25862/03

Secţia a treia   CAUZA DENEŞ ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 25862/03)   Hotărâre   Strasbourg   martie 2009   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta   poate suferi modificări de formă.   În cauza Deneş şi alţii împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:   Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M.   Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley   Naismith, grefier adjunct de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 februarie 2009,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 25862/03 îndreptată împotriva României, prin care   cinci resortisanţi ai acestui stat, Iuliana Deneş, Irma Kiss, Susana Deneş, Irma Szabo şi   Iuliana Balint („reclamantele”), au sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din   Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).   2. Reclamantele sunt reprezentate de Mircea Popovici, avocat în Zalău. Guvernul român   („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din   cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. Reclamantele pretind o atingere adusă dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din   Protocolul nr. 1, ţinând seama de imposibilitatea în care se află de a beneficia de dreptul lor la   despăgubire pentru un bun imobil, în temeiul legislaţiei interne cu privire la restituiri.   4. La 16 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu   art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei   vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   5. Reclamantele s-au născut în 1918, 1934, 1938, 1942 şi, respectiv, 1951 şi locuiesc în   Vârşolt, în judeţul Sălaj. Reclamanta Iuliana Deneş este mama reclamantelor Susana Deneş,   Irma Szabo şi Iuliana Balint. Reclamanta Irma Kiss este soţia supravieţuitoare a lui Andrei   Kiss, fiul lui Iacob Kiss şi al doamnei Maria Kiss (a se vedea infra, pct. 7).   A. Originea cauzei   6. În 1929, părinţii reclamantei Iuliana Deneş au cumpărat o cotă de 5/12 din dreptul de   proprietate asupra unui bun imobil situat în Vârşolt şi format dintr-o casă şi din terenul aferent   („bunul”). Casa avea destinaţia de locuinţă.   7. În 1935, cota rămasă din bun, şi anume 7/12 din dreptul de proprietate, a fost cumpărată   de reclamanta Iuliana Deneş şi de soţul acesteia, de soţii Iacob Kiss şi Maria Kiss şi de   Gheorghe Peter, fratele acestei reclamante, fiecare din cele două cupluri, precum şi domnul   Gheorghe Peter, deţinând o treime din cota astfel cumpărată. În urma decesului fratelui său,   reclamanta Iuliana Deneş („prima reclamantă”) a dobândit, în calitate de moştenitoare, cota   acestuia. În urma decesului părinţilor săi, Iacob Kiss şi Maria Kiss, Andrei Kiss, fiul acestora,   a devenit moştenitorul acestora. Acesta din urmă a decedat în 2000 lăsând ca moştenitoare   soţia, Irma Kiss („a doua reclamantă”). De asemenea, după decesul soţului primei reclamante,   aceasta din urmă şi cele trei fiice ale lor, reclamantele Susana Deneş, Irma Szabo şi Iuliana   Balint, au devenit moştenitoare. Doamna Iuliana Deneş a devenit, de asemenea, moştenitoarea   părinţilor săi.   8. În 1947, bunul a fost naţionalizat. Casa a fost parţial demolată şi reconstruită, iar ulterior   transformată în casă de cultură şi bibliotecă.   B. Cererea de reparaţie întemeiată pe Legea nr. 112/1995   9. În 1996, prima reclamantă a introdus o cerere de reparaţie în faţa comisiei de aplicare a   Legii nr. 112/1995 („comisia”).   10. Prin decizia din 25 februarie 1997, aceasta a respins cererea pe motiv că bunul nu intra   în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece a fost naţionalizat fără titlu.   Reclamanta a contestat această decizie în faţa instanţelor, solicitând anularea deciziei şi   restituirea bunului.   11. Prin hotărârea din 4 martie 1998, Judecătoria Şimleul Silvaniei a respins acţiunea.   Reclamanta şi Andrei Kiss, intervenit ulterior în procedură, au declarat apel, dar au renunţat la   aprilie 1998. La 16 iunie 1998, Tribunalul Sălaj a luat act de această renunţare.   C. Acţiunea în revendicare   12. La 8 iunie 1998, prima reclamantă şi cele trei fiice ale sale, precum şi Andrei Kiss   („litisconsorţiul Deneş”), au sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva primăriei, în vederea   obligării acesteia la plata unei despăgubiri pentru bun. Aceştia invocau faptul că erau   moştenitorii foştilor proprietari ai bunului menţionat. La o dată neprecizată, litisconsorţiul   Deneş au semnalat judecătoriei că acţiunea lor urmărea revendicarea bunului.   13. La 18 februarie 1999, judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului,   care a admis acţiunea prin hotărârea din 24 septembrie 1999 şi a dispus ca primăria să   plătească persoanelor în cauză 230 866 000 lei româneşti (ROL) cu titlu de despăgubiri.   Tribunalul a hotărât că bunul făcea parte din domeniul public în calitate de casă de cultură şi   că, prin urmare, nu putea fi restituit. Acesta a stabilit valoarea despăgubirilor pe baza unei   expertize efectuate în speţă.   