2577/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.         Secţia a treia   CAUZA FOCIAC ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 2577/02)   Hotărâre   Strasbourg   3 februarie 2005   Definitivă   03/05/2005     Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Fociac împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, R. Jaeger, E. Myjer, judecători, precum şi V. Berger, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 ianuarie 2005, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 2577/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Mihai Fociac („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 noiembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de E. Sink, avocat în Petroşani. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de B. Aurescu, agent guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în această funcţie. 3. La 24 octombrie 2003, Curtea (Secţia a doua) a decis să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe art. 6 § 1 din convenţie în privinţa accesului la justiţie, ţinând seama de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantului. În temeiul art. 29 § 3, Curtea a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 4. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat alcătuirea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a treia, astfel cum a fost modificată (art. 52 § 1).   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   5. Reclamantul s-a născut în 1943 şi locuieşte în Petroşani.   1. Prima concediere a reclamantului   6. Prin decizia din 14 aprilie 1993, societatea P. („societatea”) l-a concediat pe reclamant din postul de administrator de hotel din motive profesionale. Reclamantul a formulat o contestaţie împotriva deciziei, pe care Judecătoria Petroşani a admis-o la 30 iulie 1993. Societatea a fost obligată să îl reîncadreze pe reclamant în funcţie şi să îi plătească salariul datorat pentru perioada 15 aprilie – 30 iulie 1993. 7. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului reclamantului, de către Tribunalul Hunedoara la 17 decembrie 1993 şi, în urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 6 mai 1994 a Curţii de Apel Alba-Iulia. 8. La o dată neprecizată, reclamantul a fost reintegrat în funcţia de paznic, diferită de cea indicată în hotărârea din 30 iulie 1993. 9. La 30 august 1994, un executor judecătoresc, mandatat de reclamant, a cerut societăţii executarea hotărârii din 6 mai 1994 şi reintegrarea reclamantului în funcţia de administrator, conform hotărârii instanţei. 10. La aceeaşi dată, angajatorul a început formalităţile necesare reîncadrării reclamantului în funcţia de administrator. Formalităţile nu au fost finalizate. 11. Reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani împotriva directorului societăţii pentru neexecutarea hotărârii din 6 mai 1994. La o dată neprecizată, procurorul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.   2. Modificarea contractului de muncă   12. Prin decizia din 2 mai 1995, angajatorul a modificat unilateral contractul de muncă al reclamantului şi l‑a angajat ca lăcătuş pe motiv că nu depusese suma necesară cu titlu de cauţiune pentru funcţia de administrator. 13. La 11 mai 1995, reclamantul a formulat o contestaţie împotriva acestei decizii. 14. Prin hotărârea din 14 decembrie 1995, Judecătoria Petroşani a admis acţiunea reclamantului şi a anulat decizia. Instanţa a reţinut faptul că reclamantul nu fusese reintegrat ca administrator şi că, în consecinţă, cererea angajatorului de depunere a cauţiunii nu era justificată. Instanţa l-a obligat pe angajator să plătească reclamantului cheltuielile de judecată. 15. Sentinţa a fost confirmată prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia din 3 februarie 1997. 16. Printr‑o scrisoare din 20 martie 1997, reclamantul a solicitat angajatorului să îi precizeze data la care îşi putea relua activitatea ca administrator, conform hotărârilor instanţelor. 17. La 17 noiembrie 1997, executorul judecătoresc a informat societatea despre obligaţia acesteia de executare a hotărârii din 3 februarie 1997, în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată. În procesul-verbal nu se făcea nicio referire la anularea deciziei şi nici, eventual, la reintegrarea reclamantului în funcţie.   