31001/03

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA FLUX (nr. 2) c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 31001/03)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   3 iulie 2007       DEFINITIVĂ   03/10/2007     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Flux (nr. 2) c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,  Dl J. Casadevall,  Dl G. Bonello,  Dl K. Traja,  Dl S. Pavlovschi,  Dl J. Šikuta,  Dna P. Hirvelä, judecători, şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 12 iunie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:   PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 31001/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („reclamantul”), un ziar cu sediul în Chişinău, la 15 septembrie 2003. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat de defăimarea unui politician. 4. La 9 februarie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 4.  La 19 iunie 2002, Flux a publicat pe prima sa pagină titlul unui articol care urma să apară într-o ediţie viitoare împreună cu un rezumat al articolului. Titlul rezumatului era „Milionarii Roşii” şi era însoţit de o fotografie mare a liderului fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, Victor Stepaniuc, purtând o pălărie. 5.  Rezumatul conţinea următoarele: „Comuniştii vor să vândă cu amănuntul Fabrica de conserve Anenii Noi.  Fabrica de conserve din Anenii Noi este singura întreprindere din zonă, care a mai rămas întreagă. Restul fabricilor au fost dezafectate şi vândute. De la venirea la putere a comuniştilor, a început o campanie de lichidare a acestei întreprinderi. Persoane concrete din Parlamentul Republicii Moldova doresc cu orice preţ desfiinţarea fabricii şi vinderea ei cu amănuntul. Surse din cadrul conducerii fabricii ne-au spus că deputatul comunist M.A., care este responsabil de sectorul Anenii Noi, susţinut de principalii creditori ... stă în spatele acestei afaceri murdare. Având o mare influenţă şi beneficiind de imunitate parlamentară, acesta vrea să-şi îngroaşe buzunarele cu o sumă frumuşică în urma vinderii fabricii. În momentul de faţă, fabrica nu funcţionează, înregistrând pierderi enorme, fapt speculat la maximum de parlamentarul comunist. Deoarece, atâta timp cât fabrica nu produce, aceasta este declarată nerentabilă, acţionarii vor s-o lichideze. Problema e că fabrica ar putea funcţiona în regim normal, cu condiţia ca acţionarii să nu bage beţe-n roate colectivului care vrea să muncească. (Un articol amplu despre această afacere va fi publicat în ediţia de vineri pe pagina 5)”. 6.  În următoarea zi, la 20 iunie 2002, dl Stepaniuc a iniţiat proceduri civile în defăimare împotriva ziarului şi împotriva autorului articolului. El a susţinut inter alia că: „... pârâţii au răspândit informaţii care-mi lezează onoarea şi demnitatea mea ca cetăţean, deputat şi preşedinte al fracţiunii comuniştilor în Parlament ... ... articolul, care este însoţit de publicarea fotografiei mele, conţine următoarele informaţii ponegritoare: „Comuniştii vor să vândă cu amănuntul S.A. Fabrica de Conserve Anenii Noi” ... „De la venirea la putere a comuniştilor, a început o campanie de lichidare a acestei întreprinderi. Persoane concrete din Parlamentul Republicii Moldova doresc cu orice preţ desfiinţarea fabricii şi vinderea ei cu amănuntul.” Publicând articolul respectiv, pârâţii, cu rea-voinţă, induc în eroare opinia publică referitor la activitatea mea personală în calitate de deputat, precum şi a fracţiunii parlamentare a comuniştilor pe care eu o reprezint, învinuindu-ne de distrugerea şi lichidarea unei întreprinderi din economia naţională a Republicii Moldova.”. 7.  La 21 iunie 2002, Flux a publicat articolul anunţat în ediţia sa din 19 iunie. Articolul se baza pe descrierea faptelor făcută de V.N., directorul adjunct al S.A. Fabrica de conserve Anenii Noi, şi relata despre evenimente cu privire la pretinsele încercări ale unui parlamentar comunist (M.A.) de a obţine declararea insolvabilităţii fabricii şi de a o vinde. El a relatat inter alia că parlamentarul a folosit în acest scop Inspectoratul Fiscal, precum şi alte autorităţi de stat şi că el (M.A.) i-a spus lui V.N. că acţiunile sale erau sprijinite de fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Potrivit lui V.N., alte trei fabrici din regiune au fost deja declarate insolvabile şi vândute în acelaşi mod. 8.  