3052/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”       SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA DACIA S.R.L. c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 3052/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   18 martie 2008         DEFINITIVĂ   18/06/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Dacia S.R.L. c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Stanislav Pavlovschi,  Ljiljana Mijović,  Ján Šikuta,  Päivi Hirvelä, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 26 februarie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3052/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către hotelul „Dacia” („întreprinderea reclamantă”), o întreprindere înregistrată în Chişinău, la 6 ianuarie 2004. 2. Întreprinderea reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.  3. Întreprinderea reclamantă a pretins, în special, că anularea privatizării hotelului ei a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ea s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 11 aprilie 2006, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.       ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 1. Privatizarea hotelului 6. În anul 1997, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Parlamentului un proiect de lege „cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998”. Parlamentul a adoptat Legea în anul 1997. Anexa Legii conţinea lista proprietăţii de stat, care urma să fie scoasă la privatizare şi includea hotelul de patru stele „Dacia”. Legea stabilea că Departamentul Privatizării Proprietăţii de Stat („Departamentul”) urma să organizeze privatizarea proprietăţii indicate în anexă. 7. Departamentul a creat o Comisie pentru organizarea licitaţiei. În decembrie 1998, Comisia pentru organizarea licitaţiei a publicat un anunţ pentru privatizarea hotelului şi a stabilit un preţ iniţial de 20 milioane de lei moldoveneşti (MDL) (2,006,782 dolari americani (USD)). Pentru a i se permite să participe la licitaţie, fiecare participant trebuia să depună MDL 1 milion în contul Departamentului. 8. Predecesorul întreprinderii reclamante, „Selikat-Mix” („S”), a participat la licitaţie, iar la 23 ianuarie 1999 a fost declarat învingător, el oferind MDL 20,150,000. Pentru a putea plăti acea sumă, S. a încheiat un contract cu o întreprindere austriacă „Kungan Overseas Corp.” cu privire la un împrumut în mărime de USD 2.2 milioane. În conformitate cu condiţiile contractului, S. trebuia să restituie împrumutul în termen de un an şi să plătească în cursul acelei perioade o dobândă în mărime de 15%. Omisiunea de a restitui împrumutul s-ar fi soldat cu o penalitate în mărime de 0.2% din datoria restantă pentru fiecare zi de întârziere (penalitatea fiind aplicabilă pentru orice prelungire eventuală a perioadei de restituire a împrumutului), iar omisiunea de a plăti dobânda s-ar fi soldat cu o penalitate în mărime de 0.1% din datoria restantă pentru fiecare zi de întârziere. 9. La cererea lui S., la 29 ianuarie 1999, Comisia pentru organizarea licitaţiei a decis să extindă perioada pentru plata preţului licitaţiei până la 17 februarie 1999. 10. La 8 februarie 1999, S. a obţinut de la Banca Naţională a Moldovei un certificat care confirma acordul de credit cu „Kungan Overseas Corp.”. El a transferat MDL 20,150,000 în bugetul de stat până la expirarea noului termen-limită stabilit de Comisia pentru organizarea licitaţiei. La 18 februarie 1999, el a încheiat cu Departamentul un contract de cumpărare a hotelului. 11. În iunie 1999, S. a fost re-înregistrat ca „Dacia S.R.L.” (întreprinderea reclamantă). La 13 septembrie 1999, întreprinderea reclamantă a cumpărat de la Consiliul Municipal Chişinău 0.21 hectare de pământ pe care era situat hotelul la preţul de MDL 50,840 (EUR 4,395). 12. Potrivit reclamantului, pe parcursul anilor de după cumpărarea hotelului, au fost cheltuite sume mari de bani pentru renovarea acestuia şi pentru cumpărarea mobilei noi şi a echipamentului. 13. În anul 2000, Procuratura Generală a pornit o urmărire penală cu privire la pretinsa privatizare ilegală a hotelului. Ea a stabilit că nu a fost comisă o infracţiune şi a încetat urmărirea penală la 30 august 2000. 14. La 31 ianuarie 2003, „Kungan Overseas Corp.” a transmis drepturile sale cu privire la împrumutul acordat întreprinderii reclamante companiei belgiene „Vikol NV” (V.). La 18 februarie 2003, întreprinderea reclamantă a oferit drept garanţie pentru împrumutul de la V. hotelul şi pământul. Din cauza omisiunii întreprinderii reclamante de a restitui împrumutul, V. a pretins în instanţa de judecată dreptul de a deveni proprietarul hotelului. 15. La 23 iunie 2003, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a acceptat acea pretenţie şi a dispus transferarea hotelului către V.. Cancelaria de Stat a cerut anularea acelei încheieri. La 25 iulie 2003, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a anulat încheierea din 23 iunie 2003, având în vedere hotărârile Judecătoriei  Economice din 6 iunie 2003 şi a Curţii Supreme de Justiţie din 24 iulie 2003 (pronunţate în cadrul procedurilor de anulare a privatizării descrise mai jos). 2. Procedurile cu privire la anularea privatizării 16. La 11 ianuarie 2003, Procuratura Generală a iniţiat proceduri judecătoreşti în interesul statului (adică, al Cancelariei de Stat, o subdiviziune a Guvernului, care era fostul administrator al hotelului) împotriva lui S. şi a Departamentului, cerând anularea privatizării hotelului şi restituirea către întreprinderea reclamantă a preţului plătit. 