3. A doua concediere a reclamantului   18. La 3 octombrie 1995, angajatorul l-a concediat din nou pe reclamant, pe motiv că acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă din 22 august 1995 şi că nu şi‑a justificat absenţa. Reclamantul a contestat decizia în faţa Judecătoriei Petroşani care, prin hotărârea din 4 martie 1996, a admis acţiunea şi a anulat decizia din 3 octombrie 1995. Instanţa a reţinut faptul că, atunci când l‑a concediat pe reclamant, angajatorul nu a respectat procedura prealabilă prevăzută de lege. Instanţa a obligat societatea să plătească cheltuielile de judecată. 19. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului reclamantului, de către Tribunalul Hunedoara la 4 martie 1997 şi, în urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia din 8 decembrie 1997. 20. Prin scrisoarea din 29 decembrie 1997, reclamantul a solicitat angajatorului să îi comunice data la care îşi putea relua funcţia de administrator, conform hotărârilor definitive din 3 februarie şi 8 decembrie 1997. 21. La 30 martie 1998, executorul judecătoresc a constatat plata de către angajator a cheltuielilor de judecată la care îl obligase instanţa. 22. La 6 aprilie 1998, reclamantul a fost convocat de societate în vederea reîncadrării lui în funcţie. La 13 aprilie 1998, angajatorul i‑a propus funcţia de paznic, pe care reclamantul a refuzat‑o. 23. În consecinţă, la 14 aprilie 1998, reclamantul i-a trimis o scrisoare angajatorului solicitându-i reintegrarea lui în funcţie, aşa cum dispune hotărârea definitivă din 6 mai 1994.   4. A treia concediere a reclamantului   24. La 19 noiembrie 1998, au avut loc privatizarea societăţii şi numirea unui nou director. La 12 mai 1999, reclamantul a depus la fostul acţionar majoritar al societăţii, Fondul Proprietăţii de Stat o cerere pentru a obţine asistenţa acestuia în litigiu. Prin scrisoarea din 30 iunie 1999, FPS l-a informat că ar trebui să se adreseze noului acţionar majoritar al societăţii. 25. La 7 iulie 1999, societatea a emis o nouă decizie de concediere a reclamantului, care a fost anulată la 5 noiembrie 1999 printr-o hotărâre a Judecătoriei Petroşani, sesizată de reclamant. Hotărârea nu a fost atacată de angajator şi, în consecinţă, a rămas definitivă. 26. La 23 noiembrie 1999 şi 1 februarie 2000, reclamantul a scris angajatorului în vederea reîncadrării sale în funcţia de administrator. 27. Prin scrisorile din 6 martie şi 5 aprilie 2000, societatea l-a informat pe reclamant că nu se considera obligată să îl reîncadreze în funcţie pe motiv că nu făcea parte din personalul societăţii în momentul privatizării şi că, în consecinţă, hotărârile judecătoreşti privind reintegrarea nu îi erau opozabile. 28. Societatea a reiterat răspunsul său executorului judecătoresc la 30 noiembrie 2000 şi 23 ianuarie 2001, în urma încercărilor nereuşite ale acestuia din urmă de a obţine executarea hotărârii din 5 noiembrie 1999. 29. La 28 februarie 2001, reclamantul a atins vârsta pensionării.   5. Cererile de plată a salariilor   30. În paralel cu cererile sale de reintegrare, reclamantul a introdus la 7 iunie 1996 o acţiune împotriva societăţii pentru a obţine plata salariilor reactualizate pentru perioada cuprinsă între 31 iulie 1993 şi data reîncadrării sale în funcţia de administrator. Prin hotărârea din 3 martie 1997, Judecătoria Petroşani a respins cererea ca nefondată. 31. La 31 martie 1998, Tribunalul Hunedoara a admis apelul reclamantului şi a obligat societatea la plata salariilor sale reactualizate de la 2 mai 1994 până la data reîncadrării sale efective în funcţia de administrator, pe motiv că neplata rezulta din culpa exclusivă a societăţii. Decizia a fost confirmată, în urma recursului societăţii, prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia din 15 octombrie 1998. 32. La 17 februarie 1999, executorul judecătoresc a informat societatea despre obligaţia acesteia de a plăti reclamantului salariul până la reintegrarea sa, conform hotărârilor instanţelor. 33. Întrucât societatea nu i-a plătit salariile datorate, reclamantul a introdus o nouă acţiune pentru a obţine calcularea salariului reactualizat pe care societatea trebuia să i‑l plătească. 34. Prin hotărârea din 10 decembrie 1999, Judecătoria Petroşani a dispus societăţii să îi plătească 121 052 365 lei româneşti („ROL”) cu titlu de salarii reactualizate pentru perioada mai 1994–noiembrie 1999. 35. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă a Tribunalului Hunedoara din 11 mai 2000. 36. La 2 octombrie 2000, executorul judecătoresc a consemnat în procesul-verbal refuzul societăţii, prin intermediul noului director al acesteia numit în urma privatizării, de a recunoaşte opozabilitatea hotărârii din 11 mai 2000 şi, în consecinţă, refuzul de a executa decizia (supra, pct. 24–29). 