14. Prin hotărârea din 15 iunie 2000, Curtea de Apel Cluj a admis apelul litisconsorţiului   Deneş şi a dispus restituirea bunului. Curtea de apel a reţinut că naţionalizarea bunului nu era   întemeiată pe un titlu valabil şi că, prin urmare, regimul juridic al bunurilor care făceau parte   din domeniul public, şi anume principiul inalienabilităţii, nu era aplicabil în speţă.   15. Prin hotărârea din 12 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul   formulat de primărie şi a trimis cauza în faţa judecătoriei, pe care o considera competentă   pentru a se pronunţa cu privire la cauza în speţă.   16. Judecătoria a pronunţat hotărârea din 17 iunie 2002, prin care a admis acţiunea şi a   dispus restituirea bunului. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului primăriei, prin   hotărârea tribunalului din 5 noiembrie 2002.   17. Primăria a formulat recurs în faţa curţii de apel.   18. Prin hotărârea definitivă din 16 mai 2003, curtea de apel a admis recursul şi a respins   acţiunea în revendicare a litisconsorţiului Deneş. Aceasta a reţinut că, în temeiul art. 16 alin.   (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a   Guvernului nr. 184/2002, bunul respectiv, având destinaţie de interes public, făcea parte din   proprietatea publică şi, prin urmare, ţinând seama de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998   (infra, pct. 30), nu putea fi revendicat de către reclamanţi. Curtea de apel a reţinut, de   asemenea, că, în conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în favoarea foştilor   proprietari trebuie să se ia măsuri reparatorii prin echivalent (infra, pct. 28).   19. Reclamanţii au formulat contestaţie în anulare, care a fost respinsă prin hotărârea curţii   de apel din 12 ianuarie 2004.   D. Cererea de reparaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001   20. La 12 octombrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prima reclamantă a solicitat   Primăriei Vârşolt restituirea bunului. În ceea ce priveşte construcţiile demolate, aceasta a   reclamat măsuri reparatorii prin echivalent. La 8 februarie 2002, reclamantele au solicitat   primăriei, în temeiul aceleiaşi legi, restituirea în natură a bunului.   21. Prin decizia din 15 februarie 2002, primăria le-a respins cererile, pe motiv că bunul   făcea parte din domeniul public al statului în calitate de casă de cultură a comunei Vârşolt.   22. Prin decizia din 4 aprilie 2002, primăria le-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri   în valoare de 157 570 000 ROL. Potrivit informaţiilor oferite de Guvern, pe care reclamantele   nu le-au contrazis, acestea nu au contestat decizia în faţa instanţelor.   23. La 22 noiembrie 2005, prima reclamantă a solicitat despăgubiri pentru casa demolată   (supra, pct. 8) şi restituirea terenului aferent.   24. La 14 martie 2006, primăria i-a comunicat respingerea cererii sale, pe motiv că bunul   făcea parte din domeniul public, având destinaţia de casă de cultură.   25. Prin scrisoarea din 11 mai 2006, prima reclamantă a informat grefa ca răspuns la   solicitarea acesteia de informaţii:   „Vă aduc la cunoştinţă că nu am optat pentru acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea, înfiinţat în urma   modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, şi că, de asemenea, nu am intenţia să fac acest lucru,   deoarece nu doresc să beneficiez decât de despăgubirile pe care le-am menţionat în conformitate cu normele   internaţionale, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu Constituţia României.”   26. Prin scrisoarea din 22 ianuarie 2007 adresată grefei, prima reclamantă şi-a reiterat   cererea de a primi „despăgubirile materiale şi morale de care [aceasta] fusese privată”.   II. Dreptul şi practica interne relevante   27. Dispoziţiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic   al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi   jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României   [(GC), nr. 28342/95, pct. 31-44, CEDO 1999-VII], Străin şi alţii împotriva României (nr.   57001/00, pct. 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României [nr. 63252/00, pct.   23-53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15–20, 17   ianuarie 2008).   28. Este, de asemenea, relevant art. 16 din Legea nr. 10/2001, care, în versiunea sa iniţială,   era redactat după cum urmează:   „(1) În situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-   culturale sau de instituţii publice, […] foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în   condiţiile prezentei legi.   (2) Ministerele de resort, precum şi celelalte instituţii publice interesate vor propune, iar Guvernul va stabili   prin hotărâre, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin   echivalent potrivit alin. (1).   […]   (4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil.”   29. Art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a fost astfel modificat prin Ordonanţa de urgenţă   a Guvernului nr. 184 din 12 decembrie 2002:   „Bunurile stabilite potrivit procedurii prevăzute la alin. (2) sunt, pe durata afectaţiunii de interes public,   bunuri proprietate publică şi au regimul prevăzut de lege.”   30. Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică   şi regimul juridic al acesteia:   „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.”   III. Textele Consiliului Europei   31. În rezoluţia Res(2004)3 privind hotărârile care relevă o deficienţă structurală   subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a indicat după cum urmează:   „Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,   Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul   dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor   omului şi a libertăţilor fundamentale;   Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor   fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul   protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea   eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;   Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin convenţie, care presupune, în   conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie să fie protejate în primul   rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;   Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a   tuturor statelor părţi;   Reamintind că, în temeiul articolului 46 din convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte   hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare „Curtea”) în litigiile în   care acestea sunt părţi şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care   supraveghează executarea acesteia;   Subliniind interesul de a acorda asistenţă statului în cauză pentru identificarea problemelor subiacente şi a   măsurilor de executare necesare;   Considerând că punerea în aplicare a hotărârilor ar fi facilitată în cazul în care existenţa unei probleme   structurale ar fi deja identificată în hotărârea Curţii;   Având în vedere observaţiile prezentate cu privire la acest aspect de către Curte la sesiunea Comitetului de   Miniştri din 7 noiembrie 2002;   Solicită Curţii:   I. în toată măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care aceasta constată o încălcare a convenţiei ceea   ce, potrivit acesteia, prezintă o problemă structurală subiacentă şi sursa acestei probleme, în special atunci când   aceasta poate să conducă la cereri numeroase, astfel încât să acorde asistenţă statelor pentru a găsi soluţionarea   adecvată şi Comitetului de Miniştri pentru a supraveghea executarea hotărârilor;   II. să semnaleze în special orice hotărâre care indică existenţa unei probleme structurale şi sursa acestei   probleme nu numai statului respectiv şi Comitetului de Miniştri, ci şi Parlamentului, Secretarului General al   Consiliului Europei şi Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, şi să semnaleze în mod   corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”   32. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 cu privire la ameliorarea căilor de   atac interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte după cum urmează:   „Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,   Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul   dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor   omului şi a libertăţilor fundamentale;   Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor   fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul   protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea   eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;   Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin convenţie, care presupune, în   conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie să fie protejate în primul   rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;   Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a   tuturor statelor părţi;   Subliniind că, potrivit art. 13 din convenţie, statele membre s-au angajat să asigure faptul că orice persoană   care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de convenţie are dreptul la   un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale;   Reamintind că, pe lângă obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de recursuri efective în sensul   jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”), statele au obligaţia   generală de a soluţiona problemele subiacente încălcărilor constatate;   Subliniind că este datoria statelor membre să se asigure că recursurile interne sunt efective în drept şi în   practică şi că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare   constatată;   Luând notă de faptul că natura şi numărul cererilor transmise Curţii şi al hotărârilor pe care aceasta le   pronunţă arată că este necesar, mai mult ca oricând, ca statele membre să se asigure, de manieră eficace şi în   mod regulat că astfel de recursuri există în toate împrejurările, în special în cazul duratei excesive a procedurilor   judiciare;   Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate acuzaţiile credibile privind încălcări ale   convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii ca rezultat, pe de o parte, al descreşterii   numărului de cauze cu care este sesizată, iar pe de altă parte, al faptului că tratamentul circumstanţiat al cauzelor   la nivel naţional este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curte;   