26732/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA ANTICĂ ŞI SOCIETATEA „R” ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 26732/03)   Hotărâre   Strasbourg   2 martie 10   Definitivă   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Antică şi Societatea „R” împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 februarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 26732/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Andreea Florin Antică şi societatea pe acţiuni „R” cu sediul social în România, („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de L. Poenaru, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii pretind, în special, că libertatea lor de exprimare a fost îngrădită prin condamnarea lor în urma unui proces civil, după publicarea unui articol de presă. 4. La 4 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul, domnul Andreea Florin Antică, s-a născut 2 septembrie 1971 şi locuieşte în Bucureşti. Societatea comercială reclamantă „R” este o editură cu sediul în Bucureşti.   A. Originea cauzei   6. La sfârşitul anilor 1990, afacerea denumită „Megapower” a beneficiat de o largă acoperire mediatică în toate cotidianele naţionale. Speţa viza participarea financiară a statului român, de aproximativ 15 000 000 USD, la o societate denumită „Megapower”, cu sediul in Statele Unite, care a dat faliment ulterior. Conform cotidianelor, mai mulţi oameni politici şi înalţi reprezentanţi ai statului erau implicaţi, aceştia obţinând în mod ilicit beneficii în urma acestei afaceri. 7. După cum reiese din comunicatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 7 noiembrie 2002, ancheta penală care viza „afacerea Megapower” şi în special pe R.D., fostul director al societăţii Megapower, era în curs.   B. Articolul incriminat   8. La 4 şi 13 ianuarie 1999, cotidianul România liberă a publicat două articole referitoare la afacerea „Megapower”. Primul articol, publicat de Florin M., sub pseudonimul „Prahoveanu B.”, se numea „Megabateriile «Roby». «Falimentul» secolului/Megaputere dintr-o megaescrocherie” Cel de-a doilea articol publicat sub semnătura primului reclamant şi a lui Cornel V. era intitulat „Megapower/De frica autorităţilor române, [R.D.] a vândut palatul de la Breaza”. 9. Cel de-al doilea articol, care relua în mare parte aceleaşi informaţii ca cele publicate în primul, menţiona faptul că R.D. îşi construise un imobil impozant, ca un buncăr de beton, evaluat la 2 000 000 USD, pe care tocmai ce îl vânduse unei firme străine. O fotografie a imobilului însoţea acest articol. În părţile sale relevante, al doilea articol era redactat după cum urmează:   „[...] Printre protagoniştii jecmănelii – gestionată în cunoştinţă de cauză de aici, din România – îl regăsim, după cum am scris deja, pe [R.D.], un român pentru care falimentul MEGAPOWER a reprezentat un câştig imens. [...] Norocul de la «Megapower» [...] Lucrurile au mers bine, aşa încât la data de 05.06.1997 (la trei ani de la jecmănirea celor 20 milioane de dolari ai «Megapower»), cu autorizaţia de construcţie nr. 92, eliberată de Primăria Breaza, ia naştere şantierul grandioasei vile. De ce a fugit [R.D.]? Lui Robert Deutsch i s-a făcut frică de zeghe pentru faptele sale. Ca să nu i se confişte «palatul» de la Breaza, a hotărât să îşi lichideze orişice amănunt ce l-ar fi legat de România. [...] Evaluarea exactă a acestui imens buncăr de beton este de 2 milioane dolari. De unde-i avea [D.] decât de la «Megapower»?! [...]”   C. Plângerea penală pentru insultă şi calomnie   10. La 1 martie 1999, partea vătămată, R.D., a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti cu o plângere penală pentru insultă şi calomnie împotriva redactorului-şef de la România liberă, împotriva persoanei care a semnat, sub pseudonimul Prahoveanu B., articolul din 4 ianuarie 1999, precum şi împotriva lui Cornel V. şi împotriva reclamantului, pentru publicarea articolului din 13 ianuarie 1999, două articole pe care le consideră având un conţinut defăimător şi calomnios. 11. După efectuarea de investigaţii în această cauză, parchetul „l-a identificat pe inculpatul [M.] Florin ca semnatar – sub pseudonimul Prahoveanu B. – al articolelor publicate în cotidianul România liberă din 4 şi 13 ianuarie 1999”. 12. La 25 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de parchet judecătoriei. 13. La 11 martie 2002, instanţa a audiat partea vătămată şi pe Cornel V., singurul dintre cei patru inculpaţi care s-a prezentat în faţa instanţei. Cu această ocazie, inculpatul Cornel V. a declarat că el şi reclamantul au fost trimişi de redacţia cotidianului la Breaza, pentru a fotografia imobilul în cauză. El a adăugat că, în afară de fotografii, aceştia nu au contribuit deloc la redactarea articolului incriminat, dar că respectivul articol, apărut la 13 ianuarie 1999, a fost redactat tot de Florin M., ca şi cel din 4 ianuarie 1999. 