La 1 august 2002, judecătorul I.M., care era, de asemenea, preşedintele Judecătoriei sectorului Buiucani, a hotărât în favoarea dlui Stepaniuc, bazându-se pe următoarele motive: „Din conţinutul şi sensul articolului [din 19 iunie 2002] rezultă cu certitudine că ziarul Flux şi autorul articolului au răspândit despre reclamantul Victor Stepaniuc informaţii incontestabil ponegritoare, calomnioase, false în particular precum că acesta, fiind în calitate de deputat şi preşedinte al Fracţiunii Comuniştilor în Parlamentul Republicii Moldova, a întreprins acţiuni îndreptate spre distrugerea unor întreprinderi din economia naţională a Republicii Moldova din interes şi scopuri meschine. În plus, articolul a fost însoţit de fotografia reclamantului. Inserând articolul, pârâţii n-au făcut trimitere la nicio probă ce ar fi demonstrat veridicitatea celor publicate. În aşa împrejurări, instanţa consideră necesar să remarce că orice publicaţie trebuie să fie sinceră, corectă, cu dezvăluiri adevărate, care corespund realităţii, şi nu bazate pe zvonuri, scrisori anonime sau informaţii verificate superficial din surse nedemne de încredere. Pârâţii însă, publicând articolul, n-au ţinut cont de bunul-simţ şi nejustificat l-au defăimat pe reclamant. În acest caz, pârâţii au depăşit vădit dreptul la o critică constructivă a persoanelor publice necesară într-o societate democratică. În opinia instanţei, faptul că în articolul contestat nu este specificat direct numele lui Victor Stepaniuc nu este convingător, întrucât publicând fotografia acestuia şi reieşind din sensul şi conţinutul articolului era evident că articolul era îndreptat împotriva reclamantului. În consecinţă, el a fost supus la suferinţe morale şi psihice, care urmează a fi reparate din contul pârâţilor. La stabilirea cuantumului recuperării daunei morale cauzate reclamantului, instanţa ţine cont de atacul vehement întreprins de pârâţi la adresa lui Victor Stepaniuc, de sfera şi gradul de răspândire a informaţiilor defăimătoare într-o ediţie republicană, cu tiraj sporit şi de gradul suferinţelor morale la care a fost supus reclamantul. Instanţa la fel ţine seama şi de funcţia publică ocupată de dl Stepaniuc - deputat în Parlament şi lider al unei fracţiuni parlamentare - fapt ce sporeşte cuantumul daunei morale şi, de aceea, instanţa consideră ca fiind necesar să încaseze din contul pârâţilor, drept recompensă a daunei morale, sume băneşti în limitele maxime prevăzute de lege.” 9.  Instanţa de judecată a constatat ca fiind defăimătoare declaraţia: „Comuniştii vor să vândă cu amănuntul S.A. Fabrica de conserve Anenii Noi” şi a dispus ca ziarul şi autorul să plătească reclamantului în procedurile naţionale 3,600 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 270 euro (EUR) la acea perioadă) şi, respectiv, MDL 1,800. În continuare, ea a obligat ziarul să publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile. De asemenea, pârâţii în procedurile naţionale au fost obligaţi să plătească taxa de stat. 10.  Ziarul a depus apel împotriva hotărârii, în care a declarat inter alia că articolul era îndreptat împotriva lui M.A., un alt deputat al fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, şi nu împotriva dlui Stepaniuc. Fotografia celui din urmă a fost publicată pentru a facilita identificarea fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, deoarece el era liderul acestei fracţiuni. 11.  De asemenea, reclamantul a susţinut că articolul contestat era doar un rezumat al unui articol ce urma a fi publicat ulterior şi că declaraţia care a fost constatată ca fiind defăimătoare de către prima instanţă nu era decât o concluzie subiectivă formulată de autor în baza informaţiei publicate în articolul principal. În continuare, reclamantul a susţinut că M.A., de asemenea, a iniţiat proceduri în defăimare împotriva ziarului şi a solicitat ca cele două acţiuni iniţiate de dl Stepaniuc şi de M.A. să fie conexate şi examinate împreună. 12.  In fine, reclamantul a declarat că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial, deoarece el era prieten cu dl Stepaniuc şi a fost numit în calitate de preşedinte al Judecătoriei sectorului Buiucani de către fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Majoritatea cauzelor cu privire la defăimare dintre Flux şi dl Stepaniuc au fost examinate de el personal, iar hotărârile sale erau stereotipizate. În alte cauze cu privire la defăimare dintre Flux şi reprezentanţi ai Guvernului, judecătorul I.M. a hotărât, întotdeauna, în favoarea ultimilor şi le-a acordat acestora suma maximă prevăzută de lege.  13.  La 6 februarie 2003, Tribunalul Chişinău a respins apelul ca nefondat. El nu a luat în consideraţie articolul publicat la 21 iunie 2002. 14.  Ziarul a depus recurs, invocând aceleaşi motive ca şi în apelul său şi a adăugat inter alia că articolul contestat doar a reprodus opinia conducerii S.A. Fabrica de conserve Anenii Noi. 15.  La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins recursul. Ea a declarat inter alia că era evident că informaţia publicată în articol despre dl Stepaniuc nu corespundea realităţii; mai mult, fotografia lui a fost anexată la articol. 16.  