27581/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA BOBOC c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 27581/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   4 noiembrie 2008         DEFINITIVĂ   04/02/2009   Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Boboc c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  Ján Šikuta,  Mihai Poalelungi,  Nebojša Vučinić, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 7 octombrie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27581/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Alexei Boboc („reclamantul”), la 2 iulie 2004. 2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl T. Ghetivu, avocat din Cahul. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu. 3. Reclamantul a pretins, în special, că procedurile în cauza sa au fost excesiv de îndelungate şi că el nu a beneficiat de un recurs efectiv în privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 30 noiembrie 2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1933 şi locuieşte la Cahul. 6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 7. În anul 1983, reclamantul a cumpărat o casă. Ulterior, consiliul local Cahul a alocat reclamantului terenul pe care se afla casa. În anul 1995, E., vecinul reclamantului, a mutat gardul care despărţea loturile lor şi a micşorat astfel suprafaţa lotului reclamantului. 8.  Reclamantul a intentat o acţiune judiciară împotriva lui E., solicitând înlăturarea tuturor piedicilor create de E. la folosirea terenului. La 29 mai 1995, Judecătoria raionului Cahul a hotărât în favoarea reclamantului. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Ca urmare a cererii Procuraturii Generale, la 13 octombrie 1995, Judecătoria Supremă a casat hotărârea din 29 mai 1995 şi a dispus rejudecarea cauzei. La 24 mai 1996, Judecătoria raionului Cahul a respins pretenţiile reclamantului. 9. Paralel cu această acţiune, reclamantul a cerut autorităţilor locale să stabilească hotarul dintre lotul său şi cel aparţinând lui E. Acest lucru a fost făcut la o dată necunoscută în anul 1996. E. a contestat în justiţie acţiunile autorităţilor locale, însă acţiunea sa a fost respinsă de către Judecătoria raionului Cahul la 4 mai 1996. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. 10.  Reclamantul a cerut autorităţilor locale să-i elibereze titlul de deţinător al terenului. La 26 februarie 1997, autoritatea locală i-a eliberat titlul respectiv, stabilind suprafaţa lotului care aparţine lui E. şi, respectiv, reclamantului. E. a contestat în instanţa de judecată această decizie. Cererea lui a fost însă respinsă de Judecătoria sectorului Cahul la 8 august 1997. Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul Cahul, la 13 noiembrie 1997, şi de Curtea de Apel a Republicii Moldova, la 17 martie 1998. Astfel, hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. 11. La 4 februarie 1999, autoritatea locală şi-a anulat propria decizie din 26 februarie 1997 şi a acordat reclamantului un lot de teren cu o suprafaţă mai mică. Reclamantul a contestat în instanţa de judecată decizia din 1999, solicitând înlăturarea tuturor impedimentelor în folosirea terenului său. La 20 septembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat decizia autorităţii locale din anul 1999. Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul Comrat, la 2 mai 2000, şi Curtea de Apel a Republicii Moldova, la 7 septembrie 2000. Această hotărâre este irevocabilă. 12.  Reclamantul a solicitat Judecătoriei sectorului Cahul să-i elibereze un titlu executoriu, care, aparent, a fost refuzat. El s-a plâns în această privinţă diferitor autorităţi de stat, cum ar fi Parlamentul, Curtea Supremă de Justiţie, autorităţile locale (spre exemplu, în noiembrie 2000, septembrie 2001, aprilie şi iunie 2002, ianuarie şi martie 2003), dar a fost informat că, în perioada 1995-2000, niciun titlu executoriu eliberat pe numele său nu a fost transmis spre executare. La 19 decembrie 2001, el a fost informat de către Ministerul Justiţiei că nu era necesar de a elibera un titlu executoriu pe numele său, deoarece, prin hotărârea din 8 august 1997, instanţa judecătorească a respins pretenţiile lui E. şi, astfel, decizia autorităţilor locale din 26 februarie 1997 a rămas în vigoare. 13.  La 8 octombrie 2001, reprezentantul lui E., C.M., a depus o cerere de apel separată împotriva hotărârii judecătoreşti din 20 septembrie 1999. La 5 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a decis că apelul reprezentantului lui E. trebuie să fie examinat de către Tribunalul Chişinău, deoarece majoritatea judecătorilor din Tribunalul Cahul au examinat deja această cauză. La 18 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul lui E. pe motiv de res judicata. Această hotărâre judecătorească nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. 14.  