14. Reclamantul nu s-a prezentat personal în faţa instanţei, ci a fost reprezentat de un avocat. 15. Prin hotărârea din 23 septembrie 2002, judecătoria l-a achitat pe reclamant în dosarul penal, considerând că nu a comis infracţiunile de insultă şi calomnie, pe motiv că unul dintre elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi calomnie, şi anume vinovăţia, lipsea, dar l-a obligat, în cauza civilă, la plata de daune-interese părţii vătămate, cu titlu de daune morale, în valoare de 100 000 000 lei româneşti vechi (ROL). Societatea reclamantă a fost considerată responsabilă civilmente, împreună cu reclamantul, în calitate de angajator al acestuia, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. 16. De asemenea, instanţa a constatat încheierea procesului penal împotriva jurnalistului Florin M. din cauza decesului acestuia şi i-a achitat pe ceilalţi doi inculpaţi, şi anume pe redactorul-şef al cotidianului pentru lipsa răspunderii şi pe fotoreporterul Cornel V., pe motiv că doar a făcut fotografia imobilului, care însoţea articolul. 17. În ceea ce priveşte raţionamentul instanţei care motiva achitarea reclamantului sub aspect penal şi condamnarea sub aspect civil, hotărârea din 23 septembrie 2002 a considerat că articolul incriminat includea „o serie de acuzaţii cu caracter calomnios”. Conform acestei hotărâri, în respectivul articol „se afirma că partea vătămată a construit un palat în comuna Breaza, evaluat la 2 milioane de dolari, care proveneau din banii societăţii Megapower, dusă astfel la faliment” şi că partea vătămată a „jecmănit, astfel, cu 20 de milioane de dolari fondurile care aparţineau societăţii Megapower, dar, în prezent, având în vedere că i s-a făcut frică de zeghe pentru faptele sale, a vândut imobilul şi a fugit”. 18. Instanţa a considerat că, în ciuda faptului că, prin afirmaţiile sale calomnioase la adresa părţii vă, reclamantul a adus atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, acţiunile sale nu constituie infracţiunile de insultă sau calomnie, astfel cum erau prevăzute la art. 205 şi 206 C. pen., în lipsa intenţiei. Astfel, instanţa a reţinut că reclamantul „a dorit, prin articolul său, informarea opiniei publice cu privire la un subiect foarte mediatizat la momentul respectiv, atât în presa naţională, cât şi în cea internaţională, şi nu insultarea sau calomnierea părţii vătămate, deşi a fost mereu conştient de faptul că acest articol compromitea onoarea şi reputaţia părţii vătămate”. În consecinţă, instanţa a stabilit că răspunderea civilă delictuală a reclamantului trebuia angajată în baza art. 998-999 C. civ., pe motiv că, prin publicarea articolului incriminat, acesta „a adus atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, care, în calitate de profesor universitar şi fost consilier al cancelarului german, se bucura de o mare notorietate şi recunoaştere la nivel intern şi internaţional”. 19. Atât primul reclamant, cât şi societatea reclamantă au introdus recurs împotriva hotărârii din 23 septembrie 2002. 20. În recursul său, primul reclamant a invocat că, după cum reieşea din declaraţia lui Cornel V. şi din cartea sa de muncă, nu avea funcţia de redactor, ci de fotoreporter, el doar făcând fotografiile care însoţeau articolul din 13 ianuarie 1999 şi că acest articol a fost scris de Florin M., ca şi cel din 4 ianuarie 1999. Apoi, reclamantul invoca faptul că raţionamentul hotărârii atacate era contradictoriu deoarece, pe de o parte, instanţa l-a achitat de acuzaţiile de insultă şi calomnie pe motiv că nu făcuse altceva decât să informeze opinia publică cu privire la un subiect foarte mediatizat, dar, pe de altă parte, îl obliga la plata de daune-interese fără a stabili vina care i se imputa. Pe de altă parte, reclamantul indica faptul că o anchetă penală era încă în curs în ceea ce privea răspunderea lui R.D. în afacerea „Megapower”. 21. În sfârşit, reclamantul se baza pe art. 10 din Convenţie şi invoca faptul că articolul incriminat informa opinia publică cu privire la un subiect de interes general. În ceea ce priveşte valoarea daunelor-interese, reclamantul invocă faptul că aceasta era disproporţionată. 22. Societatea reclamantă şi-a motivat recursul în mod similar. 23. Prin hotărârea din 12 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins recursul reclamanţilor şi a menţinut hotărârea din 23 septembrie 2002. 