Subliniind că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional, în special în ce priveşte cauzele repetitive, ar trebui   să contribuie, de asemenea, la reducerea volumului de muncă al Curţii;   Recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexă:   I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru   orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective,   în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare   constatată;   II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau   practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii   efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;   III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în   caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;   Mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să ia măsurile necesare pentru acordarea asistenţei   corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare.”   În drept   I. Observaţie preliminară   33. Curtea observă că reclamanta Irma Kiss nu a fost parte în procedura soluţionată prin   hotărârea din 16 mai 2003, în ciuda calităţii sale de moştenitoare a soţului său, Andrei Kiss,   decedat în 2000, prin urmare, în timpul acestei proceduri (supra, pct. 7, 12 şi 18). Cu toate   acestea, Curtea observă că reclamanta în cauză a fost menţionată în decizia din 4 aprilie 2002   a Primăriei Vârşolt (supra, pct. 20 şi 22).   34. Prin urmare, Curtea consideră că această reclamantă poate avea locus standi în speţă.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1   35. Reclamantele se plâng de faptul că, până în prezent, nu au putut să beneficieze de   dreptul lor la despăgubire recunoscut prin hotărârea din 16 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, cu   încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor. Acestea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la   convenţie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de   proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale   ale dreptului internaţional   Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare   pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a   altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   36. Guvernul ridică excepţia de incompatibilitate ratione materiae, considerând că   reclamantele nu deţineau nici un „bun”, nici o speranţă legitimă de a obţine restituirea bunului   respectiv. Guvernul subliniază, în această privinţă, că hotărârea din 17 iunie 2002, prin care a   fost admisă acţiunea în revendicare, a fost înlocuită de hotărârea din 16 mai 2003, prin care a   fost respinsă acţiunea respectivă. Potrivit Guvernului, această ultimă hotărâre nu a recunoscut   dreptul persoanelor în cauză de a obţine o despăgubire. Prin urmare, reclamantele nu sunt   decât simple solicitante privind restituirea bunului lor sau acordarea despăgubirilor [Pentia şi   Pentia împotriva României (dec.) (nr. 57539/00, 23 martie 2006].   37. Reclamantele nu au prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.   38. Curtea consideră că excepţia de incompatibilitate ratione materiae este strâns legată de   fondul capătului de cerere al reclamantelor, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De   asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.   § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este   necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   39. Guvernul insistă asupra faptului că reclamantele au beneficiat de posibilitatea de a se   adresa autorităţilor administrative în vederea acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr.   10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit Guvernului,   mecanismul instituit de această ultimă lege privind crearea Fondului Proprietatea este în   măsură să ofere persoanelor în cauză despăgubiri corespunzătoare cerinţelor din jurisprudenţa   Curţii.   40. Acesta subliniază, de asemenea, că prezenta speţă se distinge de cauza Broniowski   împotriva Poloniei [(GC), nr. 31443/96, CEDO 2004-V], deoarece autorităţile române au   acordat reclamantelor 157 570 000 ROL, prin decizia din 4 aprilie 2002 a Primăriei Vârşolt,   decizie pe care persoanele în cauză nu au contestat-o.   41. Guvernul constată că s-a menţinut echilibrul just între interesul general şi respectarea   drepturilor individuale ale reclamantelor.   42. Reclamantele nu au prezentat observaţii ca răspuns.   2. Motivarea Curţii   a)   Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul la respectarea „bunurilor”   reclamantelor   43. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, un reclamant nu poate   invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie decât în măsura în care deciziile   contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Speranţa de a i se recunoaşte   moştenirea unui drept vechi de proprietate a cărui exercitare efectivă este de foarte mult timp   imposibilă nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceeaşi   situaţie se aplică unei creanţe condiţionale care se stinge prin neîndeplinirea condiţiei [Prince   Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (GC), nr. 42527/98, pct. 83, CEDO   2001-VIII].   