Se pare că acţiunea în defăimare iniţiată de dl M.A. împotriva Flux a fost scoasă de pe rol pe motiv că dl M.A. nu s-a prezentat în instanţa de judecată. II. DREPTUL INTERN RELEVANT 18. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele: Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii „(1)  Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspîndit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii. (2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspîndite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.” Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral „(1)  Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspîndirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspîndit aceste informaţii. (2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci pînă la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspîndite de o persoană juridică, şi de la zece pînă la o sută de salarii minime, în cazul în care au fost răspîndite de o persoană fizică. ...” III. MATERIALELE INVOCATE DE RECLAMANT 19. Raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru 2003 al Organizaţiei Freedom House, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „... În anul 2002, principiul supremaţiei legii era sfidat în Republica Moldova. Acest lucru era dovedit prin creşterea numărului de cauze depuse de către cetăţenii Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi acţiunile întreprinse de Parlament şi Guvern în vederea reprimării independenţei autorităţii judecătoreşti. De asemenea, o serie de numiri în funcţia de judecător bazate pe loialitatea faţă de partidul la guvernământ, demiterea ombudsmanului şi încercările de a limita independenţa Curţii Constituţionale, au afectat echilibrul fragil dintre puterile legislativă, executivă şi judecătorească în 2002. ... În aprilie, Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova (AJM) a semnalat că Guvernul a început o „epurare în masă” în sistemul judecătoresc. Şapte judecători şi-au pierdut posturile, inclusiv Tudor Lazăr, un membru al Curţii de Apel, şi Gheorghe Ulianovschi, Preşedintele Tribunalului Chişinău. În cazul dlui Lazăr, înlăturarea a fost mai curând o răzbunare din partea Guvernului pentru hotărârile Curţii de Apel în favoarea Mitropoliei Basarabiei şi a importatorilor locali de petrol. Situaţia s-a agravat atunci când Preşedintele Voronin a refuzat să prelungească mandatele altor 57 de judecători. AJM a făcut o declaraţie cu privire la chestiunea în cauză raportorilor Consiliului Europei, care se aflau la Chişinău în acel moment într-o misiune de lucru. Guvernul a poruncit Ministerului Justiţiei să tergiverseze executarea hotărârilor instanţelor de judecată referitoare la plata prejudiciilor materiale de către instituţiile de stat. În octombrie, Gheorghe Susarenco, preşedintele Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova, a declarat în cadrul unei conferinţe de presă că oficiali guvernamentali de rang înalt făceau presiuni asupra judecătorilor pentru ca ei să emită hotărâri în favoarea organelor de stat. În decembrie, Preşedintele Voronin a promulgat o modificare constituţională care-i dădea dreptul să numească judecătorii. Potrivit modificării, şeful statului numeşte preşedinţii instanţelor, vicepreşedinţii acestora, precum şi judecătorii ierarhic inferiori pe un termen de patru ani, la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii. Parlamentul numeşte pe un termen de patru ani judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, inclusiv preşedintele CSJ, Procurorul General şi ministrul Justiţiei. Aceste schimbări dovedesc că liderii comunişti din ţară slăbesc independenţa judecătorească şi subordonează această putere autorităţii lor... .” 20. Raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru anul 2003 al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, în părţile sale relevante, prevede următoarele: „... Constituţia consacră independenţa autorităţii judecătoreşti; totuşi, presiunea politică şi corupţia în rândul judecătorilor rămân a fi o problemă. Continuă să existe rapoarte credibile că procurorii şi judecătorii locali iau mită pentru a reduce învinuirile sau sentinţele. Ca urmare a unei reorganizări majore din luna mai, sistemul judecătoresc constă din trei niveluri: judecătoriile de sector, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. O Curte Constituţională separată are competenţă exclusivă în cauze privind constituţionalitatea proiectelor de legi sau a legilor în vigoare, a decretelor, precum şi a altor acte ale Guvernului. În timp ce Curtea Constituţională în general a fost considerată ca echitabilă şi obiectivă, observatorii au acuzat deseori celelalte instanţe de judecată că sunt corupte şi influenţate politic. Constituţia îl autorizează pe Preşedinte, la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii, să numească judecătorii pentru o perioadă iniţială de 5 ani. Înainte de a fi reconfirmaţi în funcţie, judecătorii trebuie să facă o instruire judiciară specializată şi să dea un examen evaluat de Consiliul Superior al Magistraturii. Factorii politici au jucat un rol important în reconfirmarea în funcţie a judecătorilor.” ÎN DREPT 21. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că nu au fost aduse motive pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi că judecătorul I.M. din prima instanţă nu a fost independent şi imparţial. Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .” 22.  De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede următoarele: „1.  Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.  Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” I. ADMISIBILITATEA CERERII A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei cu privire la independenţa şi imparţialitatea judecătorului I.M. 23. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a adus nicio probă credibilă în susţinerea declaraţiei sale conform căreia judecătorul I.M. nu a fost imparţial şi independent. Potrivit acestuia, simplul fapt că reclamantul nu a avut de câteva ori succes în procedurile în faţa acelui judecător nu este o probă suficientă a lipsei independenţei şi imparţialităţii acestuia. În orice caz, reclamantul a putut să-l recuze pe judecătorul I.M. 24.  Reclamantul a susţinut că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial. Deşi el a fost reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă în anul 2000 în timpul Guvernului anterior, el a fost numit preşedinte al Judecătoriei sectorului Buiucani în anul 2001 de către fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor, care deţinea 71 de locuri în Parlament din 101 şi al cărei lider era dl Stepaniuc. De atunci, el a examinat alte patru cauze în defăimare iniţiate de dl Stepaniuc împotriva reclamantului şi în toate acele cauze el a hotărât în favoarea dlui Stepaniuc şi a acordat compensaţii maxime permise de lege. Potrivit reclamantului, era o coincidenţă stranie faptul că însuşi preşedintele instanţei de judecată a trebuit să examineze majoritatea acţiunilor în defăimare iniţiate de dl Stepaniuc. Acest lucru este cu atât mai straniu, cu cât el nu a examinat niciodată proceduri în defăimare împotriva Flux iniţiate de reclamanţi „obişnuiţi”. În toate cauzele, acţiunile au fost admise chiar dacă dl Stepaniuc nu a plătit taxa de stat, o omisiune care constituia, în conformitate cu Codul de procedură civilă, un temei formal pentru inadmisibilitate. Dl Stepaniuc nici măcar nu s-a prezentat vreodată în faţa instanţei de judecată, iar toate acţiunile sale au fost examinate în absenţa sa, de obicei, la prima şedinţă de judecată. Judecătorul I.M. nu a adresat niciodată întrebări pârâtului în procedurile naţionale, însă a ţinut să prezinte motive în susţinerea poziţiei reclamantului în procedurile naţionale, motive care nu au fost niciodată invocate de însuşi reclamantul în procedurile naţionale. Acest lucru a dovedit „grija deosebită” manifestată de judecătorul I.M. faţă de dl Stepaniuc. La 18 martie 2004, judecătorul I.M. a fost promovat, fiind numit de Parlament judecător la Curtea Supremă de Justiţie. Potrivit reclamantului, acesta a fost primul caz când un judecător dintr-o judecătorie de sector a fost promovat direct la Curtea Supremă de Justiţie. Mai mult, la 14 mai 2004, judecătorul I.M. a fost numit vicepreşedinte al Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie, iar la 7 iulie 2006, el a fost decorat cu distincţia de stat Meritul Civic de către Preşedintele Republicii Moldova, care era, de asemenea, preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. 25.  De asemenea, reclamantul a făcut referire inter alia la rapoartele Organizaţiei Freedom House şi ale Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii (a se vedea paragrafele 19 şi 20 de mai sus) şi a conchis că, în lumina perceperii generale a sistemului judecătoresc din Republica Moldova, a circumstanţelor în care a evoluat cariera judecătorului I.M. şi a comportamentul acestuia în alte cauze similare dintre reclamant şi dl Stepaniuc, el avea motive pentru o temere obiectiv justificată şi legitimă că judecătorul în cauză nu a fost independent şi imparţial atunci când a examinat cauza. 26.  Curtea consideră că nu este necesar de a examina dacă reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece, în orice caz, ea constată că pretenţia este vădit nefondată şi din următoarele motive. 27.  