37. Prin hotărârea din 27 octombrie 2000, Judecătoria Petroşani a respins ca nefondată contestaţia angajatorului împotriva executării hotărârii din 11 mai 2000, în care invoca inopozabilitatea hotărârii respective în privinţa societăţii. Această hotărâre a fost confirmată în apel prin hotărârea definitivă a Tribunalului Hunedoara din 30 ianuarie 2001. 38. La 19 aprilie 2001, reclamantul a chemat din nou în instanţă societatea în faţa Judecătoriei Petroşani pentru a obţine reevaluarea şi plata sumei dispuse prin hotărârea definitivă din 11 mai 2000. Instanţa a admis cererea prin decizia din 22 iunie 2001, confirmată la 26 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Alba Iulia. 39. Noile încercări ale executorului, din 18 şi 20 iulie, 8 august 2001, 5 şi 15 februarie 2002, de a obţine plata de la societate nu au avut niciun rezultat. 40. O nouă contestaţie la executarea hotărârii din 11 mai 2000 a fost respinsă ca nefondată, în urma examinării de către instanţe cu diverse grade de jurisdicţie, prin hotărârea definitivă a Tribunalului Hunedoara din 1 martie 2002. 41. La 22 februarie 2002, executorul judecătoresc a solicitat Trezoreriei şi Băncii Comerciale din Petroşani sechestru asupra conturilor societăţii. 42. La 5 martie 2002, executorul a instituit sechestru asigurator asupra bunurilor imobile ale societăţii. 43. La 5 şi 8 aprilie 2002, executorul a consemnat plata sumei, neactualizate, de 125 334 360 ROL şi, respectiv, 130 461 246 ROL. 44. La 29 mai 2002, Judecătoria Petroşani a respins o cerere a angajatorului pentru încetarea executării silite în vederea reactualizării sumei plătite reclamantului, în valoare de 86 375 024 ROL, pe motivul nerespectării termenului prevăzut de lege. 45. La 16 şi 25 iulie 2002, executorul a consemnat refuzul societăţii de a plăti reactualizarea solicitată de reclamant. 46. La 20 august 2002, executorul a întocmit procesul-verbal de încetare a executării silite pe motiv că nicio hotărâre nu obliga la reactualizare pentru a ţine seama de rata inflaţiei. Acesta informa reclamantul că ar trebui să se adreseze din nou instanţelor pentru o eventuală reactualizare a creanţei sale. 47. Prin hotărârea din 17 octombrie 2002, Judecătoria Petroşani a admis contestaţia reclamantului la procesul-verbal al executorului din 20 august 2002 şi a dispus acestuia din urmă să continue executarea silită până la plata sumei reactualizate. 48. La 29 noiembrie 2002, executorul a întocmit procesul-verbal de executare pentru reactualizarea creanţei la data de 1 mai 2002, în raport cu rata inflaţiei. 49. La 19 mai 2003, angajatorul a plătit reclamantului suma reevaluată a creanţei, precum şi cheltuielile de judecată datorate, în sumă totală de 184 681 271 ROL. 50. La 9 iunie 2003, executorul a întocmit un nou proces-verbal de încetare a executării silite, având în vedere creanţa plătită integral. În concluzie, executorul nu ar mai fi efectuat un alt act ulterior 51. Ţinând seama de perioada scursă până la plata efectivă, respectiv 19 mai 2003, şi de faptul că suma datorată a fost recalculată în raport cu rata inflaţiei cu începere exclusiv din data de 1 mai 2002, reclamantul a introdus la Judecătoria Petroşani o nouă acţiune împotriva executorului judecătoresc în vederea obligării acestuia la continuarea executării silite. Prin hotărârea din 8 octombrie 2003, judecătoria i-a dat câştig de cauză şi a dispus executorului să continue executarea silită. Potrivit informaţiilor date de reclamant, procedura este în prezent pendinte în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (anterior Curtea Supremă de Justiţie).   6. Plângerea penală împotriva reprezentantei angajatorului   52. La 20 septembrie 2000, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui T.E., reprezentanta legală a societăţii, pentru neexecutarea hotărârilor definitive. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2001, Judecătoria Petroşani condamnat-o pe T.E. pentru neexecutarea unei hotărâri definitive privind plata salariului, infracţiune prevăzută la art. 83 din Legea nr. 168/1999, precum şi pentru neexecutarea unei hotărâri definitive privind reintegrarea în funcţia ocupată anterior, infracţiune prevăzută la art. 84 din Legea nr. 168. Judecătoria a reţinut faptul că, la data pronunţării hotărârii, niciuna dintre hotărârile definitive privind reintegrarea reclamantului în funcţie şi plata salariilor nu era pusă în executare şi a constatat că inculpata era răspunzătoare pentru acest fapt. Instanţa a acordat reclamantului 10 000 000 ROL cu titlu de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral. 53. Sentinţa a fost confirmată la 1 aprilie 2002 de Tribunalul Hunedoara şi prin hotărârea definitivă din 2 iulie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.   II. Dreptul intern relevant   54. Legislaţia internă relevantă – şi anume extrasele din Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul muncii (cel în vigoare şi cel abrogat) şi din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti – este descrisă în Hotărârea Roman şi Hogea împotriva României [(dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004].   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   55. Invocând dreptul la protecţie judiciară efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti care l-au obligat pe angajatorul său să îl reintegreze în funcţie şi să-i plătească salariile datorate. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   56. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   57. Guvernul consideră că executarea unei obligaţii de reintegrare a reclamantului în funcţie, care necesită intervenţia personală a debitorului, nu impune autorităţilor decât obligaţia de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar capabil să constrângă debitorul la executarea obligaţiei sale. Dacă creditorul apelează la forţa publică pentru a obţine executarea creanţei sale, autorităţile trebuie să aibă un comportament prompt, luând toate măsurile ce li se pot cere în mod rezonabil. Cu toate acestea, statul nu are o obligaţie pozitivă de a lua iniţiativa, ex officio, de executare a unei asemenea obligaţii. 58. De asemenea, în speţă, autorităţile române au jucat în mod categoric un rol activ în timpul desfăşurării procedurilor judiciare iniţiate de reclamant, acordându-i despăgubiri, dispunând plata de despăgubiri de către angajator şi condamnarea penală a reprezentantului angajatorului. 59. Guvernul reaminteşte că, întrucât debitoarea era o societate particulară, refuzul său constant şi expres de a-l reintegra pe reclamant, în pofida consecinţelor pecuniare şi penale implicate de această atitudine, nu era imputabil organelor statului. În cele din urmă, angajatorul nu poate fi obligat la reangajarea unei persoane şi la colaborarea cu acesta împotriva propriei dorinţe. 60. În orice caz, atunci când debitorul nu execută de bunăvoie o obligaţie care necesită propria sa intervenţie, aceasta poate fi transformată, la cererea creditorului, în despăgubiri. 61. În consecinţă, Guvernul consideră că sistemul juridic românesc este efectiv capabil să garanteze executarea deciziilor de reintegrare pronunţate de instanţe. 62. Referitor la executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor, executorul judecătoresc şi-a îndeplinit rolul, acţiunile sale având ca rezultat plata sumelor datorate. 63. Guvernul concluzionează că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile care reveneau statului din perspectiva art. 6 din convenţie, cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantului. 64. Reclamantul consideră că asistenţa autorităţilor pentru executarea deciziilor definitive pronunţate în speţă a fost complet lipsită de eficienţă, în măsura în care intervenţia acestora a rămas fără rezultat şi autorităţile nu au exercitat niciun control asupra activităţii executorilor judecătoreşti. 65. Refuzul angajatorului de a respecta hotărârile judecătoreşti definitive nu ar putea scuti autorităţile statului de obligaţiile acestora în calitate de deţinători ai forţei publice, în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti. Intervenţia autorităţilor publice este necesară tocmai atunci când debitorul refuză executarea de bună voie a unei hotărâri judecătoreşti. 66. În ceea ce priveşte executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor, deşi reclamantul a mandatat în mai multe rânduri un executor judecătoresc în vederea executării creanţei sale, acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile. 67. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri, indiferent de gradul de jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din convenţie [Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, pct. 40, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 63, CEDO 1999-V]. 68. Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil, indiferent care ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, pct. 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu fac acest lucru, respectiva inerţie angajează răspunderea statului în sfera de aplicare a art. 6 § 1 din convenţie (Scollo împotriva Italiei, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, pct. 44). 