44. În schimb, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a   Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor   confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca   generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul   persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea   ce priveşte dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii   adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în   vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva   Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva   Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V].   45. În acelaşi context, Curtea a hotărât deja că, atunci când principiul restituirii   proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu   privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă aceasta este legislativă,   administrativă sau legată de practicile aplicate de către autorităţi, este în măsură să genereze,   atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o   neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă   de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 [Broniowski citată anterior, pct.   151; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92 şi 112, CEDO 2005-XII (extrase)].   46. În speţă, Curtea observă că, prin hotărârea din 16 mai 2003, Curtea de Apel Cluj a   respins acţiunea în revendicare a reclamantelor pe motiv că bunul în cauză, având destinaţie   de interes public, făcea parte din domeniul public. Cu toate acestea, Curtea de Apel a reţinut,   întemeindu-se pe art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că foştilor proprietari trebuie să li se   acorde măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit acestei dispoziţii, „în situaţia imobilelor   ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de   instituţii publice, […] foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în   condiţiile prezentei legi”.   47. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantele, în calitate de moştenitoare ale foştilor   proprietari ai bunului, calitate care nu le este contestată în speţă, aveau un „interes   patrimonial” suficient de stabilit în dreptul intern, sigur, irevocabil şi exigibil, de a li se acorda   despăgubiri. Un astfel de interes este legat de noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul   nr. 1 la convenţie. Prin urmare, Curtea nu poate să fie de acord cu argumentul Guvernului   potrivit căruia prin hotărârea în cauză nu s-a recunoscut un asemenea drept reclamantelor. În   consecinţă, neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerinţă în dreptul   reclamantelor la respectarea bunurilor.   48. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, neexecutarea unei   decizii care recunoaşte un drept de proprietate constituie o ingerinţă în sensul art. 1 primul   paragraf prima teză din Protocolul nr. 1, care enunţă principiul general al respectării   proprietăţii (a se vedea Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 40, CEDO 2002-III,   Ramadhi şi alţi 5 împotriva Albaniei, nr. 38222/02, pct. 76-77, 13 noiembrie 2007).   49. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă ingerinţa pretinsă se justifică în cadrul   acestei dispoziţii.   b) Cu privire la justificarea ingerinţei   50. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, în special, ca orice ingerinţă a autorităţii publice în   folosinţa dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Supremaţia dreptului, unul dintre   principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, se regăseşte în toate articolele   convenţiei. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern   suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (GC),   nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I].   51. În speţă, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe dacă ingerinţa în cauză este legală   în sensul noţiunii de supremaţie a dreptului, ţinând seama de concluziile următoare.   52. Pentru a stabili dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi   imperativele apărării dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor, Curtea trebuie să   examineze dacă termenul necesar autorităţilor române pentru plata unei despăgubiri   persoanelor în cauză nu le-a cauzat acestora un prejudiciu disproporţionat şi excesiv. În   această privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de o largă marjă de apreciere pentru a   determina ceea ce este în interesul public, în special atunci când este vorba de adoptarea şi de   aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiţie socială (Ramadhi şi alţi 5 împotriva   Albaniei, nr. 38222/02, pct. 79, 13 noiembrie 2007).   53. În speţă, până în prezent s-au scurs aproape şase ani de la hotărârea din 16 mai 2003 şi   aproape şapte ani de la decizia din 4 aprilie 2002, fără ca reclamanţii să fi primit despăgubiri.   În afară de aceasta, prin decizia primăriei din 14 martie 2006 (supra, pct. 24), cererea lor în   vederea obţinerii de despăgubiri pentru casă a fost respinsă pe motiv că bunul era proprietate   publică, deşi dreptul lor la despăgubiri pentru întregul bun (format din casă şi teren) fusese   recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi chiar printr-o decizie anterioară a primăriei.   