La 6 august 2002, E. a iniţiat noi proceduri judiciare, solicitând instanţei judecătoreşti stabilirea drepturilor asupra terenului (ale sale şi ale reclamantului). Reclamantul a argumentat că nu era nevoie de o nouă examinare, deoarece toate chestiunile invocate au fost deja soluţionate prin mai multe decizii adoptate anterior de către diferite autorităţi locale şi instanţe judecătoreşti. La 30 mai 2003, el a solicitat efectuarea unei expertize privind posibilitatea folosirii terenului în orice alt mod decât cel în care a fost distribuit de către autorităţile locale în 1997. 15.  La 11 iulie 2003, Judecătoria Cahul a respins acţiunea lui E. şi a constatat că împărţirea lotului trebuie să aibă loc în modul stabilit prin decizia autorităţii locale din 26 februarie 1997. Această hotărâre a fost menţinută de Curtea de Apel Cahul, la 9 aprilie 2004, şi de Curtea Supremă de Justiţie, la 26 mai 2004. 16.  La 26 mai 2004, reclamantului i-a fost eliberat un titlu executoriu în care era indicat hotarul dintre lotul său şi cel al lui E. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           17.  Articolul 192 al Codului de procedură civilă prevede următoarele: „(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului rezonabil sunt: complexitatea pricinii, comportamentul părţilor în proces, conduita instanţei judecătoreşti. Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de către instanţă. La judecarea unei cauze concrete, respectarea termenului rezonabil este verificată de instanţa ierarhic superioară în procesul judecării pricinii pe calea de atac respectivă.” ÎN DREPT 18. Reclamantul s-a plâns de durata excesivă a procedurilor în cauza sa, contrar articolului 6 al Convenţiei, care prevede, în partea sa relevantă, următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” 19.  Reclamantul s-a mai plâns de violarea articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” I. ADMISIBILITATEA 20.  Curtea notează că această cerere nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că cererea nu este inadmisibilă din alte temeiuri. Prin urmare, ea urmează a fi declarată admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea, paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI 21.  Reclamantul a pretins că procedurile în cauza sa, care au durat nouă ani, au fost excesiv de îndelungate. 22.  Guvernul a susţinut că, în cazul reclamantului, au existat patru proceduri judiciare separate, fiecare având obiect separat şi părţi diferite. Fiecare din cele patru acţiuni judiciare separate s-a încheiat într-un termen rezonabil. Mai mult, însuşi reclamantul a contribuit la tergiversarea procedurilor prin faptul că a solicitat de câteva ori amânarea şedinţelor, prin faptul că nu s-a opus cererilor de amânare formulate de cealaltă parte în proces şi prin faptul că a solicitat efectuarea unei expertize, care a dus la întrârzieri suplimentare în examinarea cauzei. 23.  Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII, şi Cravcenco v. Moldova, nr. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008). 1.  Perioada care trebuie luată în consideraţie 24. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997. Prin urmare, perioada de examinare a primului set de proceduri, care a avut loc până la această dată, depăşeşte competenţa Curţii ratione temporis. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Curţii, stadiul pe care l-au atins procedurile la acea dată poate fi luat în consideraţie (a se vedea, spre exemplu, Foti and Others v. Italy, 10 decembrie 1982, § 53, Seria A nr. 56, şi Styranowski v. Poland, 30 octombrie 1998, § 46, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII). 25.  Curtea ia notă de argumentul Guvernului, potrivit căruia, în cazul reclamantului, procedurile au inclus patru acţiuni judiciare diferite, care nu trebuie considerate drept un set neîntrerupt de proceduri. Totuşi, ea consideră că toate procedurile la care a participat reclamantul vizau acelaşi obiect: delimitarea terenului său de cel al vecinului său şi eliberarea documentelor relevante care să confirme această delimitare. Având în vedere că instanţele judecătoreşti naţionale s-au referit, chiar şi în 2004, la decizia autorităţilor locale din 1997, şi că aceasta a fost obiectul celorlalte două seturi de proceduri anterioare care cad sub jurisdicţia Curţii, care au avut loc între aceleaşi părţi sau între o parte şi autorităţile locale, Curtea este convinsă că litigiul dintre reclamant şi E. privind delimitarea terenurilor lor, cu implicarea autorităţilor locale, a fost obiectul tuturor celor patru acţiuni examinate de către instanţele judecătoreşti. 26.  Din documentele din dosar reiese că litigiul dintre reclamant şi E. s-a încheiat cu adevărat abia când a avut loc executarea titlului executoriu eliberat la 26 mai 2004 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea reiterează că „executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie ... privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6” (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II şi Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 52, ECHR 2004‑III (extracts)). Părţile nu au informat Curtea despre data la care a fost executată hotărârea din 26 mai 2004, fapt ce o face pe Curte să presupună că aceasta a fost executată la puţin timp după adoptarea ei. 27.  