25920/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Emitent CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 502 din 20 iulie 2010   HOTĂRÂREA din 21 februarie 2008, definitivă la 21 mai 2008, în Cauza Pappszasz împotriva României Cererea nr. 25.920/05) În Cauza Pappszasz împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Boštjan M. Zupančič, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 31 ianuarie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25.920/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Ana Clara Ileana Pappszasz (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 25 mai 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. La data de 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 4. Reclamanta s-a născut în anul 1925 şi locuieşte la Târgu Mureş. 5. În anul 1960, bunul imobil situat în Cluj-Napoca, Str. Bisericii Ortodoxe nr. 18, compus din două corpuri de clădire şi din terenul aferent în suprafaţă de 2.027 m2, ce aparţinuse părinţilor săi, a făcut obiectul unei confiscări. 6. La data de 28 aprilie 2000, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o hotărâre definitivă ce constata lipsa unui titlu al statului asupra bunului respectiv şi dispunea ca autorităţile să i-l restituie în calitate de moştenitoare. Instanţele au dispus şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară a imobilului. 7. În ciuda recunoaşterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a recupera întregul său bun, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, la datele de 19 decembrie 1996 şi 27 ianuarie 1997, statul vânduse apartamentele nr. 3 şi 5 din imobilul în discuţie, precum şi suprafaţa de 200 m2 de teren aferentă acestor apartamente unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi. 8. În anul 2002, reclamanta a solicitat instanţelor să constate nulitatea vânzării apartamentelor respective. Ea arăta că confiscarea imobilului era ilegală şi că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de rea-credinţă. 9. La finalul procedurii, prin decizia din data de 8 decembrie 2004, Curtea de Apel Cluj, confirmând lipsa titlului statului în momentul vânzării, a respins acţiunea reclamantei pe motivul că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de bunăcredinţă şi a obligat reclamanta să le plătească pârâţilor cheltuieli de judecată. Curtea de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei. II. Dreptul şi practica internă pertinente 10. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008). ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 11. Reclamanta susţine că imposibilitatea de a recupera proprietatea celor două apartamente vândute de stat i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”  A. Asupra admisibilităţii 12. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta observă că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi de aceea îl declară admisibil. B. Asupra fondului 13. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare. 14. Reclamanta consideră că a fost lipsită de facto de bunul său, de care nu se poate folosi din cauza vânzării sale de către stat unor terţi. În plus, ea nu a primit până în prezent nicio despăgubire pentru această privare. 15. Curtea a hotărât deja că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat terţilor care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu absenţa unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006). 16. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la cauzele menţionate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamantei continuă şi astăzi să o împiedice pe aceasta să îşi exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie echivalează cu o lipsire de proprietate de facto şi observă că această situaţie persistă de mai mult de 7 ani, în lipsa oricărei despăgubiri. 17. Curtea reaminteşte că, la data evenimentelor, în dreptul intern nu exista un remediu eficient care i-ar fi putut oferi reclamantei o despăgubire pentru această privare (Străin, menţionată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu, menţionată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). În plus, Curtea observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus la punct în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, le-ar permite beneficiarilor acestei legi să încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o despăgubire corespunzătoare valorii de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi. În ceea ce o priveşte pe reclamantă, prevederile procedurale prevăzute de aceste legi, în special termenele fixate pentru depunerea cererilor de restituire, sunt un obstacol în calea obţinerii de către reclamantă a unei despăgubiri în temeiul acestor legi, odată ce efectivitatea şi eficacitatea acestora vor fi demonstrate. 18. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie 19. Conform art. 41 din Convenţie: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”  A. Prejudiciu a)Prejudiciu material 20. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanta solicită în principal restituirea celor două apartamente vândute de stat unor terţi şi a terenului aferent acestor apartamente. În cazul în care statul nu ar putea să le restituie, reclamanta solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului, pe care ea o evaluează la 183.000 euro (EUR). Reclamanta îşi sprijină evaluarea pe opinia unei societăţi imobiliare. 21. Guvernul contestă evaluarea imobilului efectuată de reclamantă, subliniind că reclamanta nu a depus o expertiză pentru a-şi susţine estimarea preţului bunurilor în litigiu. Conform raportului de expertiză transmis de Guvern, valoarea de piaţă a celor două apartamente şi a terenului aferent se ridică la 137.752 EUR. 22. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a bunurilor reclamantei către terţi de bună-credinţă anterior confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantei, combinată cu absenţa totală a despăgubirii. 23. Curtea apreciază, în circumstanţele speţei, că restituirea bunurilor litigioase, astfel cum a fost dispusă prin hotărârea definitivă din data de 28 aprilie 2000, ar repune-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. 24. Dacă statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că acesta va trebui să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunurilor.  25. Ţinând cont de expertiza transmisă de Guvern, precum şi de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la suma de 150.000 EUR.  26. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantei suma de 150.000 EUR. b)Prejudiciu moral 27. Reclamanta solicită şi repararea prejudiciului moral pentru suferinţa îndurată din cauza nerestituirii bunurilor sale şi lasă la aprecierea Curţii stabilirea cuantumului despăgubirilor. Arătând că, în temeiul deciziei din data de 8 decembrie 2004, ea a fost obligată să le plătească cumpărătorilor apartamentelor în litigiu sume cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta susţine că faptul că i s-a impus o astfel de obligaţie, în timp ce încerca să obţină executarea unei hotărâri care îi recunoştea dreptul de proprietate asupra apartamentelor în discuţie, i-a produs un „şoc teribil“. 28. Guvernul contestă existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea pretinsă şi prejudiciul moral pe care îl pretinde reclamanta.  29. Curtea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu vândute de stat unor terţi, combinată cu lipsa totală de despăgubire, pentru mai mult de 7 ani, a condus la o încălcare gravă a dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, încălcare pentru care suma de 2.000 EUR ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. 30. În ceea ce priveşte sumele pe care reclamanta le-a achitat cumpărătorilor celor două apartamente cu titlu de cheltuieli de judecată, Curtea observă că reclamanta le-a inclus în suma pe care o solicită cu titlu de costuri şi cheltuieli. Prin urmare, această cerere va fi analizată în rubrica de mai jos.  B. Costuri şi cheltuieli  31. Reclamanta solicită, prezentând documente justificative, suma de 1.783 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne, şi anume 783 EUR pentru onorariile de avocat şi 1.000 EUR reprezentând suma pe care a fost obligată să le-o plătească cumpărătorilor apartamentelor în litigiu cu titlu de cheltuieli de judecată. 32. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile. 33. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.600 EUR pentru acoperirea costurilor şi cheltuielilor referitoare la procedura naţională şi i-o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii 34. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;  3. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să îi restituie reclamantei apartamentele nr. 3 şi 5 din casa situată în Cluj-Napoca, Str. Bisericii Ortodoxe nr. 18, şi terenul aferent în suprafaţă de 200 m2, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie; b)că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 150.000 EUR (una sută cincizeci mii euro), cu titlu de daune materiale; c)că, în orice caz, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume: (i) 2.000 EUR (două mii euro), cu titlu de daune morale; (ii) 1.600 EUR (una mie şase sute euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli; d)ca la sumele menţionate mai sus să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii; e)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest. Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 21 februarie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.  Boštjan M. Zupančič, preşedinte  Santiago Quesada, grefier