul formulat de primărie, a respins acţiunea şi a confirmat hotărârea Judecătoriei Bucureşti din 3 octombrie 2000. 30. Curtea de apel a subliniat că tribunalul nu luase în considerare nici vânzarea apartamentelor, nici consimţământul reclamantei de a primi o eventuală despăgubire pentru imobilul situat pe strada Pictor Romano nr. 8. Aceasta a concluzionat că reclamanta putea introduce o nouă acţiune în revendicare împotriva terţilor achizitori ai apartamentelor.   2. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001   31. La o dată neprecizată, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea imobilelor sau acordarea unei despăgubiri. Până în prezent, autorităţile administrative nu au răspuns la această solicitare.     II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   32. Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede:   Art. 3 alin. (4)   „Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.”   Art. 6   „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 ‑ 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”   33. Dispoziţiile legale privind restituirea bunurilor naţionalizate sau despăgubirea pentru acestea şi jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârea Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 23-53, CEDO 2005‑XII (extrase), în hotărârea Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 38-49, 9 decembrie 2008 şi în hotărârea Faimblat împotriva României, nr. 23066/02, pct. 16-17, 13 ianuarie 2009.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   34. Reclamanta pretinde că, prin respingerea acţiunilor sale în revendicare fără examinarea pe fond a cererilor, i-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.   35. Guvernul contestă acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   36. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   37. Guvernul reaminteşte jurisprudenţa constantă a Curţii conform căreia, atunci când recurge la verificarea conformităţii cu art. 6 § 1 din Convenţie a unei proceduri interne, Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională. 38. În speţă, Guvernul consideră că procedurile i-au oferit reclamantei posibilitatea de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu au dezavantajat-o în raport cu celelalte părţi şi că instanţele interne au examinat toate aspectele esenţiale pentru cauză. 39. În această privinţă, Guvernul subliniază că instanţele interne au considerat că imobilul situat pe strada Dr. Lister aparţinea statului în temeiul unui titlu valabil. Acesta arată că acţiunea în revendicare a celorlalte imobile a fost respinsă pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada faptului că aceste bunuri aparţinuseră rudelor sale. 40. În orice caz, Guvernul consideră că respingerea acţiunilor respective urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor terţilor dobânditori ai apartamentelor, şi că exista un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, din moment ce reclamanta avea posibilitatea de a introduce o nouă acţiune în revendicare împotriva terţilor dobânditori. 41. Reclamanta contestă acest argument. Aceasta consideră că instanţele interne nu au luat în considerare probele care demonstrau absenţa titlului de proprietate valabil al statului. 42. Reclamanta consideră că instanţele interne au refuzat în mod arbitrar să examineze validitatea titlului de proprietate invocată de stat. Aceasta susţine că naţionalizarea a fost realizată cu încălcarea legislaţiei din acel moment, şi anume Decretul‑Lege nr. 182/1946 şi Decretul nr. 92/1950, din moment ce rudele sale nu făceau parte din niciuna dintre categoriile sociale vizate de aceste dispoziţii. 43. Mai întâi, Curtea reaminteşte că, deşi nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele naţionale, aceasta trebuie să se asigure că instanţele naţionale nu interpretează legislaţia internă şi probele în mod arbitrar, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere echităţii procedurii (a se vedea, între altele, Tejedor García împotriva Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII, p. 2796, pct. 31; Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997‑VIII, p. 2796, pct. 31 şi 32). 44. De asemenea, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi forţa probatorie a motivelor, a argumentelor şi a probelor propuse de către părţi, acesta impune instanţelor obligaţia de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepţia cazului în care li se evaluează relevanţa (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, pct. 59). 45. Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligaţie presupune totuşi ca partea vătămată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit la motivele decisive pentru rezultatul procedurii în cauză (a se vedea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărârile din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, pct. 29 şi 30 şi p. 29 şi 30, pct. 27 şi 28). 46. În speţă, Curtea observă că reclamanta şi-a întemeiat acţiunile pe argumentul nelegalităţii preluării de către stat a imobilelor în litigiu. 47. Curtea precizează că nu este de competenţa sa să examineze temeinicia motivului întemeiat pe aplicarea arbitrară a Decretului-lege nr. 182/1946 şi a Decretului nr. 92/1950 în cazul rudelor reclamantei, această sarcină revenind instanţelor naţionale. Cu toate acestea, Curtea constată că o astfel de examinare era decisivă pentru rezultatul procedurii. 48. Într-adevăr, dacă instanţele ar fi considerat motivul ca fiind întemeiat, acestea ar fi trebuit în mod obligatoriu să constate absenţa unui transfer de proprietate valabil şi să oblige statul la restituirea imobilelor (a se vedea, mutatis mutandis, Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, nr. 60868/00, pct. 47, 8 iunie 2006). Examinarea acestui motiv era cu atât mai mult justificată cu cât Legea nr. 213/1998 impune un control judiciar al legalităţii transferului de bunuri în patrimoniul statului. Or, trebuie să se constate că, în speţă, nu a avut loc un astfel de control. 