2611/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       CONSILIUL EUROPEI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA a III-a   IN CAUZA GROSU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI     (Cererea nr. 2611/02)                   HOTĂRÂRE STRASBOURG   28 iunie 2007         Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile stabilite la articolul 44 paragraful  2 din Convenţie. Acestei hotărâri i se pot aduce modificări de formă. În cauza Grosu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formată din :  Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,   C. Bîrsan,   J.-P. Costa,  Doamna A. Gyulumyan,  Domnul David Thór Björgvinsson,  Doamnele I. Ziemele,   I. Berro-Lefèvre, judecători, şi Domnul S. Quesada, grefier de secţie, După deliberarea ce a avut loc în camera de consiliu, la data de 7 iunie 2007, pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată: : PROCEDURA 1.  La originea cauzei se află cererea (nr. 2611/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Andrei Grosu (« reclamantul»), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 15 noiembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2.  Guvernul român («Guvernul ») este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, apoi de Dna. R. Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3.  Reclamantul pretinde în temeiul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 asupra neexecutării de către administraţie a unei decizii judiciare definitive prin care se dispunea restituirea unui teren. 4.  La data de 24 martie 2005, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 paragraful 3, ea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte la South Windsor, Statele Unite. 6.  În anul 1957, ca urmare a unui partaj succesoral având ca obiect un teren agricol de cinci hectare, situat în Str. Muşeteşti din Bucureşti, mama reclamantului a obţinut titlul de proprietate asupra unei parcele în suprafaţă de 2,5 hectare. În 1960, în urma unei alte succesiuni, ea a obţinut dreptul de proprietate asupra unei alte parcele, în suprafaţă de 0,5 hectare, rezultată de asemenea din partajul sus-menţionat. 7.  În 1964, o întreprindere de stat, cooperativa agricolă de producţie F.R. (numită în continuare « cooperativa »), şi-a însuşit integral terenul în suprafaţă de 5 hectare. 8.  Prin acţiunea introdusă la 4 decembrie 1990 la Judecătoria din Bucureşti împotriva cooperativei, mama reclamantului a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de trei hectare al cărui proprietară era în temeiul succesiunilor din 1957 şi din 1960. Ea a pretins că respectiva cooperativă şi-a însuşit ilegal acest teren fără a avea un titlu de proprietate. 9.  La o dată ulterioară, terţi titulari ai dreptului de proprietate asupra celorlalte două hectare au înaintat o cerere de intervenţie voluntară în procesul angajat de mama reclamantului, pretinzând şi ei restituirea terenului. 10.  Cooperativa a recunoscut că poseda terenul revendicat fără a avea un titlu de proprietate şi a declarat că era de acord să-l restituie. 11.  Prin sentinţa datată 7 mai 1991, instanţa a admis acţiunea şi a dispus cooperativei să-i restituie mamei reclamantului şi intervenienţilor terenul în suprafaţă de cinci hectare, pe fostul amplasament din strada Muşeteşti. Instanţa a mai precizat delimitarea terenului care trebuia să le fie restituit. 12.  Recursul intentat de cooperativă pe motiv că restituirea dispusă de judecătorie contravenea legii nr. nr. 18/1991 privind fondului funciar a fost anulat la 13 noiembrie 1991 prin decizia definitivă a tribunalului de sector Bucureşti pentru neplata taxei de timbru. 13.  La o dată neprecizată, un executor judecătoresc s-a deplasat la sediul cooperativei unde a constatat că terenul în cauză nu putea fi identificat. 14.  În cursul anului 1994, la propunerea comisiei locale a comunei Otopeni (numită în continuare « comisia locală ») pentru aplicarea legii nr. 18/1991, comisia judeţeană  pentru aplicarea aceleiaşi legi (numită în continuare « comisia judeţeană  ») a eliberat unor terţi titluri de proprietate asupra parcelelor situate în strada Muşeteşti. Aceştia au construit case pe acest amplasament. 15.  La data de 14 martie 1996, mama reclamantului a decedat iar reclamantul a fost declarat moştenitor unic. 16.  Ca răspuns la plângerea introdusă de reclamant, Prefectura din Bucureşti l-a informat, la 16 septembrie 1997, că, în conformitate cu un aviz datat 29 august 1997 emis de comisia judeţeană , titlurile de proprietate de care beneficiau terţii în virtutea legii nr. 18/1991 trebuiau să fie anulate în justiţie deoarece terenul aparţinea mamei sale în temeiul sentinţei din 7 mai 1991 şi deoarece comisia locală a dispus ilegal de acest teren. 