54. Deşi Guvernul susţine că a fost acordată o despăgubire reclamantelor prin decizia   primăriei din 4 aprilie 2002, Curtea subliniază că acesta nu a prezentat niciun element care să   dovedească faptul că suma respectivă a fost într-adevăr plătită persoanelor în cauză.   55. În orice caz, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia mecanismul   instituit de Legea nr. 247/2005 este în măsură să ofere despăgubirile corespunzătoare, Curtea   reaminteşte că s-a pronunţat deja că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un   mod care să poată conduce la acordarea efectivă a despăgubirii reclamantelor (a se vedea,   printre altele, Tudor, citată anterior, pct. 33).   56. În aceste condiţii, chiar dacă Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul   reclamantelor era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră   că s-a distrus echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantelor şi cerinţele interesului   general şi că persoanele în cauză au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.   57. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului şi concluzionează că a fost încălcat   art. 1 din Protocolul nr. 1.   III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări   58. Invocând art. 6 § 1, 8 şi 14 din convenţie, reclamantele se plâng de rezultatul procedurii   soluţionate prin hotărârea din 16 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj. Reclamantele observă, în   această privinţă, că bunul a fost naţionalizat fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea fi   proprietate publică.   59. Având în vedere concluziile sale de la pct. 56 şi 57 de mai sus, Curtea consideră că nu   este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere.   IV. Cu privire la aplicarea art. 46 din convenţie   60. Art. 46 din convenţie prevede:   „1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care   ele sunt părţi.   2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”   61. Curtea constată că încălcarea dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor, astfel   cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă la scară largă,   rezultată din funcţionarea defectuoasă a mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, astfel   cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu a reuşit până în prezent să acorde   efectiv despăgubirea persoanelor beneficiare ale măsurilor de reparaţie prevăzute de această   lege.   62. Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală   nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă   prevăzută de art. 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri,   măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică   internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil,   consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de   Miniştri, să-şi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu   art. 46 din convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile   conţinute în hotărârea Curţii (Broniowski, citată anterior, pct. 192).   63. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului   stabilit de convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res(2004)3], precum şi asupra   recomandării [Rec (2004)6] a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate la 12   mai 2004 (supra, pct. 31-32).   64. Deşi, în principiu, nu este de competenţa sa să definească măsurile de redresare   corespunzătoare pentru ca statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu art. 46   din convenţie, având în vedere situaţia cu caracter structural constatată, Curtea observă că se   impun, fără îndoială, măsuri generale la nivel naţional în contextul punerii în aplicare a   prezentei hotărâri (Broniowski, citată anterior, pct. 193).   65. Pentru a acorda asistenţă statului pârât în îndeplinirea obligaţiilor sale în conformitate   cu art. 46, Curtea a încercat să indice, cu titlu strict informativ, tipul măsurilor pe care statul   român ar putea să le ia pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate în speţă. Aceasta   consideră că statul pârât trebuie să garanteze, în cel mai scurt termen, prin măsuri legislative,   administrative şi bugetare corespunzătoare, punerea în aplicare, efectivă şi rapidă, a dreptului   la reparaţie, în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului şi cu principiul legalităţii   protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate la art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând seama de   principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie de despăgubiri (hotărârea Broniowski,   citată anterior, pct. 176 şi 186).   