49. În primul rând, Curtea observă că nu interpretarea prevederilor tratatului de armistiţiu făcea obiectul litigiului privind imobilul din strada Dr. Lister, ci legalitatea preluării acestui bun de către Casă, persoană juridică de drept public român, şi cedarea sa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în temeiul legislaţiei interne, şi anume în temeiul Legii nr. 182/1946. Prin urmare, Curtea consideră că normele de drept internaţional public nu se opuneau examinării cauzei pe fond de către instanţele interne, cu atât mai mult cu cât, după retragerea armatei sovietice, imobilul a trecut din nou în proprietatea statului [a se vedea, per a contrario, Manoilescu şi Dobrescu împotriva României şi a Rusiei (dec.), nr. 60861/00, pct. 80, CEDO 2005‑VI]. 50. În privinţa celei de a doua acţiuni, Curtea constată că, în cadrul aceluiaşi litigiu, la 3 iunie 2002, curtea de apel a considerat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al rudelor sale asupra imobilelor revendicate (a se vedea supra, pct. 27). Cu toate acestea, la 16 mai 2003, aceeaşi curte de apel a confirmat hotărârea din 3 octombrie 2000 şi a pus capăt litigiului fără să se pronunţe cu privire la fondul cererii şi fără să răspundă motivului întemeiat pe nelegalitatea privării de proprietate. 51. Cu privire la posibilitatea reclamantei de a introduce o nouă acţiune împotriva terţilor achizitori, Curtea consideră că şansele de reuşită a unei astfel de acţiuni erau iluzorii [a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 69, CEDO 2005‑XII (extrase)]. În orice caz, Curtea reaminteşte că unui reclamant care a utilizat o cale de atac în aparenţă efectivă şi suficientă nu i se poate reproşa faptul că nu a încercat să folosească şi alte căi disponibile [a se vedea Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO 1999‑III]. 52. Având în vedere incidenţa decisivă a motivului întemeiat pe preluarea nelegală de către stat a imobilelor în litigiu, Curtea consideră că acesta necesita din partea curţii de apel un răspuns specific şi detaliat (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, citate anterior, p. 12, pct. 30 şi p. 30, pct. 28). 53. În lipsa acestuia din urmă, Curtea a concluzionat că, în ceea ce priveşte cele două acţiuni în revendicare, cauza reclamantei nu a fost judecată în mod echitabil. 54. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   55. Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a respingerii acţiunilor sale în revendicare. Invocând art. 8 din Convenţie, aceasta se plânge de deportarea familiei sale şi de confiscarea bunurilor acesteia la sfârşitul celui de al doilea război mondial. 56. În privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea precizează că acesta este direct legat de capătul de cerere examinat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie. Având în vedere concluziile sale în temeiul acestui ultim articol, Curtea nu poate face speculaţii asupra posibilului rezultat al acţiunilor în revendicare, în cazul în care cerinţele dreptului la un proces echitabil ar fi fost respectate în faţa instanţelor interne. În plus, Curtea constată că, la solicitarea reclamantei, se află în curs de desfăşurare două proceduri privind acordarea unei despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. 57. Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Vlasia Grigore Vasilescu, citată anterior, pct. 55 şi 56). 58. În privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, Curtea constată că faptele de care se plânge reclamanta au avut loc înainte de ratificarea Convenţiei de către România, la 20 iunie 1994. 59. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3, şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.         III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   60. Art. 41 din Convenţie prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   61. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta solicită restituirea apartamentelor care nu au fost vândute chiriaşilor şi acordarea unei sume cuprinse între 100 000 EUR şi 250 000 EUR pentru fiecare apartament vândut din imobilele situate pe străzile Dr. Lister, Pictor Romano şi Teofil. Cu titlu de prejudiciu moral, aceasta solicită o sumă pe care o lasă la aprecierea Curţii. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. 62. Guvernul contestă cererile respective. Acesta consideră că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material sunt pur speculative. În orice caz, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre în favoarea reclamantei ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului material şi moral. 63. Curtea reaminteşte că unica bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile în speţă constă în faptul că reclamanta nu a avut acces la o instanţă, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta consideră că reclamanta nu a demonstrat că pretinsul prejudiciu material a fost rezultatul efectiv al respingerii acţiunilor sale. În orice caz, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurilor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic CATV împotriva Poloniei, nr. 48140/99, pct. 69, 10 ianuarie 2006). 64. Cu toate acestea, Curtea consideră că imposibilitatea de a solicita în instanţă restituirea imobilelor naţionalizate a generat, după toate probabilităţile, o stare de incertitudine şi de frustrare a reclamantei pentru care o constatare a încălcării nu este suficientă ca reparaţie. 65. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă în solidar moştenitorilor reclamantei 5 000 EUR pentru prejudiciul moral.   B. Dobânzi moratorii   66. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie; 3. Hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească în solidar moştenitorilor reclamantei, doamnei Daniela Molagic şi domnilor George-Virgil Molagic şi Cătălin-George Molagic, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 18 mai 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Josep Casadevall   Grefier     Preşedinte