24. Instanţa a reţinut că, în calitate de jurnalist care a semnat articolul din 13 ianuarie 1999, reclamantul şi-a exprimat „punctul de vedere cu privire la problemele considerate alarmante pentru societate”. Instanţa a considerat că „în această privinţă trebuie să se ţină seama de faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare căreia îi corespunde dreptul de a primi informaţii sau idei, fără ingerinţa autorităţilor, şi că presa are dreptul de a prezenta circumstanţe de interes public”. Apoi, instanţa a adăugat că, „cu toate acestea, trebuie să se ţină seama de faptul că libertatea de exprimare nu poate aduce atingere demnităţii, onoarei şi vieţii private a unei persoane, în ceea ce priveşte dreptul său la imagine”. Instanţa a considerat că hotărârea atacată considerase tocmai faptul că răspunderea civilă a reclamanţilor trebuia angajată pentru că a adus atingere reputaţiei părţii vătămate şi că valoarea daunelor-interese a fost corect stabilită.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE    A. Dreptul intern relevant   25. Esenţialul dispoziţiilor din dreptul intern relevant, şi anume fragmente din Codul penal, din Codul civil şi din Codul de procedură penală, este descris în cauza Boldea împotriva României [nr. 19997/02, pct. 16-18, CEDO 2007-... (fragmente)], şi Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, pct. 37, CEDO 2000-VIII). 26. Potrivit art. 63 alin. (3) C. pen., în vigoare la momentul faptelor, maximumul pentru amenda penală prevăzută pentru infracţiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL. 27. Prin decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată de Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională declara neconstituţională legea de abrogare a art. 205-207 C. pen., referitoare la insultă şi calomnie, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată neapărat prin sancţiuni de drept penal.   B. Practica internă relevantă   28. Prin decizia din 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva hotărârii din 26 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, într-o cauză de calomnie. Curtea Supremă a stabilit că Tribunalul Bucureşti trebuia să analizeze dacă se întruneau în speţă condiţiile antamării răspunderii civile a reclamantei. Curtea Supremă a considerat că, din cauza neverificării existenţei acestor condiţii, răspunderea civilă a reclamantei a fost reţinută în mod nelegal de tribunal şi a decis anularea condamnării civile [a se vedea Cerăceanu împotriva României (dec.), nr. 31231/02, 4 noiembrie 2008].   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE   29. Reclamanţii pretind o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, astfel cum garantează art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   30. Guvernul contestă acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   32. Curtea reaminteşte că instanţele naţionale sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a stabili faptele şi de a interpreta legislaţia internă. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 6 hotărârile pe care le-au pronunţat conform puterii lor de apreciere. Convenţia neintenţionând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat „înţelese”, adică examinate în mod corespunzător de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 îi atribuie „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 1959, pct. 59, Dulaurans împotriva Franţei, 21 martie 2000, nr. 34553/97, pct. 33 şi Virgil Ionescu împotriva României, nr. 53037/99, pct. 44, 28 iunie 2005). Astfel, Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, dar că acesta nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei. În plus, trebuie să se ţină seama, în special, de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanţă şi de diferenţele în statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale, prezentare şi redactare a hotărârilor. Din acest motiv, chestiunea dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare care decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei [Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B, şi Ferreira Alves împotriva Portugaliei (nr. 4), nr. 41870/05, pct. 34, 14 aprilie 2009]. 33. În speţă, reclamantul a fost condamnat, în calitate de autor al unui articol publicat la 13 ianuarie 1999 în cotidianul editat de societatea reclamantă. Acest articol a lezat reputaţia reclamantului, omul de afaceri R.D. Curtea ia act de faptul că, atunci când i-au obligat pe reclamanţi la plata de daune-interese în favoarea părţii vătămate, instanţele i-au atribuit doar primului reclamant răspunderea personală a respectivului articol, pe care l-a semnat împreună cu colegul său, Cornel V. Instanţele au considerat că acesta din urmă nu era responsabil. Pronunţându-se astfel, instanţele au considerat credibilă apărarea lui Cornel V., conform căreia, în ciuda semnăturii sale care figurează lângă cea a reclamantului la sfârşitul articolului incriminat, acesta doar a făcut fotografiile care însoţeau respectivul articol. În schimb, aceştia nu au explicat deloc din ce motiv aceeaşi apărare prezentată de primul reclamant, şi anume că acesta doar a făcut fotografiile care însoţeau articolul, acţionând împreună cu colegul său şi celălalt inculpat, Cornel V., susţinută de declaraţia acestuia din urmă şi de rezultatele anchetei parchetului, nu a fost reţinută. 