Curtea reiterează că numirea judecătorilor de către executiv sau legislativ este admisibilă, cu condiţia că cei numiţi sunt liberi de orice influenţă sau presiune atunci când îşi îndeplinesc rolul lor de a judeca (a se vedea Campbell and Fell v. the United Kingdom, hotărâre din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, § 79). În această cauză, se pare că judecătorul I.M. a fost reconfirmat în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă şi nu putea fi eliberat din funcţie de către executiv sau legislativ. Reclamantul nu a prezentat nicio probă care să dovedească că judecătorul I.M. a fost supus vreunei forme de influenţă sau presiune din partea executivului sau a legislativului. În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate conchide că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei, atunci când a examinat acţiunea civilă iniţiată împotriva reclamantului. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei. B. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi al articolului 13 al Convenţiei 28.  În cererea sa iniţială, reclamantul, de asemenea, a formulat pretenţii în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi articolului 13 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu examineze aceste pretenţii. Curtea nu vede niciun motiv pentru a le examina. C. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 10 şi 6 ale Convenţiei 29. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi pretenţia formulată în temeiul articolului 6 cu privire la insuficienţa motivelor aduse în hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI A. Argumentele părţilor 1.  Reclamantul 30.  Reclamantul a declarat că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege, deoarece în Republica Moldova legislaţia şi practica judecătorească nu făceau distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. 31.  De asemenea, reclamantul a susţinut că articolul din 19 iunie 2002 era doar un rezumat al articolului publicat la 21 iunie 2002, care, la rândul său, reflecta declaraţiile făcute de o persoană terţă - V.N. Titlul rezumatului, pentru care ziarul a fost sancţionat, nu era decât o concluzie formulată de autor din declaraţiile făcute de V.N. şi, astfel, a reprezentat o simplă judecată de valoare bazată pe un substrat factologic suficient. 32. Articolul a fost scris în contextul unei dezbateri cu privire la o chestiune de o importanţă publică deosebită, şi anume administrarea proprietăţii de stat şi pretinsele abuzuri ale oficialilor de stat. Mai mult, articolul nu conţinea nicio critică a dlui Stepaniuc, ci doar a lui M.A., care era un parlamentar al fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor. Fotografia dlui Stepaniuc a fost publicată doar pentru a face mai uşoară identificarea grupului parlamentar. În orice caz, în această cauză, marja de apreciere de care dispuneau instanţele judecătoreşti naţionale a fost foarte limitată, deoarece reclamantul în procedurile naţionale era un politician. 2. Guvernul 33. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei dezvăluiau o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost justificată în temeiul articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim de protecţie a demnităţii dlui Stepaniuc; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate democratică. 34. Guvernul a notat marja de apreciere a autorităţilor naţionale în stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se referă la legislaţia naţională, ţine în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere şi au folosit-o cu bună credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil. 35. În continuare, Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente”. B. Aprecierea Curţii 36. După cum au recunoscut ambele părţi şi Curtea este de acord, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să plătească prejudiciile au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al articolului 10. O astfel de ingerinţă va constitui o violare a articolului 10, decât dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri. 1. „Prevăzută de lege”   37. Curtea notează că ingerinţa invocată a avut o bază legală, şi anume articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În hotărârea sa în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 52-54, 21 decembrie 2004), Curtea a constatat că aceste prevederi erau accesibile şi previzibile. Prin urmare, Curtea conchide că şi în această cauză ingerinţa a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2. 2. „Scopul legitim” 38. Nu se contestă de către părţi şi Curtea este de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei dlui Stepaniuc. Prin urmare, urmează a se examina dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. 3. „Necesară într-o societate democratică” (a)  Principii generale 39. Principiile generale relevante au fost rezumate în hotărârea Busuioc v. Moldova, citată mai sus, §§ 56-62, 2004 şi în hotărârea Savitchi v. Moldova, nr. 11039/02, §§ 43-50, 11 octombrie 2005. 40. Suplimentar, Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că: „[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg, şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.” (b) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză 41.  Curtea notează că, în esenţă, reclamantul a fost sancţionat pentru publicarea unei fotografii a preşedintelui fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor în contextul unui rezumat al unui viitor articol care conţinea critici la adresa acelui grup pentru pretinsa implicare în acţiuni ilegale. Se poate spune că alăturarea fotografiei la textul rezumatului a dat impresia unei presupuneri că a existat o legătură între pretinsele ilegalităţi şi dl Stepaniuc. Mai mult, rezumatul nu a indicat clar că articolul principal urma să se bazeze pe declaraţiile unei persoane terţe. Totuşi, în el s-a declarat că detaliile vor urma în articolul principal, iar rezumatul a indicat clar că el se referea la politicieni şi la chestiuni politice. 42.  Curtea notează că articolul a fost scris de un jurnalist şi reaminteşte sarcina proeminentă a presei într-o societate democratică de a comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). De asemenea, Curtea reaminteşte că statele dispun de o marjă de apreciere foarte limitată în cauzele cu privire la politicieni (a se vedea paragraful 40 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc era un politician de un rang foarte înalt la momentul evenimentelor. In fine, Curtea notează că rezumatul şi declaraţia contestate s-au bazat pe informaţii care proveneau de la o sursă care era prima facie sigură, şi anume de la directorul fabricii (a se vedea, mutatis mutandis, Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 68, ECHR 1999‑III). 43.  Curtea notează că reclamantul a susţinut în apelul şi în recursul său că articolul din 19 iunie 2002 era doar un rezumat al unui articol care urma să apară la 21 iunie 2002 şi că fraza contestată „Comuniştii vor să vândă cu amănuntul Fabrica de conserve Anenii Noi” era doar o concluzie trasă de autor din informaţia prezentată în acel articol. La rândul ei, informaţia din articolul principal s-a bazat pe declaraţiile directorului fabricii şi nu a fost niciodată constatată ca fiind defăimătoare sau necorespunzând realităţii (a se vedea paragrafele 8 şi 17 de mai sus). Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale nu au acordat nicio atenţie argumentelor reclamantului şi nu au încercat să le aprecieze, tratându-le aparent ca irelevante şi au conchis că declaraţia contestată nu corespundea realităţii şi era defăimătoare pentru dl Stepaniuc, fără ca măcar să citească articolul principal. 44.  Curtea reaminteşte că, cerând unui reclamant să dovedească adevărul declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privându-l de o posibilitate efectivă de a aduce probe în susţinerea declaraţiilor sale şi, astfel, de încercarea de a stabili adevărul acestora sau de a dovedi că conţinutul lor nu era în întregime fără un substrat factologic, constituie o ingerinţă disproporţională în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea, spre exemplu, Busuioc, citată mai sus, § 88 şi Saviţchi, citată mai sus, § 59). 45.  Luând în consideraţie cele menţionate mai sus, ţinând cont de limbajul folosit de ziar în declaraţia contestată, de faptul că libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibila recurgere la un grad de exagerare sau chiar de provocare şi evaluând diferitele interese implicate în această cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost „necesară într-o societate democratică”. 46.  Prin urmare, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei. III. pretinsa VIOLare a articolului 6 § 1 al ConvenţieI 47.   Reclamantul a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, susţinând că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive pentru hotărârile lor. Deoarece această pretenţie nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus prin prisma articolului 10, Curtea nu consideră necesar de a o examina separat. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 48.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.” A.  Prejudiciul material 49.  Reclamantul a pretins suma de EUR 278 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând prejudiciile plătite de el dlui Stepaniuc şi taxa de stat pe care el a trebuit s-o plătească pentru examinarea apelului şi recursului său. 50.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că reclamantul nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au fost echitabile şi hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material. 51.  Curtea consideră că pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material este fondată şi o acordă integral. B.  Prejudiciul moral 52.  