28653/05

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.   La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.       SECŢIA A PATRA         CAUZA BUZILOV c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 28653/05)            HOTĂRÂRE     STRASBOURG   23 iunie 2009       DEFINITIVĂ 23/09/2009   Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Buzilov c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei, Deliberând la 2 iunie 2009 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:               PROCEDURA  1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28653/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Petru Buzilov („reclamantul”), la 6 iulie 2005. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl Mihai Cebotari şi dna Eugenia Buzilov. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Grosu. 3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, contrar articolului 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de durata excesivă a procesului penal intentat împotriva sa. 4. La 7 mai 2007, Preşedintele Secţiei a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei). ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul s-a născut în anul 1961 şi locuieşte în Cahul. 6.  Reclamantul a fost reţinut la 30 mai 2002 (31 mai 2002, potrivit Guvernului) în Chişinău de către Direcţia generală urmărire penală a Ministerului Afacerilor Interne, fiind bănuit de banditism. El pretinde că i-a fost acoperit capul, el a fost împins într-o maşină şi dus la un comisariat de poliţie. 7. Potrivit reclamantului, el a fost bătut cu cruzime de către poliţişti la Comisariatul de poliţie Hînceşti. El a susţinut că un colaborator de poliţie în civil a ordonat altor cinci poliţişti să-i pună o mască antigaz pe cap; că i s-au pus cătuşele şi că picioarele i-au fost legate de mâini la spate; că el a fost culcat cu capul în jos pe abdomen; şi că două cabluri electrice de metal i-au fost prinse de urechi. El pretinde că a fost electrocutat în timp ce peste el era turnată apă rece. Din cauza durerii acute el, şi-a muşcat limba. În acelaşi timp, un alt poliţist îi oprea accesul aerului în masca antigaz şi mişca cablurile de la urechi la degetele de la picioare. Potrivit reclamantului, el a fost supus acestor maltratări în fiecare noapte între 30 mai şi 3 iunie 2002. În timpul zilei, el era adus la Comisariatul de poliţie Comrat. 8.  La 3 iunie 2002, Judecătoria sectorului Comrat a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. Reclamantul a fost plasat în izolatorul de detenţie provizorie al Comisariatului de poliţie Comrat. Din dosar nu este clar dacă el a contestat încheierea judecătorească din 3 iunie 2002. 9.  Ca urmare a unei plângeri a avocatului său, un anchetator penal de la Comisariatului de poliţie Comrat a dispus examinarea reclamantului de către un medic legist. Un raport de examinare medicală din 4 iunie 2002 menţiona, inter alia, următoarele: „[Potrivit reclamantului] La 30 mai 2002 el a fost dus la Comisariatul de poliţie Hînceşti. Mâinile şi picioarele i-au fost legate împreună şi el a fost bătut cu un baston şi cu bare metalice. Cabluri electrice erau prinse de degetele de la picioare şi el a fost electrocutat. Când el îşi pierdea cunoştinţa, peste el era turnată apă. După aceasta, cablurile au fost prinse de urechile lui şi el a fost electrocutat din nou. Când el îşi pierdea cunoştinţa, apa era din nou turnată peste el. Pe cap îi era pusă o mască anti-gaz iar accesul aerului era oprit permanent. Reclamantul s-a plâns de dureri de cap, greaţă şi durere în locurile vătămate. Deasupra sprâncenei drepte – era o zgârietură de 2.4 x 1.4 cm, ..., în partea dreaptă occipitală a capului – o vânătaie gălbuie de 1 x 0.8 cm, pe pleoapa dreaptă de sus – o vânătaie ovală de 3.5 x 0.8 cm, în jurul ochiului stâng – o vânătaie gălbuie de 4.5 x 2.1 cm, ...vânătăi de culoare deschis violetă de forme neregulate de 2.6 x 2 cm şi 2.7 x 1.9 cm pe ambii obraji, în partea dreaptă a tâmplei – o vânătaie gălbuie de formă neregulată de 4 x 2 cm, auricule (dreaptă şi stângă) [de la urechi] – galbene, ... pe partea din faţă a umărului drept – o vânătaie galbenă de 10 x 7 cm, ... multiple vânătăi între 7.3 x 2.4 cm, 1.3 x 1.2 cm şi 4 x 0.9 cm pe ambele părţi ale pieptului, pe abdomen – multiple vânătăi gălbui de forme neregulate de mărimea între 1.8 x 1.2 cm şi 6 x 1.7 cm, pe scalp – vânătăi neregulate de culoare roşie închisă de mărime 9 x 6 cm, 14 x 2 cm şi 3.7 x 1 cm, multiple vânătăi de mărimi între 0.2 x 0.4 cm şi 7 x 2.2 cm pe ambele picioare. ... Pe vârful limbii [reclamantului] – o cicatrice ovală de 1.4 x 0.6 cm, 0.3 cm adâncime. Zgârieturile şi vânătăile ... au fost cauzate de lovituri cu un obiect contondent şi neascuţit, cicatricea de pe vârful limbii ... putea fi cauzată de dinţi umani, [vătămările] puteau fi cauzate în circumstanţele şi la timpul indicat şi sunt calificate ca leziuni corporale uşoare.” 10.  La 26 iunie 2002, un ziar privat a publicat un articol, potrivit căruia poliţia a reţinut o bandă organizată de către reclamant. Ziarul a publicat numele lui şi a afirmat că el putea fi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. 11.  La 13 iunie 2003, un ziar de stat a publicat un articol despre un grup de oameni bănuiţi de banditism. Totuşi, acesta nu a dezvăluit numele reclamantului, ci doar a folosit sintagma „Petru B.”. 12.  