34. În această privinţă, reiese din sentinţa judecătoriei din 23 septembrie 2002 că parchetul a stabilit, în cursul anchetei preliminare, că articolul incriminat a fost redactat de către al treilea inculpat, Florin M., ca şi un alt articol pe aceeaşi temă, publicat la 4 ianuarie 1999 (a se vedea supra, pct. 11). Tribunalul nu a explicat, în hotărârea sa definitivă din 13 februarie 2003, de ce a eliminat această constatare a parchetului, în ciuda unui motiv ridicat de reclamanţi în recursul lor. 35. În plus, instanţele nu s-au pronunţat cu privire la mijloacele de probă prezentate de reclamanţi pentru a susţine lipsa răspunderii primului reclamant, în special cu privire la declaraţia celuilalt inculpat, Cornel V. în această privinţă şi cu privire la contractul de muncă al primului reclamant de unde reieşea faptul că era fotoreporter (a se vedea supra, pct. 20 şi 24). 36. Curtea evidenţiază că nu trebuie să examineze temeinicia motivului întemeiat pe lipsa calităţii de autor al articolului incriminat, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant. Aceasta se limitează la a remarca faptul că o astfel de examinare nu se impunea pentru a constata că motivul în cauză era cel puţin relevant şi că dacă instanţa l-a considerat întemeiat, trebuia în mod necesar să respingă acţiunea împotriva reclamantului. Astfel, această întrebare impunea un răspuns specific şi explicit. Din cauza lipsei acestuia din urmă, este imposibil să se ştie dacă instanţa doar a neglijat motivul în cauză sau a dorit să îl respingă şi, în această ultimă ipoteză, din ce motive. 37. În sfârşit, instanţa a considerat şi societatea reclamantă responsabilă civilmente, în calitate de angajator al primului reclamant. Condamnarea sa decurgea astfel din cea a reclamantului (a se vedea supra, pct. 15). Astfel, Curtea ia act de faptul că, chiar dacă publicarea de către aceasta a articolului în litigiu nu a fost niciodată contestată, ea nici nu a fost pusă în cauză direct de instanţele naţionale. 38. Ţinând seama de constatarea Curţii de la pct. 36, supra, privind lipsa motivării de către instanţele naţionale a condamnării primului reclamant ca autor al articolului incriminat, nici condamnarea societăţii reclamante, ca parte responsabilă civilmente, nu este motivată, pentru că era accesorie celei a primului reclamant. 39. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speţă a fost încălcat art. 6 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE   40. Reclamanţii pretind o atingere nejustificată şi disproporţionată adusă libertăţii de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din Convenţie, formulat după cum urmează:   „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (...) 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”   41. Guvernul contestă acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   42. Curtea evidenţiază că, în ceea ce priveşte primul reclamant, acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.   B. Cu privire la fond   43. În ceea ce priveşte absenţa motivării de către instanţele naţionale a condamnării primului reclamant ca autor al articolului incriminat, Curtea nu este în măsură să adopte o poziţie în ceea ce priveşte chestiunea dacă reclamantul este sau nu autorul articolului incriminat, deci dacă şi-a exercitat sau nu, prin acest articol, libertatea de exprimare. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 (supra, pct. 39), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcat, în speţă, art. 10 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant (a se vedea, a contrario Yılmaz şi Kılıç împotriva Turciei, nr. 68514/01, pct. 66, 17 iulie 2008). 44. În schimb, nu a fost contestat faptul că articolul incriminat a apărut în cotidianul editat de societatea reclamantă. Prin urmare, Curtea va examina acest capăt de cerere din perspectiva art. 10 din Convenţie. 45. Curtea a examinat deja din perspectiva art. 10 obligările la plată pentru calomnie (de exemplu, hotărârea De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑I sau hotărârea Bergens Tidende şi alţii împotriva Norvegiei, din 2 mai 2000, Culegere de hotărâri şi decizii 2000-IV) Curtea va examina prezenta cauză în lumina principiilor bine stabilite în domeniu, reamintite în hotărârea Mihaiu împotriva României (nr. 42512/02, pct. 53-57, 4 noiembrie 2008). 46. Curtea observă că părţile consideră de comun acord că hotărârea Tribunalului Bucureşti din 12 februarie 2003 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. 