Prin urmare, Curtea consideră că toate cele patru seturi de proceduri se referă la aceeaşi chestiune. Din acest motiv, în scopul analizei sale prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei, Curtea va lua în calcul întreaga perioadă, începând cu 12 septembrie 1997 (a se vedea paragraful 24 de mai sus) şi până la 26 mai 2004, ceea ce constituie şase ani opt luni şi 14 zile. 2.  Complexitatea cauzei 28.  În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea notează că, la cererea reclamantului din 30 mai 2003, instanţele judecătoreşti naţionale au dispus la un moment dat efectuarea unei expertize (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Instanţa judecătorească care a dispus efectuarea expertizei a pronunţat hotărârea sa la 11 iulie 2003 (a se vedea paragraful 15 de mai sus), fapt din care reiese că raportul de expertiză a fost efectuat fără vreo întârziere şi nu a influenţat într-o măsură semnificativă durata procedurilor. Părţile nu au informat Curtea despre alte măsuri procesuale efectuate în cadrul procedurilor care ar fi necesitat mult timp şi care ar fi justificat întreaga durată a procedurilor. 3.  Comportamentul reclamantului 29.  În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea notează că Guvernul a prezentat probe potrivit cărora reclamantul a solicitat amânarea şedinţelor de judecată de patru ori, inclusiv o dată pentru a prezenta probele cerute de instanţa de judecată în privinţa uneia din pretenţiile sale. În viziunea Curţii, reclamantul îşi exercita drepturile sale procedurale, iar întârzierea cauzată de aceste amânări nu poate fi considerată ca afectând serios întreaga durată a procedurilor. 30.  Guvernul a susţinut că omisiunea reclamantului de a obiecta împotriva amânărilor şedinţelor de judecată nu îi permite să pretindă violarea articolului 6 al Convenţiei (a se vedea Ciricosta and Viola v. Italy, 4 decembrie 1995, § 32, Seria A nr. 337‑A). Totuşi, Curtea consideră că circumstanţele acestei cauze sunt diferite de situaţia specifică din cauza Ciricosta. În acea cauză, Curtea a notat introducerea recentă a unui recurs pentru întârzierile în cadrul procedurilor judiciare şi că, la ziua hotărârii sale, era prea devreme de a verifica eficacitatea acestuia (§ 31). În prezenta cauză, situaţia este diferită. Mai mult, numărul total şi durata amânărilor în cauza Ciricosta era atât de mare încât afecta serios întreaga durată a procedurilor, în timp ce în această cauză Guvernul a prezentat probe a doar câtorva asemenea amânări, iar acestea nu puteau afecta întreaga durată a procedurilor. Curtea conchide că reclamantul nu a influenţat în mod semnificativ durata procedurilor. 4.  Comportamentul autorităţilor 31. Curtea notează că toate cele trei acţiuni examinate de către instanţele judecătoreşti naţionale după ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei s-au referit, în esenţă, la modul în care a fost repartizat terenul prin decizia autorităţilor locale din 26 februarie 1997. Deşi legalitatea acestei decizii a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 17 martie 1998 (a se vedea paragraful 10 de mai sus), autorităţile (locale) au încercat să anuleze acea decizie în 1999, în pofida faptului că ea reprezenta res judicata (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Prin urmare, această întârziere suplimentară a fost cauzată de acţiunile autorităţilor de stat. 32.  Mai mult, după adoptarea hotărârii judecătoreşti irevocabile în cadrul acestor proceduri din 7 septembrie 2000, reclamantul nu a putut să obţină până în 2004 titlul executoriu care permitea delimitarea în natură a terenului său de cel al lui E. În această perioadă, reclamantul s-a plâns de refuzul lui E. de a-i întoarce lotul în modul stabilit prin decizia autorităţilor locale, după cum au dispus instanţele judecătoreşti. Această întârziere este imputabilă statului. 33.  Mai mult, iarăşi în pofida principiului de res judicata, instanţele de judecată au respins în ultimă instanţă apelul depus de unul din reprezentanţii lui E. abia după şase luni, chiar dacă era clar că această cauză a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă adoptată anterior pe marginea recursului lui E. (a se vedea paragrafele 11 şi 13 de mai sus). 34.  În final, instanţele judecătoreşti au acceptat spre examinare o nouă acţiune depusă de E. în anul 2002. Instanţele judecătoreşti au dispus alocarea lotului în baza deciziei autorităţilor locale din 26 februarie 1997. Totuşi, se pare că această chestiune a fost deja decisă în cadrul procedurilor din anul 1999. 35.  Curtea consideră că întârzierile în proceduri au rezultat, în parte, din dorinţa instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina repetat pretenţii, în esenţă, similare dintre aceleaşi părţi în proces (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari and Others v. Albania, nr. 10508/02, §§ 65‑67, 23 octombrie 2007). 5. Importanţa cauzei pentru reclamant 36. Procedurile vizau lotul de teren aferent casei reclamantului. Imposibilitatea de a se folosi nestingherit de tot acest teren trebuia să fi afectat dreptul lui de proprietate şi, astfel, a avut o anumită importanţă pentru el şi familia sa. Acest lucru cerea ca această cauză să fie examinată prompt. 