La o dată nespecificată, reclamantul s-a plâns Procuraturii Generale de pretinsa sa maltratare la Comisariatul de poliţie Hînceşti. La 18 şi 31 martie 2005, Procuratura sectorului Hînceşti şi, respectiv, Procuratura Generală l-au informat pe reclamant că plângerile sale au fost respinse pe motiv de lipsă a „elementelor constitutive” ale infracţiunii. Se pare că, la respingerea plângerii reclamantului, Procuratura s-a bazat pe declaraţiile a doi poliţişti care au declarat că nu l-au bătut pe reclamant şi nu au văzut vreun semn de maltratare pe corpul lui la 1 iunie 2002, când l-au escortat de la Comisariatul de poliţie Hînceşti la un alt comisariat de poliţie. Procurorul a conchis că leziunile descoperite pe corpul reclamantului nu au fost cauzate de colaboratorii de poliţie de la Comisariatul de poliţie Hînceşti. 13.  În perioada ianuarie - octombrie 2003, cauza penală împotriva reclamantului a fost examinată de către Curtea de Apel Chişinău. La 7 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Cahul, care, la rândul său, la 31 octombrie, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Comrat. Având în vedere acest conflict de competenţă, cauza a fost expediată Curţii Supreme de Justiţie, care, la 27 ianuarie 2003, a decis că instanţa competentă să examineze cauza este Curtea de Apel Cahul. 14.  Printr-o sentinţă a Curţii de Apel Cahul din 18 iunie 2007, reclamantul a fost găsit vinovat de faptele incriminate şi a fost condamnat la zece ani închisoare. Din documentele prezentate de părţi nu este clar dacă procedurile s-au încheiat la acea dată. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE     15.  Prevederile relevante ale Codului penal în vigoare în perioada relevantă sunt următoarele: Articolul 185 „Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, însoţite fie de acte de violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de tortură şi care jignesc demnitatea personală a părţii vătămate, se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei la zece ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica anumite activităţi pe un termen de până la cinci ani. ...” ÎN DREPT 16.  Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el a fost maltratat de către poliţie. De asemenea, el a pretins că autorităţile naţionale nu au investigat în mod corespunzător plângerile lui cu privire la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 17.  Reclamantul s-a plâns că durata procedurilor penale a fost incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil” prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...” I. ADMISIBILITATEA CAUZEI 18.  Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de durata excesivă a procedurilor penale intentate împotriva sa. Guvernul nu a fost de acord cu poziţia reclamantului şi a susţinut că, având în vedere complexitatea cauzei şi comportamentul persoanelor acuzate, durata procedurilor nu a fost excesivă. 19.   Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). În această cauză, Curtea notează că reclamantul nu şi-a fundamentat pretenţia şi nu a prezentat Curţii o copie a dosarului său naţional. Fără acesta, Curtea nu poate hotărî asupra rezonabilităţii duratei procedurilor. În astfel de circumstanţe, această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei. 20. Reclamantul s-a mai plâns că cele două ziare care au scris articole despre el (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus) au încălcat dreptul său la prezumţia nevinovăţiei. Curtea notează că ziarul de stat nu a dezvăluit identitatea reclamantului şi/sau nu a făcut în vreun fel posibilă identificarea acestuia. Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată. În ceea ce priveşte celălalt ziar, Curtea notează că acesta era un ziar privat şi, prin urmare, pretenţia este incompatibilă ratione materiae. În orice caz, se pare că reclamantul nu a recurs la căile de recurs interne şi nu a iniţiat proceduri judiciare împotriva ziarelor. Prin urmare, Curtea consideră că pretenţia formulată de reclamant în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei este inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1, 3 şi 4 al Convenţiei. 21.  În final, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 38 al Convenţiei, că avocatului său nu i-au fost create facilităţi adecvate pentru a se întâlni cu el. În opinia Curţii, această pretenţie se referă, în esenţă, la dreptul reclamantului de a sesiza Curtea, garantat de articolul 34 al Convenţiei. Totuşi, deoarece reclamantul nu şi-a întemeiat pretenţia prin prezentarea vreunor probe, aceasta urmează a fi declarată inadmisibilă, ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei. 22.  Curtea consideră că pretenţia reclamantului care a rămas, formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei, ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI 23.  Reclamantul a pretins că a fost torturat în timpul detenţiei sale la Comisariatul de poliţie Hînceşti şi a susţinut că autorităţile nu au explicat originea celor peste patruzeci de leziuni de pe corpul său menţionate în raportul de examinare medicală din 4 iunie 2002. De asemenea, reclamantul s-a plâns că procuratura nu a anchetat în mod corespunzător plângerea sa. 24.  Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat în timpul detenţiei sale la Comisariatul de poliţie Hînceşti. Acest fapt a fost dovedit prin declaraţiile colaboratorilor de poliţie de la acest comisariat de poliţie, care au negat orice acuzaţii de maltratare. Potrivit Guvernului, autorităţile au efectuat o investigaţie efectivă pe marginea plângerii reclamantului privind maltratarea. 25.  După cum a notat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgements and Decisions 1998-VIII). 