17.  Prin cererea introdusă la 18 februarie1998 în temeiul legii nr. 18/1991, reclamantul a solicitat primarului comunii Otopeni restituirea terenului de trei hectare. 18.  Declarând că, atunci când s-a făcut punerea în posesie, executorul judecătoresc a constatat că descrierea limitelor exterioare ale terenului era conţinea multe erori, reclamantul, în numele mamei sale, a solicitat rectificarea dispozitivului sentinţei din 7 mai 1991 în partea sa referitoare la delimitarea terenului. Prin sentinţa din 10 august 1998, judecătoria din Bucureşti a admis cererea, a modificat dispozitivul sentinţei sus-menţionate şi a stabilit o nouă delimitare a laturilor Sud şi Vest a terenului. 19.  La 14 septembrie 1998, reclamantul, însoţit de un executor judecătoresc, s-a deplasat la sediul fostei cooperative, devenită între timp societate comercială. Deşi nu au găsit pe nimeni acolo, executorul judecătoresc l-a declarat pe reclamant pus în posesia terenului în litigiu. 20.  La 3 noiembrie 1998, Primăria Sectorului 1 Bucureşti i-a eliberat reclamantului un certificat prin care se atesta că mai multe parcele din terenul în litigiu erau ocupate de case ale terţilor care obţinuseră titluri de proprietate în anul 1994. 21.  Prin acţiunea introdusă la 6 ianuarie 1999 împotriva terţilor beneficiari ai titlurilor de proprietate sus-menţionate, a Prefecturii din Bucureşti, a comisiilor locale ale comuniei Otopeni şi Sectorului 1 din Bucureşti, reclamantul a solicitat anularea acestor titluri, expunând că mama sa a obţinut printr-o sentinţă definitivă reconstituirea dreptului său de proprietate asupra aceluiaşi teren. 22.  Prin sentinţa din 6 martie 2000, Judecătoria din Bucureşti, considerând că titlurile contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legii nr. 18/1991, a respins acţiunea. Instanţa a considerat că terenurile atribuite în 1994 terţilor se aflau în afara perimetrului din Bucureşti şi că acestea aparţineau cooperativei agricole a comunii Otopeni, iar terenul care trebuia să fie restituit mamei reclamantului, în temeiul sentinţei din 7 mai 1991, era situat la Bucureşti. 23.  La apelul şi recursul reclamantului, care a solicitat în zadar o expertiză tehnică pentru a dovedi că era vorba despre acelaşi teren, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel din Bucureşti, prin două decizii din 20 noiembrie 2000 şi din 14 septembrie 2001, au confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă. 24.  Prin sentinţa din 27 ianuarie 2005, Judecătoria din Bucureşti a admis acţiunea a doi terţi introdusă împotriva reclamantului. Tribunalul a constatat că ei ocupau din anul 1957 un teren în suprafaţă de 402 m2 situat în strada Muşeteşti pe care au construit o casă şi că, deşi nu deţineau un titlu de proprietate, ei au devenit proprietarii acestor bunuri prin uzucapiune. 25.  La 30 iunie 2005, reclamantul a introdus o nouă acţiune împotriva terţilor beneficiari ai titlurilor de proprietate eliberate în 1994, prin care a solicitat Judecătoriei din Bucureşti să constate că, în temeiul sentinţei din 7 mai 1991, el era adevăratul proprietar al terenului de trei hectare. Reclamantul nu a dat precizări în ceea ce priveşte rezultatul acestei acţiuni. 26.  Prin decizia din 29 noiembrie 2005, comisia judeţeană  a dispus atribuirea către reclamant a unui teren de trei hectare situat în comuna Otopeni. Comisia locală din Otopeni nemaiavând terenuri disponibile, comisia judeţeană  a solicitat Domeniului de Stat punerea la dispoziţie a unui teren echivalent. Acţiunea este în curs de desfăşurare. II.  DREPTUL INTERN APLICABIL 27.  Legea nr. 18/1991 referitoare la fondul funciar   Articolul 8 « Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care se află în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea sau prin constituirea dreptului de proprietate. Beneficiază de prevederile prezentei legi cei care erau membri ai cooperativelor şi care au contribuit cu propriile lor terenuri la intrarea în cooperativă sau cei cărora li s-au confiscat terenurile de către aceasta din urmă, ca şi moştenitorii acestora (...) » Articolul 11 « (1)  În fiecare comună, o comisie condusă de primar (...) va fi competentă pentru reconstituirea dreptului de proprietate, punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate celor în drept. (2)  Comisiile locale îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta (...) (4)  Comisia judeţeană are competenţa de a soluţiona contestaţiile şi de a valida sau invalida măsurile adoptate de comisiile locale. (5)  Cel interesat poate ataca cu recurs împotriva deciziei comisiei judeţene (...) în termen de 30 de zile de la data la care ea a luat la cunoştinţă această decizie (...) (8)  Controlul jurisdicţional se limitează exclusiv la aplicarea corectă a prevederilor prezentei legi referitoare la dreptul de a obţine titlul de proprietate , la suprafaţa de teren care îi revine celui în cauză şi, dacă este cazul, diminuarea suprafeţei, conform legii (...) (10)  Sentinţa tribunalului este definitivă. Comisia judeţeană care a eliberat titlul de proprietate are obligaţia de a-l modifica, înlocui sau anula, conform acestei sentinţe. » ÎN DREPT I.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE 28.  Reclamantul se plânge de neexecutarea sentinţei definitive din 7 mai 1991 pronunţată de Judecătoria din Bucureşti. El invocă articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, care dispune în părţile sale aplicabile: « Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent şi imparţial, (...),care va decide (...) asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...) »   A.  Asupra admisibilităţii 29.  Curtea constată că această plângere este întemeiată în temeiul articolului 35 paragraful 3 din Convenţie. Curtea relevă de altfel că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declarăm admisibilă. B.  Asupra fondului 30.  Guvernul consideră că autorităţile administrative nici nu au refuzat şi nici nu au tergiversat executarea sentinţei din 7 mai 1991 dar executarea acesteia s-a lovit de o imposibilitate obiectivă având în vedere erorile din sentinţa sus-menţionată în ceea ce priveşte delimitarea terenului. În acest sens, el expune că imposibilitatea a fost constatată mai întâi de executorul judecătoresc şi că reclamantul a recunoscut-o implicit dat fiind faptul că el a abandonat prima procedură de executare silită şi a solicitat rectificarea dispozitivului acestei sentinţe. 31.  În orice caz, Guvernul expune că în prezent, o acţiune pentru atribuirea către reclamant a unui teren echivalent se află pe rol. 32.  Reclamantul contestă afirmaţiile Guvernului. În speţă, el pretinde că nu este vorba despre o imposibilitate obiectivă de executare deoarece, cu excepţia a două erori materiale minore, amplasamentul terenului era clar indicat în dispozitivul sentinţei din 7 mai 1991. În orice caz, el expune că aceste erori au fost corectate prin sentinţa din 10 august 1998. 33.  În sfârşit, el consideră că nimic nu justifică atribuirea de titluri de proprietate unor terţi având în vedere că aceştia din urmă nu au fost niciodată proprietari de terenuri în acest loc. El conchide că aceste titluri au fost eliberate ilegal, autorităţile locale încălcând prevederile legii nr. 18/1991. 34.  Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din « proces » în sensul articolului 6 din Convenţie. Dreptul de a recurge la o instanţă este iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi executorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia din părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 63, CEDH 1999-V). 35.  Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent de împrejurări (Cauza Sanglier  împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea observă că dacă administraţia refuză sau omite să se execute, sau dacă tergiversează în executarea acesteia, garanţiile prevăzute la articolul 6 de care beneficiază justiţiabilul în etapa judiciară a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, decizia din 19 martie, 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997‑II, paginile 510-511, paragraful 41). 36.  Curtea remarcă faptul că, în speţă, sentinţa din 7 mai 1991 nu a fost până la data prezentă nici executată ca atare şi nici anulată. 37.  Pentru Guvern, erorile care apar în sentinţa din 7 mai 1991 în ceea ce priveşte delimitarea precisă a terenului au fost la originea imposibilităţii obiective de executare. 38.  Curtea observă totuşi că dacă o anumită confuzie în ceea ce priveşte delimitarea terenului datorită dispozitivului sentinţei din 7 mai 1991 pronunţată de Judecătoria din Bucureşti putea justifica întârzierea în executare, dubiul a fost ridicat la 10 august 1998, dată la care instanţa a rectificat dispozitivul sentinţei sale anterioare. Curtea observă că Guvernul nu susţine contrariul şi nu dă explicaţii pentru întârzierea în executarea sentinţei din 7 mai 1991 după 10 august 1998. 