47. Curtea observă că răspunderea civilă delictuală şi răspunderea pentru fapta altei persoane sunt reglementate de art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. Prin urmare, ingerinţa era „prevăzută de lege” (a se vedea Mihaiu citată anterior, pct. 60). 48. Apoi, aceasta constată că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim din perspectiva art. 10 § 2, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a omului de afaceri R.D. 49. Rămâne de analizat dacă ingerinţa în litigiu era necesară într-o societate democratică. 50. În exercitarea atribuţiilor sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere [Fressoz et Roire c. France (GC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999-I]. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv cuvintele reproşate reclamanţilor şi contextul în care au fost reţinute (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I). În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt „relevante şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională scopurilor legitime urmărite” (Chauvy şi alţii împotriva Franţa, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI). Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante, autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, pct. 51). 51. În speţă, societatea reclamantă a fost condamnată, în urma unui articol publicat în cotidianul pe care îl edita. Acest articol viza pretinsa implicare a omului de afaceri R.D. în falimentul unei societăţi căreia statul român îi acordase un împrumut considerabil şi în special faptul că acesta a obţinut profit din respectiva afacere, construindu-şi o vilă scumpă, pe care ulterior a vândut-o de teama începerii unei urmăriri penale împotriva sa. 52. Articolul incriminat viza un subiect de interes general pentru colectivitate, şi anume gestionarea patrimoniului statului, prin acordarea de împrumuturi directe întreprinderilor [a se vedea Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 48, CEDO 1999‑VI]. Pe de altă parte, instanţa a considerat că articolul viza „probleme considerate alarmante pentru societate” (a se vedea supra, pct. 24). 53. Instanţa a condamnat societatea reclamantă ca partea responsabilă civilmente, în calitate de angajator al primului reclamant. Condamnarea sa decurgea astfel din cea a reclamantului (a se vedea supra, pct. 15) şi nu viza propria răspundere în calitate de editor a cotidianului în care a apărut articolul în litigiu. Prin urmare, instanţele nu au oferit o motivare suficientă a condamnării în litigiu (a se vedea pct. 37-39). 54. În plus, Curtea remarcă valoarea extrem de ridicată a daunelor-interese care trebuiau plătite, care era de aproximativ treizeci de ori salariul mediu lunar în România, la momentul faptelor, şi care depăşea de trei ori maximul amenzii penale prevăzute la momentul respectiv pentru calomnie (a se vedea supra, pct. 26). O astfel de sancţiune contestă justul echilibru care trebuie păstrat între dreptul societăţii reclamante la libertatea de exprimare şi cerinţele interesului general al societăţii (a se vedea, mutatis mutandis cauza Amihalachioaie împotriva Moldovei, nr. 60115/00, CEDO 2004‑III). În circumstanţele speciale ale prezentei cauze şi ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art. 41, infra, Curtea nu acordă importanţă faptului că daunele-interese au fost plătite efectiv sau nu, după cum precizează Guvernul. 55. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speţă a fost încălcat art. 10 din Convenţie, în ceea ce o priveşte pe a doua reclamantă.   III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   56. Reclamanţii se plâng, în baza art. 6 § 1, că, din cauza participării procurorului la procedură, care era subordonat puterii executive, instanţa nu a fost independentă şi imparţială. Invocând art. 6 § 3 lit. d), aceştia se plâng de faptul că martorii propuşi de ei nu au fost audiaţi de instanţă. De asemenea, reclamanţii se plâng de durata excesivă a procedurii penale pentru insultă şi calomnie, care a început la 1 martie 1999 şi s-a încheiat la 12 februarie 2003. 57. Ţinând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă spre a cunoaşte afirmaţiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   58. Art. 41 din Convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   59. Reclamanţii nu au prezentat nicio solicitare cu titlu de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut în acest scop. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6, privind echitatea procedurii finalizate prin hotărârea din 12 februarie 2003, şi pe art. 10, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie; 3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant; 4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie în ceea ce priveşte societatea reclamantă;   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.    Stanley Naismith Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte