29035/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Traducere din limba franceză Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 17 ianuarie 2008 în Cauza Tudor împotriva României (Cererea nr. 29035/05) Strasbourg Definitivă la 17.04.2008 Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Tudor împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Boštjan M. Zupančič, preşedinte,  Corneliu Bîrsan,  Elisabet Fura-Sandström,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  David Thór Björgvinsson,  Isabelle Berro-Lefèvre, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 decembrie 2007,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 29035/05, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Alina Tudor (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 2 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Reclamanta este reprezentată de doamna A. Tăulescu. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.      3. La 12 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei  4. Reclamanta s-a născut în 1980 şi locuieşte la Bucureşti.  5. Reclamanta este moştenitoarea bunicii sale, N.E., ai cărei părinţi erau proprietarii unei case cuprinzând mai multe apartamente şi ai terenului aferent acestei case, situat în Bucureşti, pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti la nr. 127. În 1950 statul a intrat în posesia acestui imobil în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950.  6. La 24 iulie 1996 N.E. a depus la Primăria sectorului 1 Bucureşti o cerere de despăgubire pentru casa ce fusese naţionalizată de la părinţii săi, bazându-se pe Legea nr. 112/1995. Această cerere a rămas fără răspuns.  7. Printr-un contract de vânzare din 24 octombrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea comercială Herăstrău Nord S.A. (S.C. Herăstrău), administratoarea bunurilor aparţinând statului, a vândut soţilor I., care ocupau casa în calitate de chiriaşi, apartamentul nr. 1 precum şi o suprafaţă de 62,58 m² din terenul aferent casei.  8. La 2 februarie 1999, N.E. a decedat şi reclamanta a fost declarată moştenitoarea ei.  9. La 28 iunie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamanta a cerut S.C. Herăstrău restituirea apartamentului şi a terenului vândute soţilor I.  Nici până astăzi reclamanta nu a primit vreun răspuns la cererea sa.  10. La 7 august 2002 reclamanta a citat în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti S.C. Herăstrău, Primăria Bucureşti şi soţii I. Menţionând că naţionalizarea imobilului în litigiu era ilegală deoarece străbunicii săi nu făceau parte din categoria de persoane cărora li se aplica decretul nr. 92/1950, reclamanta a cerut instanţei să constate că în momentul vânzării, statul nu deţinea un titlu valabil de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că, din acest motiv, contractul de vânzare din 24 octombrie 1996 era lovit de nulitate absolută.  11. Printr-o sentinţă din 14 martie 2003 Judecătoria sectorului 1 a constatat că însuşirea de către stat a imobilului în litigiu a fost ilegală, deoarece decretul nr. 92/1950 era contrar dispoziţiilor Constituţiei din 1948 precum şi tratatelor internaţionale la care România era parte la acea vreme şi a concluzionat că lipsea titlul valabil al statului asupra bunului în litigiu. Instanţa a respins totuşi cererea de anulare a contractului de vânzare din 24 octombrie 1996 pe motiv că cumpărătorii fuseseră de bună credinţă în momentul vânzării.  12. Reclamanta a înaintat apel împotriva acestei sentinţe, reproşând primei instanţe că a considerat deja greşit că statul putea dispune de imobilul respectiv în lipsa unui titlu valabil de proprietate şi că i-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare din 24 octombrie 1996.  13. Printr-o decizie din 24 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantei considerând că în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001 contractul de vânzare menţionat anterior era valabil deoarece în momentul încheierii sale cumpărătorii fuseseră de bună credinţă.  14. Recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei citate anterior a fost respins ca neîntemeiat prin decizia din 3 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.  II. DREPTUL ŞI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE  15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26) şi Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005). 16. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei. 17. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele: Articolul 1   “1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. 2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...).” Articolul 10 “1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (...) 8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului. 9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.” Articolul 20 “1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (...)”  18. Articolele 13 şi 16 din titlul VII al Legii nr. 246/2005, de asemenea pertinente în prezenta cauză, prevăd următoarele: Articolul 13  "1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (...)" Articolul 16  "1) Deciziile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire (...) se predau Secretariatului Comisiei Centrale nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.  2) Cererile de retrocedare formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 de zile de la data adoptării deciziilor autorităţilor competente să restituie bunul.  5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de avluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.  6) (...) Evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cunatumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.  7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."  19. Funcţionarea societăţii pe acţiuni Proprietatea este descrisă în cauza Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).  20. Legea nr. 247/2005 a fost modificată prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 privind accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de către stat.  Potrivit art. 18¹ din Titlul I al ordonanţei, atunci când Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri al căror cuantum nu depăşeşte 500.000 lei noi româneşti (RON), beneficiarii pot opta între acţiuni ale Proprietatea şi acordarea de despăgubiri băneşti. Pentru sumele ce depăşesc 500.000 RON interesaţii pot cere despăgubiri băneşti la nivelul sumei de 500.000 RON şi li se vor acorda acţiunii ale Proprietatea pentru restul.  Potrivit art. 7 din titlul II al ordonanţei, în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii de investiţii a Proprietatea.       ÎN DREPT  I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1      21. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza deciziilor instanţelor interne care, deşi au constatat ilegalitatea naţionalizării şi lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului în chestiune, au confirmat vânzarea de către stat a apartamentului nr. 1 al acestui imobil. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:      "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.      Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."  A. Asupra admisibilităţii 22. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  B. Asupra fondului  23. Guvernul estimează că reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situaţii complexe ca cele ale speţei, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. El expune că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura restituirii sau despăgubirii. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea de face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism constituit prin legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.  24. Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu întrerupe echilibrul just de păstrat între protejarea proprietăţii indivizilor şi cerinţele de interes general şi nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.  25. Reclamanta contestă susţinerea Guvernului. Amintind constatările Curţii în cauza Păduraru menţionată anterior, ea insistă că « circumstanţele excepţionale » evocate de Guvern nu sunt decât consecinţa incoerenţei legislaţiei şi practicii instanţelor naţionale în materie de restituire a bunurilor luate de către stat în timpul regimului comunist, care a făcut posibilă existenţa simultană a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun. 26. În privinţa posibilităţii de a obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată de Legea nr. 247/2005, reclamanta contestă caracterul real şi efectiv al sistemului de compensare aplicat de legile citate anterior, subliniind că Proprietatea nu funcţionează încă.  27. Curtea constată că reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care constată ilegalitatea însuşirii de către stat a bunului său şi faptul că acesta din urmă nu era proprietarul acestui bun în momentul vânzării sale. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze vânzarea bunului, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada relei credinţe a cumpărătorilor (paragraful 11 de mai sus). 28. Ţinând cont de constatarea instanţelor interne, necontestată de părţi, Curtea consideră că în cazul în speţă reclamanta este titulara unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragraful 25, 8 martie 2007; Florescu împotriva României, nr. 41857/02, paragraful 27, 8 martie 2007). 29. Ea aminteşte că a hotărât deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia şi terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).  30. În plus, Curtea a constatat într-o altă cauză că statul încălcase obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru, citată anterior, paragraful 112).  31. În speţă, Curtea nu are niciun motiv ca să se îndepărteze de cauzele citate anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. Deşi nu era proprietarul legitim al bunului, statul l-a vândut unor terţi şi dreptul intern încă nu-i permite reclamantei să obţină o despăgubire. 32. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantei în temeiul Legii nr. 12/1995, continuă să o împiedice să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare.  33. Deşi Guvernul menţionează că ar putea obţine titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în temeiul Legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea constată că cererea reclamantei depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 încă nu a fost examinată de autorităţile competente.  Curtea reiterează în plus constatarea sa anterioară potrivit căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre multe altele, cauzele Radu citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, paragraful 39, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, au fost private de bunurile lor (Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragraful 34, 16 februarie 2006 şi Florescu, citată anterior, paragraful 32).  34. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de circa trei ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.  35. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.  II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie  A. Asupra admisibilităţii  36. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanta consideră că respingerea acţiunii sale în anulare a contractului de vânzare din 24 octombrie 1996 a adus atingere dreptului său la un proces echitabil. 37. Curtea aminteşte că nu se poate substitui instanţelor interne, deoarece autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, le revine în primul rând sarcina de a interpreta legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Colecţia 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. 38. În cazul în speţă Curtea constată că acţiunea reclamantei de anulare a contractelor de vânzare în litigiu a fost examinată de mai multe instanţe interne în faţa cărora interesata şi-a putut expune plângerile şi mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Ea constată că deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu. În consecinţă, ţinând cont şi de lipsa arbitrarului deciziilor în cauză, Curtea consideră că procesul respectiv a avut un caracter echitabil. 39. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.      III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."  A. Prejudiciu  a) Prejudiciul material  41. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamanta solicită în principal restituirea bunului în litigiu. În cazul în care statul nu-l va putea restitui, interesata cere o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care, potrivit unui raport de expertiză care însoţeşte observaţiile sale prezentate Curţii la 30 decembrie 2006, s-ar ridica la 77.730 euro.  42. Guvernul contestă evaluarea valorii imobilului făcută de expertul desemnat de reclamantă. Guvernul nu a prezentat o expertiză care să permită stabilirea valorii de piaţă a bunului; în schimb, el a prezentat un raport conţinând comentarii pe tema expertizei prezentate de reclamantă. Potrivit acestui raport valoarea ipotetică a imobilului în chestiune s-ar ridica la 23.948 euro.  43. Într-o scrisoare din 3 februarie 2007 reclamanta menţionează că valoarea prezentată de Guvern nu este realistă deoarece, pe de o parte, expertul desemnat de Guvern nu a vizitat casa şi, pe de altă parte, coeficientul de depreciere luat în calcul în raportul prezentat de Guvern nu este aplicabil la clădirile cu destinaţie de locuit. De altfel, ea estimează valuarea actualizată a imobilului la suma de 129.000 euro.  Reclamanta alătură la scrisoarea sa avizul expertului care a efectuat expertiza pe care a prezentat-o Curţii şi pe care îşi întemeiază observaţiile.  44. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a bunului reclamantei unor terţi, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri.  45. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului nr. 1 al casei situate în Bucureşti la nr. 127 pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi a terenului aferent de 62,58 m², ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.  46. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.  47. Curtea constată că avizul prezentat de Guvern este întemeiat pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamantă precum şi de informaţiile de care dispune, Curtea dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 75.000 euro.  48. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantei suma de 75.000 euro.  b) Prejudiciul moral  49. Reclamanta cere de asemenea 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral drept reparaţie a prejudiciului ce i-a fost provocat de durata procesului, de umilinţele suferite precum şi de frustrarea de a nu putea reintra în posesia unui bun al cărei proprietar legitim este.  50.Guvernul contestă existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul moral pe care reclamanta îl invocă datorită duratei procesului. În rest, Guvernul consideră că o constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 ar constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral invocat.  51. Curtea relevă că reclamanta nu i-a prezentat plângerea întemeiată pe durata procesului din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie, astfel încât nu i se poate acorda nicio reparaţie pentru acest capăt de cerere.  52. În schimb, Curtea consideră că evenimentele respective au putut să-i provoace reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea consideră că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Costuri şi cheltuieli 53. Reclamanta nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. 54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantei nici o sumă cu acest titlu. C. Majorări de întârziere      55. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr.1 şi inadmisibilă pentru rest;      2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;  3. hotărăşte:      a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 1 al casei situată în Bucureşti pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti la nr. 127 şi terenul aferent de 62,58 m², în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie : b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 75.000 euro (şaptezeci şi cinci de mii de euro) pentru prejudiciul material ; c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral ; d) că la sumele menţionate anterior se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;      e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.  4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 17 ianuarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament. Bostjan M. Zupancic, preşedinte Santiago Quesada, grefier