39.  În ceea ce priveşte titlurile eliberate terţilor, Curtea consideră că existenţa acestora nu ar putea justifica nici neexecutarea sentinţei din 7 mai 1991. În acest sens, Curtea observă că acestea au fost întocmite după sentinţa sus-menţionată, fără ca autorităţile locale să fi încercat să clarifice situaţia juridică a mamei reclamantului, pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile care decurgeau din această sentinţă (v., mutatis mutandis, cauza Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 60, 24 mai 2006 şi Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, paragraful 40 , 15 iunie 2006). În orice caz, Curtea constată că, deşi în parte, delimitarea terenului în litigiu ar fi putut da naştere la controverse înainte de 10 august 1998, amplasamentul terenurilor atribuite terţilor coincidea cel puţin parţial cu cel care ar fi trebuit să-i fie restituit mamei reclamantului. 40.  În sfârşit, Curtea observă cu interes că o acţiune în atribuirea către reclamant a unui teren echivalent a fost iniţiată de autorităţile competente. Cu toate acestea, dat fiind faptul că ea se află încă pe rol, Curtea nu poate conchide că, în speţă, s-a efectuat executarea sentinţei din 7 mai 1991 (v., cauza mutatis mutandis, Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 40). 41.  Pe cale de consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie. II.  ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1 DIN CONVENŢIE 42.  Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său de proprietate, ca urmare a ne-executării sentinţei definitive din 7 mai 1991. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel : « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional (...) » A.  În legătură cu admisibilitatea 43.  Curtea constată că acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere formulat în sensul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi se cuvine deci să fie de asemenea declarat admisibil. B.  În legătură cu fondul 44.  Guvernul susţine de la bun început că sentinţa invocată de reclamant nu-i conferă un drept de proprietate decât asupra terenului care nu a putut fi identificat ca urmare a delimitării eronate efectuată de Judecătoria din Bucureşti. 45.  În orice caz, Guvernul roagă Curtea să ţină cont de eforturile autorităţilor în vederea executării sentinţei din 7 mai 1991, şi anume, de procedura de atribuire a unui teren echivalent care se află pe rol. 46.  Reclamantul contestă poziţia Guvernului şi susţine că imposibilitatea executării sentinţei sus-menţionată este imputabilă autorităţilor care au eliberat titluri de proprietate ilegale unor terţi. 47.  Curtea aminteşte că nici un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se referă la « bunuri » în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de « bunuri » poate cuprinde atât « bunurile efective » cât şi valorile patrimoniale în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o « speranţă legitimă » de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate (cauza Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004). 48.  În speţă, Curtea observă că prin sentinţa din 7 mai 1991, o întreprindere de Stat, cooperativa F.R., a fost condamnată să-i restituie mamei reclamantului un teren de trei hectare situat în strada Muşeteşti. 49.  Există aşadar în speţă o valoare patrimonială în pentru care mama reclamantului şi apoi reclamantul puteau pretinde că au speranţa legitimă de a obţine titlul de proprietate. 50.  Curtea observă de asemenea că Guvernul nu contestă ingerinţa suportată de reclamant în dreptul său la respectarea bunurilor sale. Cu toate acestea, el avansează ca justificare erorile din dispozitivul sentinţei din 7 mai 1991. 51.  Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului. Ea reiterează constatarea sa la examinarea capătului de cerere întemeiat pe articolul 6 paragraful 1, şi anume, că dacă erorile din dispozitivul acestei sentinţe puteau justifica o întârziere în punerea în posesie, refuzul autorităţilor locale de a se conforma cu această sentinţă după data de 10 august 1998, nu mai are justificare. Într-adevăr, Guvernul nu dă explicaţii pentru perpetuarea ingerinţei în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale după această dată. 52.  Protecţia drepturilor terţilor cărora li s-au atribuit terenuri nu poate constitui o astfel de justificare având în vedere faptul că titlurile de proprietate ale terţilor au fost eliberate după sentinţa din 7 mai 1991 şi fără ca autorităţile locale să fi depus eforturi pentru reglementarea drepturilor mamei reclamantului. 