17. La o dată nespecificată, Procurorul General a cerut instanţei de judecată să atragă întreprinderea reclamantă ca pârât în cauză, deoarece pârâtul pe care acesta l-a indicat anterior în pretenţia sa (S.) a încetat să mai existe. La 31 martie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a acceptat acea cerere şi a dispus citarea întreprinderii reclamante pentru următoarea sa şedinţă. 18. Pentru iniţierea acelor proceduri, Procurorul General nu a plătit taxa de stat, în virtutea unei scutiri prevăzute de lege pentru acţiunile judecătoreşti iniţiate de către el în interesele statului. În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, el a făcut referire la articolul 86 al Codului Civil (a se vedea paragraful 40 de mai jos). 19. La 6 iunie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a acceptat cererea Procurorului General şi a anulat decizia Comisiei pentru organizarea licitaţiei din 23 ianuarie 1999 şi contractul din 18 februarie 1999 cu privire la vânzarea hotelului. Întreprinderea reclamantă a fost obligată să restituie hotelul către Cancelaria de Stat, iar Ministerului Finanţelor i s-a indicat să restituie întreprinderii reclamante MDL 20,150,000 (EUR 1,219,055 la acea dată). 20. Motivele aduse de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova pentru constatarea faptului că privatizarea a fost ilegală au fost următoarele: (a) Cancelaria de Stat, ca fost administrator al hotelului, nu şi-a dat acordul pentru vânzarea hotelului; (b) S. (predecesorul întreprinderii reclamante) nu a plătit întreaga sumă în termen de şapte zile de la câştigarea licitaţiei, după cum era cerut de Regulamentul cu privire la licitaţii; şi (c) preţul plătit a fost cu aproape MDL 5 milioane (EUR 511,996) mai mic decât valoarea reală a hotelului. Instanţa de judecată a constatat că decizia Comisiei pentru organizarea licitaţiei de a extinde perioada în care S. putea să plătească pentru hotel a fost luată ultra vires. Totuşi, instanţa de judecată nu a anulat decizia de a extinde termenul-limită şi decizia de a stabili preţul iniţial la MDL 20 milioane. Acest lucru nu a fost făcut de nicio altă autoritate. De asemenea, instanţa de judecată a notat că S. a fost singurul participant la licitaţia de privatizare, însă nu a indicat dacă acest lucru a fost contrar legii. Instanţa de judecată a obligat Departamentul să restituie întreprinderii reclamante preţul plătit pentru hotel în anul 1999 (MDL 20,150,000). 21. In fine, instanţa de judecată a dispus ca fiecare din părţi să plătească câte jumătate din taxa de stat, adică, MDL 302,340 (EUR 18,291), constatând că atât autorităţile cât şi întreprinderea reclamantă au acţionat cu rea-credinţă din cauza omisiunii sus-menţionate de a respecta, în mod corect, procedura cu privire la licitaţii. În special, întreprinderea reclamantă a fost acuzată de faptul că a contribuit la reducerea preţului de privatizare a hotelului. 22. Întrerpinderea reclamantă a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că ea a fost un cumpărător de bună-credinţă şi că s-a conformat tuturor cerinţelor stabilite de către autorităţile de stat în timpul privatizării şi că acţiunea judecătorească intentată împotriva sa de către Procuratura Generală a fost tardivă, deoarece ea a fost depusă peste aproape patru ani după evenimentele relevante. 23. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a notat că întreprinderea reclamantă a plătit doar MDL 50,000 (EUR 3,114) pentru taxa de stat din suma totală în mărime de MDL 453,100 (EUR 28,227) care a fost cerută. Instanţa de judecată a cerut plata întregii sume a taxei de stat. Întreprinderea reclamantă a cerut permisiunea de a plăti în rate într-o perioadă de trei luni, însă i s-au dat la dispoziţie doar şaisprezece zile. Ea a prezentat documente prin care a confirmat incapacitatea sa de a plăti şi s-a bazat pe faptul că toate bunurile sale au fost sechestrate de către autorităţi. La 24 iulie 2003, instanţa de judecată a refuzat să examineze recursul, din cauza omisiunii de a plăti întreaga sumă a taxei de stat. Acea hotărâre era irevocabilă. 3. Procedurile cu privire la lotul de pământ pe care este situat hotelul 24. Procurorul General a iniţiat noi proceduri „în interesele statului”, cerând anularea contractului încheiat între întreprinderea reclamantă şi consiliul municipal cu privire la cumpărarea lotului de pământ pe care este situat hotelul. 25. La 27 octombrie 2003, Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova a acceptat acea pretenţie şi a anulat contractul cu privire la cumpărarea lotului de pământ, deoarece lotul de pământ nu putea fi separat de hotelul însuşi. 26. La 19 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut acea hotărâre judecătorească. 4. Procedurile de executare 27.  La 25 iulie 2003, Comisia pentru transferarea bunurilor întreprinderii „Dacia” S.R.L. către stat şi-a început activitatea pentru a executa hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003. Până la 7 august 2003, hotelul a fost transferat noului său proprietar, Cancelaria de Stat (a se vedea paragraful 19 de mai sus). 28. La 29 iulie 2003, întreprinderea reclamantă a trimis titlul executoriu pentru executarea hotărârii din 6 iunie 2003 la Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti. Ea a continuat să scrie la diverse autorităţi despre neexecutarea hotărârii judecătoreşti. 29. Departamentul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat a cerut o interpretare a textului hotărârii din 6 iunie 2003. De asemenea, întreprinderea reclamantă a cerut o interpretare şi o re-evaluare a sumei, care i-a fost acordată prin acea hotărâre, pentru a lua în consideraţie efectele inflaţiei asupra valorii sumei acordate. 30. La 8 octombrie 2003, Colegiul de apel al Judecătoriei Economice a dat o decizie explicativă în care a indicat Ministerul Finanţelor ca fiind responsabil de restituirea către întreprinderea reclamantă a preţului hotelului. De asemenea, el a respins pretenţia întreprinderii reclamante de a re-evalua suma acordată, deoarece hotelul a fost cumpărat în lei moldoveneşti, şi nu într-o valută străină, iar legislaţia nu prevedea acordarea compensaţiilor pentru efectele inflaţiei în cazuri precum cel examinat. Instanţa de judecată a informat întreprinderea reclamantă despre dreptul de a înainta o pretenţie separată pentru orice investiţii făcute pentru reparaţia şi mobilarea hotelului. 31. La 13 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut acea hotărâre judecătorească. Totuşi, ea a anulat, pe motiv de depăşire a competenţelor de a interpreta hotărârile judecătoreşti, explicaţia instanţei judecătoreşti inferioare potrivit căreia acea parte a hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003 putea fi executată chiar dacă întreprinderii reclamante nu i s-a restituit nicio parte din preţul hotelului. Hotelul a rămas în posesia statului. 32. La 3 decembrie 2003, având în vedere lipsa aparentă de resurse în bugetul de stat, care împiedica executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa, întreprinderea reclamantă a cerut ca Departamentul de executare a deciziilor judecătoreşti să execute hotărârea prin vânzarea hotelului „Dacia” şi a lotului de pământ aferent acestuia. 33. La 4 februarie 2004, titlul executoriu pentru executarea hotărârii judecătoreşti de interpretare din 8 octombrie 2003 a fost trimis Ministerului Finanţelor. 34. Hotărârea din 6 iunie 2003 a fost executată în întregime în rate în perioada între 13 aprilie şi 27 octombrie 2004. 5. Procedurile cu privire la recuperarea prejudiciilor cauzate întreprinderii reclamante 35. Întreprinderea reclamantă a iniţiat proceduri judecătoreşti împotriva Guvernului (inclusiv a Ministerului Privatizării şi a Ministerului Finanţelor), pretinzând compensaţii pentru prejudiciul care i-a fost cauzat în calitatea sa de cumpărător de bună-credinţă al hotelului. Prejudiciile cerute în mărime de MDL 16,157,774 (echivalentul a EUR 979,259) includeau valoarea reparaţiilor şi a echipamentului nou, penalităţile pentru întârzierile de a restitui împrumutul lui V., sumele de bani luate de la hotel când acesta a fost transferat statului şi dobânda pentru folosirea timp de peste patru ani a MDL 20,150,000, precum şi compensaţii pentru efectele inflaţiei asupra acelei sume. Din sumele de mai sus au fost deduse profiturile obţinute de întreprinderea reclamantă de la hotel pe parcursul perioadei relevante. Ea a declarat că statul a comis erori la care s-a făcut referire în hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 şi că, prin urmare, statul trebuie să fie responsabil pentru consecinţele acelor greşeli. 36. La 10 martie 2005, Colegiul de Apel al Judecătoriei Economice a Republicii Moldova a respins aceste pretenţii. Instanţa de judecată a constatat că întreprinderea reclamantă nu putea pretinde că a fost un dobânditor de bună-credinţă, deoarece ea nu a plătit pentru hotel în termen de şapte zile, după cum era prevăzut în Regulamentul cu privire la licitaţii. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că hotărârea din 6 iunie 2003 a stabilit complicitatea întreprinderii reclamante în „contribuirea la reducerea preţului hotelului” (fără a da detalii), care, astfel, excludea buna-credinţă a întreprinderii reclamante ca temei pentru solicitarea compensaţiilor şi că acest lucru era, de asemenea, aplicabil în ceea ce priveşte pretenţia cu privire la dobânda la banii săi care se aflau în posesia statului.  37. Instanţa de judecată a respins argumentul că statul a obţinut o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece exista un temei legal pentru creşterea patrimoniului său – contractul cu întreprinderea reclamantă cu privire la cumpărarea hotelului. Argumentul că statul a oferit spre vânzare un obiect afectat de vicii juridice ascunse a fost, de asemenea, respins ca nefondat, în pofida omisiunii autorităţilor de a respecta anumite reguli în timpul privatizării hotelului (cum ar fi obţinerea acordului Cancelariei de Stat). Deoarece întreprinderea reclamantă a ştiut din regulamentul intern al hotelului că Cancelaria era fondatorul acestuia şi deoarece ultimul nu şi-a dat acordul pentru privatizare, întreprinderea reclamantă nu putea pretinde că ea nu a ştiut despre viciul juridic în cauză. 38. Întreprinderea reclamantă a depus recurs, însă nu a putut plăti taxa de stat în mărime de MDL 242,349 (aproximativ EUR 14,600). Ea a cerut să fie scutită de la plata taxei de stat până după pronunţarea hotărârii, deoarece ea a transferat creditorului său toţi banii primiţi de la Ministerul Finanţelor după hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 şi că ea nu avea surse alternative de venit, după cum a confirmat prin declaraţiile relevante de la bancă. 39. La 4 mai 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea întreprinderii reclamante pentru scutirea de la plata taxei de stat. Ea a informat întreprinderea reclamantă că recursul nu putea fi examinat din cauza neplăţii taxei de stat. Noul termen-limită pentru plata taxei de stat a fost 25 mai 2005; întreprinderea reclamantă nu s-a încadrat în acest termen-limită.                   II. DREPTUL INTERN RELEVANT                      40. Prevederile relevante ale Codului Civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele: Articolul 74 „Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti – de un an.” Articolul 78 „Instanţa judecătorească competentă ... aplică prescripţia independent de cererea părţilor.” Articolul 83 „Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei pentru respingerea acţiunii. Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată că este întemeiat motivul, pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.” Articolul 86 „Prescripţia nu se aplică: ... 2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii ... sau a cetăţenilor;”. ÎN DREPT 41. Întreprinderea reclamantă s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor şi de limitarea accesului său la o instanţă. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.  42. De asemenea, întreprinderea reclamantă a pretins că drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca rezultat al anulării privatizării hotelului său. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, prevede următoarele:  „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. I. ADMISIBILITATEA 43. Curtea notează că, în cererea sa iniţială, întreprinderea reclamantă s-a referit la executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, ea a cerut Curţii să nu continue examinarea acestei pretenţii din cerere formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei. Curtea nu găseşte vreun motiv de a o examina. 44. Guvernul a susţinut că datorită executării depline a hotărârii din 6 iunie 2003, întreprinderea reclamantă nu mai poate pretinde că este victimă a unei violări a drepturilor sale garantate de Convenţie. 45. Întreprinderea reclamantă nu a fost de acord şi a pretins că ea a avut cheltuieli substanţiale atunci când a renovat şi mobilat hotelul şi că ea nu a primit vreo compensaţie pentru aceste cheltuieli precum şi pentru alte pierderi. 46. Curtea notează că, drept urmare a executării hotărârii judecătoreşti din 6 iunie 2003, întreprinderea reclamantă a obţinut preţul iniţial plătit pentru hotel în lei moldoveneşti, însă nu a fost compensată pentru cheltuielile suplimentare pe care ea le-a avut între timp. Într-adevăr, pretenţia principală a întreprinderii reclamante nu a vizat neexecutarea hotărârii din 6 iunie 2003 într-un termen rezonabil, ci, mai degrabă, s-a referit la pierderea hotelului său şi primirea unei compensaţii insuficiente (a se vedea paragrafele 43 şi 45 de mai sus). 47. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că întreprinderea reclamantă nu şi-a pierdut statutul său de victimă a unei violări a drepturilor sale garantate prin Convenţie. 48. De asemenea, Guvernul a susţinut că atunci când a prezentat pretenţiile sale în anul 2005, întreprinderea reclamantă nu s-a referit la efectele inflaţiei asupra sumei pe care ea a plătit-o pentru hotel. Prin urmare, ea nu a invocat această pretenţie concretă în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi, prin urmare, nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte această parte a pretenţiilor sale. Întreprinderea reclamantă nu a fost de acord. 49. Curtea consideră că această chestiune este mai corespunzător de examinat prin prisma articolului 41 al Convenţiei. În orice caz, ea a observat că această parte a pretenţiilor întreprinderii reclamante a fost examinată de către o instanţă de judecată naţională în anul 2003 (a se vedea paragraful 30 de mai sus) şi a fost respinsă. Acea constatare a fost menţinută printr-o hotărâre irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, rezultă că întreprinderea reclamantă a epuizat, în mod corespunzător, căile de recurs interne, care i-au fost disponibile, şi că această obiecţie a Guvernului urmează a fi respinsă. 50. Curtea consideră că pretenţiile întreprinderii reclamante formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE A. Argumentele părţilor 51. Întreprinderea reclamantă s-a plâns de o violare a dreptului său la proprietate, ca rezultat al anulării privatizării hotelului său în lipsa motivelor întemeiate. Ea consideră că a fost expropriată fără o compensaţie adecvată. Instanţele judecătoreşti naţionale au invocat motive pur formale pentru anularea privatizării şi nu au avut niciun temei pentru a declara că întreprinderea reclamantă a acţionat cu rea-credinţă, deşi ea s-a conformat pe deplin tuturor condiţiilor stabilite de către autorităţi. 52. În esenţă, Guvernul a susţinut că neexecutarea hotărârii din 6 iunie 2003 nu a constituit o ingerinţă în dreptul întreprinderii reclamante. B. Aprecierea Curţii 1. Dacă reclamantul a avut un bun 53. Nu se contestă de către părţi faptul că reclamantul a avut un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, în temeiul contractului de cumpărare (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea împărtăşeşte această opinie. 2. Dacă a existat o ingerinţă 54. Conform jurisprudenţei Curţii, „articolul 1 al Protocolului nr. 1 cuprinde trei reguli distincte: prima regulă, prevăzută în prima propoziţie a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua regulă, conţinută în a doua propoziţie a primului paragraf, se referă la lipsirea de proprietate şi o supune unor anumite condiţii; a treia regulă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte că Statele Contractante sunt în drept, inter alia, să reglementeze folosinţa bunurilor conform interesului general. Totuşi, cele trei reguli nu sunt distincte, în sensul că nu au vreo legătură între ele. A doua şi a treia regulă se referă la situaţiile specifice de ingerinţă în dreptul la protecţia proprietăţii şi, prin urmare, ar trebui interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă” (a se vedea, printre altele, Sporrong and Lönnroth v. Sweden, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, § 61; James and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 21 februarie 1986, Seria A nr. 98, § 37; şi Broniowski v. Poland [GC], nr. 31443/96, § 134, ECHR 2004‑V). 55. Curtea reaminteşte că, la stabilirea faptului dacă a avut loc o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua „reguli”, este necesar nu numai de a examina dacă a avut loc o lipsire formală sau o expropriere de proprietate, ci şi de a analiza aparenţele şi a investiga realităţile situaţiei de care s-a plâns reclamantul. Deoarece Convenţia are scopul de a garanta drepturi care sunt „practice şi efective”, trebuie de stabilit faptul dacă situaţia a constituit de facto o expropriere (a se vedea Sporrong and Lönnroth, citată mai sus, § 63, şi Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, § 76, ECHR 1999‑VII). 56. Curtea observă că în urma mai multor hotărâri judecătoreşti în această cauză reclamantul şi-a pierdut proprietatea asupra hotelului său şi a lotului de pământ pe care este situat acesta, precum şi diferite investiţii legate de hotel şi a primit, în schimb, doar preţul iniţial al hotelului. În aceste circumstanţe, a avut loc o ingerinţă în drepturile de proprietate ale reclamantului, care trebuie considerată ca o lipsire de proprietate faţă de care se aplică, prin urmare, cea de-a doua regulă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 3. Dacă ingerinţa a fost justificată 57. Rămâne a fi stabilit dacă ingerinţa constatată de către Curte a constituit sau nu o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Curtea reaminteşte că „o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua reguli poate fi justificată dacă se dovedeşte că aceasta este, inter alia, „în interes public” şi „în condiţiile prevăzute de lege”. Mai mult, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie, de asemenea, să corespundă cerinţei de proporţionalitate. După cum Curtea a declarat, în mod repetat, trebuie de asigurat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, găsirea unui astfel de echilibru just fiind inerentă întregii Convenţii. În continuare, Curtea reaminteşte că echilibrul necesar nu va fi atins dacă persoana în cauză poartă o povară individuală şi excesivă” (a se vedea Sporrong and Lönnroth, citată mai sus, §§ 69-74, şi Brumărescu, citată mai sus, § 78). 58. Curtea face referire la constatarea sa de mai jos că prevederile legislaţiei naţionale prin care se permite statului să intenteze o acţiune împotriva întreprinderii reclamante în pofida expirării termenului general de prescripţie sunt contrare articolului 6 al Convenţiei, deoarece ele permit instanţelor judecătoreşti să continue examinarea unei cauze, chiar dacă orice pretenţie a unei entităţi private înaintată în circumstanţe identice ar fi lăsată fără examinare (a se vedea paragraful 76 de mai jos). 59. Deşi, în astfel de circumstanţe, se ridică chestiunea dacă exproprierea proprietăţii reclamantului a fost „în condiţiile prevăzute de lege” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea nu consideră necesar de a decide acest lucru, având în vedere constatările sale de mai jos. 60. Curtea reaminteşte că cele trei motive pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale atunci când au dispus anularea privatizării hotelului întreprinderii reclamante au fost: reducerea preţului iniţial al hotelului, omisiunea de a obţine acordul administratorului hotelului şi omisiunea de a plăti preţul hotelului în termen de şapte zile de la câştigarea licitaţiei (a se vedea paragraful 20 de mai sus). De asemenea, s-a mai constatat că decizia Comisiei pentru organizarea licitaţiei de a extinde perioada pe parcursul căreia S. a putut plăti pentru hotel a fost luată ultra vires şi că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă. 61. Curtea nu vede vreun element de rea-credinţă în comportamentul reclamantului pe parcursul privatizării. În ceea ce priveşte primul temei pentru anularea privatizării, Curtea notează că autorităţile au stabilit preţul iniţial al hotelului în mărime de MDL 20 de milioane şi că reclamantul a plătit suplimentar MDL 150,000. Deşi instanţele judecătoreşti au făcut referire la o altă decizie în care hotelul era evaluat la MDL 25 de milioane, Guvernul nu a prezentat Curţii o copie a unei astfel de decizii. Mai mult, deşi diminuarea preţului proprietăţii de stat pentru a o vinde constituie o acuzaţie în comiterea unei infracţiuni grave, procuratura a constatat deja că nu au fost comise acţiuni ilegale în timpul privatizării hotelului (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Prin urmare, rezultă că nu s-a dovedit faptul că întreprinderea reclamantă a jucat vreun rol în pretinsa reducere a preţului iniţial, fapt care ţinea exclusiv de competenţa autorităţilor. Nu există probe că întreprinderea reclamantă a cunoscut „preţul real”, iar preţul plătit de către aceasta nu pare atât de nerezonabil de mic în circumstanţele date încât să trezească îndoieli legitime cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză. In fine, Curtea notează în acest sens că autorităţile nu au încercat vreodată să pretindă diferenţa dintre preţul de la privatizare şi pretinsul preţ real pentru a repara orice prejudiciu pretins adus interesului public, ci, mai degrabă, a cerut anularea în întregime a privatizării. 62. În ceea ce priveşte cel de-al doilea temei pentru anularea privatizării, este adevărat faptul că Cancelaria de Stat nu şi-a dat acordul său formal pentru acest lucru. Totuşi, Cancelaria de Stat făcea parte din Guvernul care a oferit hotelul spre vânzare, o vânzare prevăzută de o lege care a fost publicată în Monitorul Oficial. În calitatea sa de administrator al hotelului, ea trebuia să fi ştiut, de asemenea, că altcineva conducea hotelul din anul 1999. Cu toate acestea, ea nu s-a plâns unei instanţe de judecată până în anul 2003. 63. În ceea ce priveşte ultimul temei de anulare a privatizării, trebuie notat faptul că, deşi au considerat că Comisia pentru organizarea licitaţiei a acţionat ultra vires atunci când a prelungit termenul limită pentru plata de către reclamant a preţului licitaţiei (a se vedea paragraful 9 de mai sus), nicio instanţă de judecată nu a anulat acea decizie. Chiar dacă se presupune că Comisia pentru organizarea licitaţiei şi-a depăşit de fapt competenţa sa, Curtea trebuie să examineze faptul dacă doctrina ultra vires, care „asigură o protecţie importantă împotriva abuzului de putere din partea autorităţilor locale sau constituţionale care acţionează în afara competenţei acordate lor prin legislaţia naţională” (a se vedea Stretch v. the United Kingdom, nr. 44277/98, § 38, 24 iunie 2003), a fost aplicată în mod proporţional în circumstanţele acestei cauze.  64. Curtea notează că hotelul a rămas în posesia statului până la plata integrală, fapt care a exclus orice acţiune abuzivă în ceea ce priveşte acea proprietate. Mai mult, întreprinderea reclamantă a plătit o garanţie în mărime de MDL 1 milion în contul Departamentului (a se vedea paragraful 7 de mai sus), sumă care putea fi folosită drept compensaţie în cazul neplăţii preţului integral în cadrul termenului care a fost extins şi stabilit de către Comisie. Mai mult, dacă Comisia pentru organizarea licitaţiei ar fi anulat rezultatele licitaţiei în loc să extindă termenul limită pentru plata de către întreprinderea reclamantă a preţului deplin, ar fi avut loc o şi mai mare întârziere până când următoarea licitaţie ar fi putut fi organizată, iar statul ar fi suportat cheltuieli suplimentare pentru a o organiza. De asemenea, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale nu au identificat vreun prejudiciu sau risc de prejudiciu cauzat prin întârzierea întreprinderii reclamante de a plăti preţul hotelului. În acelaşi timp, nu poate fi contestat faptul că întreprinderea reclamantă avea nevoie de timp pentru a obţine resursele financiare necesare, după cum a fost evident din propriile dificultăţi ale Guvernului de a plăti integral aceeaşi sumă, fapt pe care acesta l-a făcut abia după 16 luni după ce acest lucru a fost dispus de către o instanţă de judecată (a se vedea paragraful 34 de mai sus). 65. In fine, Curtea observă că hotelul a fost propus spre vânzare de către autorităţile de stat, care au stabilit regulile, au determinat preţul iniţial şi au desfăşurat licitaţia. Întreprinderea reclamantă s-a aflat într-o poziţie de inegalitate când a acceptat toate condiţiile stabilite de către stat, condiţii pe care ea le-a acceptat. Totuşi, după patru ani de la privatizare, autorităţile au considerat vânzarea incorectă, iar preţul, subevaluat, şi au iniţiat procedurile de anulare a tranzacţiei. Din circumstanţele cauzei, se pare că autorităţile au avut o discreţie nelimitată de a revizui şi anula tranzacţiile pe care ele le-au iniţiat şi încheiat cu ani mai devreme. Prin urmare, autorităţile nu „au acţionat la timpul potrivit, într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă” (a se vedea, în legătură cu aceasta, Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000‑I). Aceşti factori trebuie, de asemenea, să aibă o pondere grea atunci când se examinează faptul dacă deciziile instanţelor judecătoreşti naţionale au asigurat un echilibru just în cauza reclamantului. 66. În aceste circumstanţe, având în vedere, în special, că iregularităţile în privatizarea hotelului au fost de natură formală şi nesusţinute şi nu erau imputabile întreprinderii reclamante, şi chiar prezumând faptul că lipsirea acesteia de proprietate putea fi dovedită ca fiind în interes public, Curtea constată că a fost încălcat echilibrul just şi că întreprinderea reclamantă a purtat şi continuă să poarte o povară individuală şi excesivă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 1. Argumentele părţilor     67. Întreprinderea reclamantă a susţinut că dreptul său la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat. Mai întâi de toate, ea s-a referit la motivele insuficiente aduse de către instanţele judecătoreşti, care au fost în contradicţie cu circumstanţele de drept şi de fapt ale cauzei. 68. De asemenea, întreprinderea reclamantă a pretins că principiul „egalităţii armelor” a fost încălcat prin două aspecte separate ale procedurilor. Mai întâi de toate, atunci când a intentat acţiunea împotriva întreprinderii reclamante, Procurorul General nu a trebuit să plătească taxa de stat, spre deosebire de întreprinderea reclamantă atunci când ea a depus recursul şi cererea sa pentru obţinerea compensaţiei. În al doilea rând, Procurorul General a depus cererea după expirarea termenului general de prescripţie stabilit în vechiul Cod Civil (a se vedea paragraful 40 de mai sus). Acest lucru a fost posibil în conformitate cu articolul 86 al Codului, care acorda un avantaj nejustificat statului şi care contravenea principiului securităţii raporturilor juridice. Noul Cod Civil al Republicii Moldova nu conţine vreo prevedere similară. 69. In fine, întreprinderea reclamantă s-a plâns de o violare a dreptului său de acces la o instanţă, având în vedere refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina recursul său pe motiv de neplată a taxei de stat. 70. Guvernul a considerat că cerinţele prevăzute de articolul 6 al Convenţiei au fost respectate în această cauză. Cauza a fost examinată de către instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, care au pronunţat hotărâri pe deplin motivate în conformitate cu legea. Guvernul a considerat că procedurile nu au fost tardive, după cum rezulta clar din formularea articolului 86 al Codului Civil, pe care s-a bazat Procurorul General atunci când a depus cererea sa. 71. Guvernul a declarat că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi că articolul 6 al Convenţiei nu interzice stabilirea unor restricţii, inclusiv a taxei de stat. Instanţele judecătoreşti au acordat întreprinderii reclamante timp pentru a se conforma obligaţiei de a plăti taxa de stat, însă au refuzat să examineze recursul atunci când întreprinderea reclamantă nu a plătit. 2. Aprecierea Curţii 72. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor „cere ca fiecărei părţi să-i fie oferită o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiţii care să n-o plaseze într-un dezavantaj substanţial faţă de oponentul său” (a se vedea De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑I, § 53). 73. În această cauză, Curtea notează că entităţilor statale, inclusiv Cancelariei de Stat, li se permitea prin lege să înainteze pretenţii pentru restituirea proprietăţii de stat fără nicio limită de timp, deoarece termenul de prescripţie nu se aplica acestora (a se vedea paragraful 40 de mai sus). 74. Curtea observă că autorităţile erau pe deplin conştiente de toate circumstanţele privatizării hotelului de către întreprinderea reclamantă, cu atât mai mult cu cât au verificat legalitatea acesteia în cadrul unei urmăriri penale (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Procurorul General a intentat acţiunea în interesul Cancelariei de Stat în luna ianuarie 2003, după aproape patru ani de la privatizare. Această acţiune ar fi fost în afara termenului de prescripţie, dacă termenul general de prescripţie se aplica (a se vedea paragraful 40 de mai sus). 75. Curtea consideră că, la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 76. Curtea nu pune la îndoială competenţa legislatorului de a stabili diferite termene de prescripţie pentru diferite tipuri de litigii. Totuşi, în această cauză nu au fost aduse motive pentru a scuti organizaţiile de stat, atunci când cer restituirea proprietăţii de stat, de obligaţia de a respecta termenele de prescripţie stabilite, care ar bloca examinarea unor astfel de pretenţii înaintate de către orice persoană sau companie privată. Acest lucru are potenţialul de a interveni în numeroase raporturi juridice, care se bazează pe o situaţie deja stabilită şi acordă statului un avantaj discriminatoriu fără motive convingătoare. Prin urmare, Curtea constată că articolul 86 alin. 2 al vechiului Cod Civil (a se vedea paragraful 40 de mai sus) care scutea entităţile statale de termenul general de prescripţie era, în sine, contrar articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Greece, nr. 38460/97, § 48, ECHR 2001‑I). 77. In fine, instanţele judecătoreşti naţionale i-au permis Procurorului General, care a acţionat în numele Cancelariei de Stat, să intenteze acţiunea sa împotriva întreprinderii reclamante, deşi termenul general de prescripţie a expirat. Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat litigiul, care a avut ca rezultat pierderea de către întreprinderea reclamantă a hotelului său. Mai mult, Curtea consideră că înrăutăţirea unei situaţii juridice, care a devenit irevocabilă datorită aplicării termenului de prescripţie sau care – după cum este în această cauză – ar fi trebuit să devină irevocabilă dacă termenul de prescripţie s-ar fi aplicat fără discriminare în favoarea statului, este incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea, mutatis mutandis, Popov v. Moldova (no. 2), nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie 2005). 78. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în această cauză. 79. Curtea consideră că, având în vedere constatările sale de mai sus, nu este necesar de a examina separat cealaltă pretenţie formulată prin prisma articolului 6 al Convenţiei. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 80. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A. Prejudiciul material 81. Întreprinderea reclamantă a pretins EUR 2,263,951 cu titlu de prejudiciu material, EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,255 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 82. Guvernul a declarat că legislaţia naţională nu prevedea acordarea compensaţiilor pretinse de către întreprinderea reclamantă, care, mai mult, a acţionat cu rea-credinţă. 83. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie. Prin urmare, chestiunea trebuie rezervată, iar procedura ulterioară trebuie fixată având în vedere posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi întreprinderea reclamantă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1. Declară în unanimitate cererea admisibilă;   2. Hotărăşte în unanimitate că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   3.  Hotărăşte cu cinci voturi pentru şi două împotrivă că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei din cauza încălcării principiilor egalităţii armelor şi al securităţii raporturilor juridice;   4.  Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar de a examina separat cealaltă pretenţie a reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei;   5. Hotărăşte în unanimitate că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie;       prin urmare, (a) rezervă chestiunea respectivă; (b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în decursul următoarelor trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la chestiunea respectivă şi, în special, să notifice Curtea cu privire la orice acord la care ei ar putea ajunge; (c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 18 martie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a Judecătorului Bratza, la care s-a alăturat Judecătorul Pavlovschi, este anexată la această hotărâre. N.B. T.L.E       OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BRATZA, LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI 1. La baza acestei cauze se află cererea întreprinderii reclamante potrivit căreia, după ce în anul 1999 ea a cumpărat hotelul „Dacia” în cadrul unei licitaţii publice în schimbul unei sume care a depăşit preţul iniţial stabilit de către Comisia pentru organizarea licitaţiei şi a plătit în întregime preţul de cumpărare în cadrul termenului extins, care a fost stabilit de către Comisia respectivă şi, ulterior, a investit sume substanţiale în renovarea şi remobilarea proprietăţii, ea a fost lipsită, circa patru ani mai târziu, de titlul său de proprietate asupra hotelului, atunci când contractul de vânzare a fost anulat de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova. Întreprinderii nu numai că i s-a cerut să restituie hotelul către Cancelaria de Stat, fostul administrator al acestuia, dar ea a recuperat doar preţul iniţial de cumpărare, o sumă care a fost, în ultimă instanţă, pe deplin restituită abia peste aproape 16 luni după anularea contractului. 2. Din motivele expuse în hotărâre, eu consider că drepturile întreprinderii garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 au fost încălcate. Chiar presupunând faptul că anularea şi lipsirea ulterioară a reclamantului de proprietatea sa ar putea fi considerate că au servit interesului public, întreprinderea reclamantă a trebuit să poarte o povară individuală şi excesivă, astfel încât nu a fost asigurat un echilibru just. 3. O parte importantă a motivării Curţii, atunci când ea a ajuns la această concluzie, se referă la faptul că autorităţile de stat au fost cele care în anul 1999 au pregătit hotelul pentru vânzare, au stabilit regulile pentru licitaţii, au determinat preţul iniţial şi au desfăşurat licitaţia (paragraful 65). Totuşi, în anul 2003 aceleaşi autorităţi de stat, care au acţionat prin intermediul Procuraturii Generale, au cerut anularea contractului de vânzare pe motiv că cerinţele formale pentru vânzare nu au fost întrunite, că preţul de cumpărare a fost mai mic decât valoarea reală a hotelului şi că preţul nu a fost plătit în termen de 7 zile de la data licitaţiei. Deşi autorităţile trebuiau să fie conştiente de fiecare din aceste pretinse temeiuri pentru anularea contractului încă de la început sau, cel puţin, până la 30 august 2000, când urmărirea penală cu privire la pretinsa privatizare ilegală a hotelului a fost încetată, nu a fost oferită nicio explicaţie de ce s-a permis să treacă 4 ani înainte ca procedurile de anulare să înceapă. La fel ca şi în cauza Beyeler (Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I), această omisiune a autorităţilor de a acţiona „la timpul potrivit, într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă” a fost, în opinia mea, un factor de o importanţă principală la evaluarea rezonabilităţii şi proporţionalităţii ingerinţei în drepturile de proprietate ale întreprinderii reclamante. 4. Ajungând la concluzia că drepturile reclamantului garantate prin Protocol au fost încălcate, majoritatea judecătorilor Curţii a constatat o violare suplimentară a articolului 6 § 1 pe motiv că a fost contrar principiului egalităţii armelor faptul ca autorităţilor statului să li se permită, în temeiul articolului 86 al Codului Civil, să intenteze acţiuni în afara termenului de prescripţie de 3 ani aplicabil persoanelor private. S-a spus faptul că nu au fost aduse motive pentru scutirea anumitor părţi aflate în litigiu, cum ar fi autorităţile de stat, de obligaţia de a respecta termenele de prescripţie stabilite şi că această scutire a acordat statului un avantaj discriminatoriu (paragraful 76). În continuare, s-a spus (paragraful 77), făcându-se referire la hotărârea Curţii în cauza Popov (Popov v. Moldova (No. 2), nr. 19860/04, § 53, 6 decembrie 2005), că înrăutăţirea unei situaţii juridice, care ar fi trebuit să devină irevocabilă, dacă termenul de prescripţie s-ar fi aplicat fără discriminare, a fost incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice. 5. Eu regret faptul că nu pot să susţin această concluzie a majorităţii. Întreprinderea reclamantă nu a înaintat vreo pretenţie cu privire la tratamentul discriminatoriu în temeiul articolului 14 al Convenţiei. Deşi ea, în mod sigur, a pretins o încălcare a principiului egalităţii armelor, eu am dubii considerabile în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui principiu în această cauză în care întreprinderea se plânge nu de faptul că i s-a negat posibilitatea în proceduri de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu au plasat-o într-un dezavantaj esenţial faţă de autorităţile de stat, dar de faptul că legislaţia naţională permitea, nemijlocit, autorităţilor de stat să intenteze acţiuni. De asemenea, eu nu sunt convins de faptul că termenul de prescripţie de 3 ani, care nu s-a aplicat pentru a împiedica apărarea dreptului, a fost, în mod necesar, incompatibil cu articolul 6 pe motiv că acest lucru constituia o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, un principiu care a fost dezvoltat (la fel ca şi în cauza Popov) în contextul casării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. 6. Totuşi, la sfârşit, eu aş prefera să las aceste chestiuni fără o decizie, deoarece eu consider că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei este, în mod efectiv, absorbită de constatarea Curţii cu privire la o violare a articolului 1 al Protocolului. După cum am declarat mai sus, problema esenţială invocată în această cauză nu este faptul că legislaţia naţională permitea autorităţilor de stat să iniţieze proceduri de anulare după mai mult de 3 ani după încheierea contractului, ci faptul că aceste autorităţi au întârziat nerezonabil înainte de a începe acele proceduri. Deoarece Curtea a luat deja în consideraţie acest factor atunci când a constatat o violare a Protocolului, nu a fost necesar, în opinia mea, de a examina separat chestiunile ridicate prin prisma articolului 6 al Convenţiei.