26.  Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o prezumţie puternică că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni, citată mai sus, § 87). 27.  În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probaţiune „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). 28.  Curtea reiterează că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului impuse de articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii statului, să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). 29.  Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard. 30.  Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, trebuie să se ia în consideraţie distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, se pare că intenţia a fost ca Convenţia să stigmatizeze printr-o astfel de distincţie tratamentul inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude (a se vedea Ireland, citată mai sus, § 167). Faptul că durerea sau suferinţa au fost cauzate intenţionat pentru a obţine o recunoaştere a vinovăţiei este un factor care trebuie luat în consideraţie atunci când se decide dacă maltratarea a constituit tortură (Aksoy v. Turkey, 18 decembrie 1996, Reports, § 64 şi Salman, citată mai sus, § 114). 31.  Revenind la faptele acestei cauze, Curtea notează că reclamantul a pretins că i-au fost cauzate numeroase vătămări în timpul detenţiei sale la Comisariatul de poliţie Hînceşti. Deoarece Guvernul nu a prezentat explicaţii privind vătămările reclamantului, Curtea conchide că acestea sunt rezultatul maltratării care a avut loc în timpul aflării în detenţie la poliţie. 32.  În continuare, Curtea notează că concluziile raportului de examinare medicală din 4 iunie 2002, potrivit căruia urechile reclamantului erau galbene şi el avea o cicatrice adâncă în urma muşcăturii vârfului limbii, corespund afirmaţiilor reclamantului că el a fost electrocutat prin fire prinse de urechile sale şi că, ca urmare a durerii acute, el şi-a muşcat involuntar vârful limbii. Curtea consideră că această formă de maltratare este îndeosebi condamnabilă, deoarece presupune intenţia de obţinere a informaţiei, pedepsire sau intimidare. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa asupra reclamantului a avut un caracter deosebit de grav, capabilă să-i provoace durere acută şi suferinţe crude, şi că aceasta urmează a fi apreciată drept acte de tortură. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei. 33.  În final, Curtea notează că, după primirea plângerii reclamantului privind maltratarea, procuratura nu a audiat reclamantul sau doctorii care l-au examinat. Procuratura nu a cerut reclamantului nici să identifice colaboratorii de poliţie responsabili. De fapt, procuratura nu a luat vreo măsură fermă în vederea investigării plângerii reclamantului, însă a fost dispusă să accepte fără rezerve declaraţiile colaboratorilor de poliţie acuzaţi. Prin urmare, Curtea nu poate să conchidă că a avut loc o investigaţie efectivă. Din acest motiv, a avut loc şi o violare procedurală a articolului 3 al Convenţiei. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 34. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A. Prejudiciu 35.  Reclamantul a pretins 500,000 euro (EUR) în calitate de compensaţie pentru încălcarea drepturilor sale garantate de articolele 3 şi 6 ale Convenţiei. El nu a specificat dacă pretenţia lui se referă la prejudiciul material sau moral. Potrivit reclamantului, această sumă trebuia să compenseze constrângerea de a-şi recunoaşte vina şi pentru cei cinci ani petrecuţi în detenţie în timpul procesului. În privinţa ultimului aspect, el a susţinut că în timpul detenţiei sale el nu a putut să-şi întreţină familia sa. 36.  Guvernul a tratat pretenţia reclamantului ca o pretenţie formulată cu titlu de prejudiciu moral. El a susţinut că procedurile nu au fost excesiv de îndelungate şi că detenţia reclamantului în timpul procesului a fost justificată. Referindu-se la pretenţia privind violarea articolului 3 al Convenţiei, Guvernul a susţinut că, în lumina jurisprudenţei anterioare a Curţii în cauzele moldoveneşti pe marginea articolului 3, suma pretinsă era prea mare. El a mai susţinut că, în unele cauze, Curtea a considerat că constatarea unei violări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă. 37.  Având în vedere violarea constatată mai sus şi gravitatea acesteia, Curtea consideră că în această cauză acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 30,000. B. Costuri şi cheltuieli 38. Reclamantul a mai pretins EUR 1,680 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. 39.  Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că suma pretinsă era excesivă. 40.  Curtea acordă EUR 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli în ceea ce priveşte costurile angajate faţă de dl M. Cebotari. C. Dobânda de întârziere 41. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;   2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile materiale şi procedurale ale statului pârât;   3.  Hotărăşte (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 30,000 (treizeci de mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, şi EUR 500 (cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamant, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii; (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   4.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 iunie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.           Fatoş Aracı Nicolas Bratza   Grefier Adjunct Preşedinte