69. În orice caz, Curţii nu i se solicită să examineze dacă ordinea juridică internă a statului poate asigura executarea hotărârilor pronunţate de instanţe. De fapt, fiecare stat contractant are sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Curtea are doar sarcina să examineze dacă, în cauză, măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003). 70. În speţă, Curtea observă, ca şi Guvernul, că era vorba despre o obligaţie care necesita intervenţia personală a debitorului, societatea particulară. Statul, în calitate de deţinător al forţei publice, trebuia să aibă o conduită promptă şi să asiste creditorul la executare. 71. În pofida tuturor eforturilor făcute de reclamant, în nume propriu sau prin intermediul autorităţilor, debitorul s-a opus constant executării, preferând să suporte efectele penale şi pecuniare implicate de atitudinea sa. 72. Cu toate acestea, Curtea observă că, în repetate rânduri, executorul a somat angajatorul să execute hotărârile definitive privind reintegrarea şi plata despăgubirilor stabilite de instanţe. În plus, la cererea reclamantului, instanţele au remediat de îndată cele două nereguli comise de executor în cursul executării silite, respectiv procesele-verbale de încetare a executării din 20 august 2002 şi 9 iunie 2003, şi au dispus continuarea executării silite. În consecinţă, Curtea nu poate împărtăşi poziţia reclamantului, potrivit căruia autorităţile nu au exercitat un control eficient asupra activităţii executorului. Pe de altă parte, deşi este adevărat că, aşa cum subliniază reclamantul, demersurile autorităţilor în vederea executării hotărârilor definitive nu au condus la reintegrarea sa, nu este mai puţin adevărat că partea din hotărâri referitoare la plata sumelor datorate au fost executate în baza acţiunilor autorităţilor competente (supra, pct. 21, 43 şi 49). 73. Instanţele au asistat reclamantul pe durata executării hotărârilor definitive, au condamnat-o pe reprezentanta legală a angajatorului pentru că s-a opus executării şi au obligat-o la plata salariilor reactualizate datorate reclamantului, precum şi a unor despăgubiri pentru prejudiciu moral. 74. Curtea consideră aşadar că statul a luat toate măsurile prevăzute de lege, aşa cum solicita reclamantul. În aceste condiţii, refuzul debitorului de a executa obligaţia nu este imputabil statului. 75. Referitor la eventuala reactualizare a creanţei în raport cu rata inflaţiei între 1 mai 2002 şi data efectuării plăţii, 19 mai 2003, Curtea observă că procedura este în prezent pendinte în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Nu se pune aşadar, în speţă, problema neexecutării unei hotărâri definitive. 76. În plus, Curtea observă că suma despăgubirilor plătite reclamantului de către angajator până în prezent nu este nerezonabilă, ţinând seama de totalul sumelor alocate de instanţele interne şi de reactualizarea efectuată în speţă. 77. Curtea constată că, după 28 februarie 2001, executarea în natură a obligaţiei de reintegrare nu mai era posibilă deoarece reclamantul împlinise vârsta pensionării. Ulterior datei menţionate, acesta nu avea dreptul decât la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei de reintegrare în funcţie. 78. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în circumstanţele concrete ale cauzei, statul, prin intermediul organelor sale specializate, a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantului. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.   II. Cu privire la celelalte încălcări invocate   79. Reclamantul se plânge de faptul că executarea hotărârilor definitive privind reintegrarea sa în funcţie şi plata salariilor a depăşit termenul rezonabil, constituind o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie. Întârzierea executării a implicat totodată, în opinia sa, o încălcare a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Invocând art. 13 din convenţie, acesta se plânge în cele din urmă de faptul că parchetul şi instanţele nu au judecat în cel mai scurt termen plângerea sa penală din 20 septembrie 2000, îndreptată împotriva angajatorului său, încălcând astfel dreptul său la un recurs efectiv. 80. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra susţinerilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie sau de protocoalele sale. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie referitor la accesul la justiţie în măsura în care hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele interne nu au fost executate şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 februarie 2005, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Vincent Berger Boštjan M. Zupančič  Grefier Preşedinte