53.  Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că Guvernul nu a dat nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin ne-executarea sentinţei definitivă din speţă ; ea este deci arbitrară şi implică încălcarea principiului legalităţii. O astfel de concluzie dispensează Curtea de a cerceta dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor individuale ale reclamantei (v., mutatis mutandis, cauza Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, paragraful 41, 7 aprilie 2005 ; cauza Tacea împotriva României, nr. 746/02, paragraful  39, 29 septembrie 2005 şi cauza Georgi, menţionată mai sus, paragraful 71). 54.  În sfârşit, Curtea observă că procedura de atribuire a unui teren echivalent nu a fost îndeplinită până la această dată. 55.  În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat în speţă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.  ASUPRA ALTOR PRETINSE ÎNCĂLCĂRI 56.  Invocând articolul 13 din Convenţie, reclamantul consideră că acţiunea în anularea titlurilor de proprietate ale terţilor nu constituie un recurs efectiv, dat fiind faptul că autorităţile i-ar fi favorizat pe terţi. 57.  Curtea observă că reclamantul a beneficiat de o acţiune în contradictoriu. El a putut să prezinte, în diverse etape, argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale. Simplul fapt că acţiunea sa a fost respinsă nu poate fi suficient pentru a conchide la o încălcare a articolului 13 din Convenţie dat fiind faptul că eficacitatea unui recurs, în sensul acestei prevederi, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. 58.  Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă conform articolului 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie. IV.  ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 59.  În conformitate cu articolul 41 din Convenţie, « În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite ştergerea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. » 60.  Reclamantul solicită, cu titlul de prejudiciu material, fie atribuirea în proprietate a unui teren echivalent celui la care are dreptul în temeiul sentinţei din 7 mai 1991, fie plata unei sume care reprezintă valoarea terenului. În acest sens, el declară că preţul pe metru pătrat în zona în care este situat terenul este de aproximativ 200 Euro (EUR) şi consideră că valoarea acestui teren este de « peste un milion de Euro ». El mai pretinde 150 000 EUR pentru a compensa lipsa de folosinţă a terenului care decurge din imposibilitatea de a folosi terenul. În sfârşit, el mai solicită 100 000 EUR cu titlul de prejudiciu moral suportat de el. 61.  Guvernul contestă aceste pretenţii. El consideră că preţul pe metru pătrat în zonă este de aproximativ 35 EUR. El prezintă avizul unui expert imobiliar şi contestă existenţa oricărui alt prejudiciu material. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că acesta va fi suficient compensat prin constatarea încălcării. 62.  Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, şi, în special având în vedere procedura de atribuire a unui teren se află în curs de soluţionare, chestiunea aplicării articolului 41 din Convenţie nu este justificată, astfel încât se cuvine ca aceasta să fie rezervată ţinând cont de eventualitatea unui acord dintre Statul pârât şi cel în cauză (articolul 75 paragraful 1 din Regulamentul Curţii). PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1.  Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la articolul 6 paragraful 1 din Convenţie şi la articolul 1 din Protocolul nr. 1 , fiind inadmisibilă pentru rest;   2.  Decide că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie;   3.  Decide că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1 ;   4.  Decide că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; în consecinţă : a)  o rezervă în totalitate ; b)  invită Guvernul şi reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de şase luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 paragraful 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi anume să-i aducă la cunoştinţă orice acord pe care îl pot încheia; c)  rezervă procedura ulterioară şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili la caz de nevoie. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris în data de 28 iunie 2007 conform articolului 77 paragrafele 2 şi 3 din regulament.  Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič  Grefier Preşedinte