66. În special, statul trebuie să adapteze procedura instituită de legile de reparaţie (în   prezent, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr   coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte metoda de alegere a   dosarelor care vor fi înaintate comisiei centrale (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis,   Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 82-83, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva   României, nr. 23066/02, pct. 53-54, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29739/03,   pct. 35-36, 20 ianuarie 2009, care nu sunt încă definitive).   V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie   67. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul   intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,   Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   68. Reclamantele solicită ca prejudiciu material cu titlu principal restituirea bunului şi cu   titlu secundar acordarea sumei de 52 600 EUR reprezentând valoarea sa de piaţă. Acestea   depun la dosar un raport de expertiză din 27 noiembrie 2007, care se referea la valoarea   „fostului bun imobil cu destinaţie de locuinţă, transformat ulterior […] în casă de cultură”.   Expertul ţine seama de suprafaţa casei existente înainte de naţionalizare, precum şi de terenul   aferent de 1 472 m2. Persoanele în cauză reclamă, de asemenea, 100 000 EUR pentru   prejudiciul moral.   69. Guvernul îşi reiterează argumentul potrivit căruia reclamantele nu dispun de un „bun”   în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Acesta consideră că, în orice caz, reclamantele   nu pot pretinde decât suma reţinută de decizia primăriei din 4 aprilie 2002, şi anume   570 000 ROL, sumă care, actualizată în raport cu rata inflaţiei între aprilie 2002 şi   decembrie 2007, ar fi de 265 253 338 ROL.   70. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Guvernul consideră că suma solicitată   cu acest titlu este excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea   constitui, în sine, o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit de   reclamante.   71. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul   pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se   restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie   echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].   72. În speţă, ţinând seama de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantele   au suferit un prejudiciu material şi moral, care nu este suficient compensat prin constatarea   încălcării. Aceasta observă, de asemenea, că suma despăgubirilor a fost stabilită prin decizia   primăriei din 4 aprilie 2002, sumă pe care reclamantele nu au contestat-o. Prin urmare, Curtea   consideră că plata acestor despăgubiri, reactualizate pe baza ratei inflaţiei şi completate cu o   sumă cu titlu de prejudiciu moral, ar situa persoanele în cauză, pe cât posibil, într-o situaţie   echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost   încălcate.   73. Prin urmare, pe baza elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în   conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantelor pentru toate prejudiciile   suma de 10 000 EUR.   B. Cheltuieli de judecată   74. Reclamantele solicită 1 600 EUR pentru cheltuielile de judecată şi prezintă anumite   documente justificative în această privinţă.   75. Guvernul nu se opune ca reclamantelor să li se acorde o sumă corespunzătoare   cheltuielilor de judecată legate de procedura judiciară internă şi de cea în faţa Curţii, cu   condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu prezenta cerere. Cu toate   acestea, Guvernul consideră că reclamantele nu au justificat cheltuielile respective.   76. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de   judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.   În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de documentele justificative   prezentate de reclamante, Curtea consideră rezonabil să le acorde acestora 500 EUR, pentru   toate cheltuielile.   C. Dobânzi moratorii   77. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii   facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei   puncte procentuale.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea   ratione materiae şi o respinge;   2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din   Protocolul nr. 1;   3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;   4. Hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia   celorlalte capete de cerere;   5. Hotărăşte:   a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de trei luni de la data   rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele   sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data   plăţii:   i) 10 000 EUR (zece mii de euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi   datorată cu titlu de impozit;   ii) 500 EUR (cinci sute de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi   datorată cu titlu de impozit de reclamante;   b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă   trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut   marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi   majorată cu trei puncte procentuale;   6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 martie 2009, în temeiul art. 77 §   şi 3 din regulament.   Stanley Naismith   Grefier adjunct   Josep Casadevall   Preşedinte