6. Concluzie 37.  În lumina circumstanţelor expuse mai sus, inclusiv examinarea repetată, în esenţă, a aceleiaşi cauze şi în absenţa unei complexităţi deosebite, luând în consideraţie durata totală a procedurilor şi având în vedere miza pentru reclamant, Curtea conchide că cerinţa privind „termenul rezonabil”, prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu a fost respectată în această cauză. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi. III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI 38.  Reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa privind durata procedurilor. Guvernul a considerat că reclamantul nu a prezentat argumente suficiente în privinţa acestei pretenţii şi a solicitat Curţii să o respingă. De asemenea, el s-a referit la competenţa instanţelor judecătoreşti ierarhic superioare de a verifica respectarea termenului rezonabil, după cum este expres prevăzut de articolul 192 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Reclamantul nu a solicitat instanţelor judecătoreşti să efectueze o astfel de verificare. 39.  Curtea reiterează că efectul articolului 13 al Convenţiei este de a cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. the United Kingdom, 15 noiembrie 1996, § 145, Reports 1996-V). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR 2001‑XII). 40.  Curtea observă că pretenţia reclamantului privind durata excesivă a procedurilor, fapt ce contravine articolului 6 al Convenţiei, a fost fără îndoială serioasă şi legitimă (a se vedea paragraful 37 de mai sus). Astfel, reclamantul avea dreptul la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea va examina dacă un asemenea recurs a fost disponibil reclamantului. 41.  Curtea notează că, în pofida competenţei instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica respectarea termenului rezonabil, la care s-a referit Guvernul, niciuna din ele nu a exercitat această competenţă. Curtea nu consideră că textul articolului 192 al Codului de procedură civilă, citat mai sus, condiţionează competenţa instanţelor de a examina această chestiune de existenţa cererii unei părţi, iar Guvernul nu a prezentat vreun exemplu din jurisprudenţa naţională pentru a sprijini această opinie. Din formularea articolului 191 reiese clar că o acţiune judiciară separată nu era necesară, chiar dacă reclamantul s-a plâns diferitor autorităţi, inclusiv instanţelor judecătoreşti, de întârzieri în executarea hotărârii judecătoreşti şi a susţinut că admiterea spre examinare a celei de-a patra acţiuni judiciare nu era necesară, deoarece această chestiune a fost deja soluţionată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Acest fapt a oferit posibilităţi suficiente instanţelor judecătoreşti să întreprindă măsuri în vederea grăbirii examinării procedurilor, însă ele nu au făcut-o. Prin urmare, în ciuda existenţei prevederilor legale care permiteau instanţelor să întreprindă acţiuni, în cauza reclamantului nu s-a luat nicio măsură, iar el nu dispunea de vreun mijloc pentru a accelera procedurile. În plus, Guvernul nu a făcut referire la vreo prevedere legală care ar fi permis reclamantului să obţină compensaţii pentru examinarea îndelungată a procedurilor. Din aceste motive, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de un recurs efectiv în privinţa pretenţiei sale privind durata procedurilor. 42.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 6 § 1 al Convenţiei. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 43.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciul material 44.  Reclamantul a pretins 450 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat, fără a da alte detalii. 45.  Curtea consideră că nu există o legătură cauzală între violările constatate de ea în această cauză şi pretenţiile reclamantului privind compensarea unui prejudiciu material nespecificat. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă. B. Prejudiciul moral 46. Reclamantul a pretins EUR 18,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat de durata excesivă a procedurilor, susţinând că lui i-au fost cauzate suferinţe şi stres ca urmare a acestui fapt. 47.  Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că reclamantul nu a prezentat vreo probă pentru a-şi susţine pretenţia. El s-a referit la poziţia sa, potrivit căreia reclamantul a fost implicat în patru acţiuni judiciare diferite şi că nu a avut loc vreo violare a vreunui articol din Convenţie. 48. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al duratei excesive a procedurilor, luând în consideraţie importanţa procedurilor pentru el. Hotărând în mod echitabil, Curtea îi acordă acestuia EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral. C. Costuri şi cheltuieli 49.  Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu. D. Dobânda de întârziere 50. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei;   4. Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier                                     Preşedinte