Reclamantul a pretins EUR 18,500 cu titlu de prejudiciu moral cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. Atunci când şi-a argumentat pretenţiile sale cu privire la prejudiciul moral cauzat prin violarea articolului 10, reclamantul a susţinut că el a fost obligat să publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi s-a bazat pe jurisprudenţa anterioară în cauzele moldoveneşti. În special, el s-a bazat pe cauzele Busuioc (citată mai sus) şi Saviţchi (citată mai sus), în care au fost acordate patru şi, respectiv, trei mii euro. 53.  Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era nefondată şi excesivă. 54.  Având în vedere violarea articolului 10 al Convenţiei constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 3,000. C.  Costuri şi cheltuieli 55.  Avocatul reclamantului a pretins EUR 2,680 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate şi un contract potrivit căruia onorariul pentru o oră de lucru a avocatului era de EUR 60. Calculul din lista detaliată a timpului de lucru nu a inclus timpul petrecut asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolului 13 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1, care au fost ulterior retrase de către reclamant. 56.  El a susţinut că numărul de ore lucrate de el asupra cauzei nu a fost excesiv şi a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că observaţiile trebuiau scrise în engleză. 57.  În ceea ce priveşte onorariul pe oră de EUR 60, avocatul a susţinut că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, el a făcut referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la locuinţe şi benzină. 58.  Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a declarat că aceasta era excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamant. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”. 59.  Curtea reiterează că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑...). 60.  Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care au fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o asemenea interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat costuri şi cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi avocaţilor lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR 2004‑VII, şi Christian Democratic People’s Party v. Moldova, nr. 28793/02, § 85, ECHR 2006‑...). În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea cauzei, precum şi faptul că o pretenţie a fost declarată inadmisibilă, Curtea acordă reclamantului EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli. D. Dobânda de întârziere 61. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA 1.  Declară, cu o majoritate de voturi, inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la pretinsa lipsă a independenţei şi imparţialităţii judecătorului I.M.;   2. Declară, în unanimitate, restul cererii admisibil;   3.  Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;   4. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei;   5.  Hotărăşte, în unanimitate, (a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i)   EUR 278 (două sute şaptezeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu material; (ii)  EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; (iii)  EUR 1,800 (o mie opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, (iv)  orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   6.  Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 3 iulie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  T.L. Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial disidentă a dlui Bonello este anexată la această hotărâre. N.B. T.L.E.                     OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO 1. În această cauză, Curtea ar fi putut să-şi expună opiniile cu privire la patologia administrării justiţiei. Ea nu a făcut acest lucru.   2. Reclamantul, ziarul Flux, a formulat pretenţii cu privire la două violări ale articolului 6 al Convenţiei. Majoritatea a declarat inadmisibilă prima pretenţie cu privire la lipsa independenţei şi imparţialităţii judecătorului I.M. În ceea ce priveşte cea de-a doua pretenţie cu privire la pretinsa omisiune a instanţelor judecătoreşti naţionale de a aduce motive pentru hotărârile lor, majoritatea a constatat că această pretenţie nu ridică o chestiune separată de pretenţia cu privire la libertatea de exprimare formulată în temeiul articolului 10 şi, prin urmare, Curtea nu a considerat necesar s-o examineze separat.   3. Deoarece prima pretenţie a reclamantului formulată în temeiul articolului 6 a fost declarată inadmisibilă nu printr-o hotărâre, dar printr-o „decizie” separată a Curţii, eu sunt constrâns de a mă exprima asupra faptului dacă şi de ce eu am fost de acord sau nu cu acea decizie, găsind un pic de consolare în faptul că nu este pentru prima dată când instanţele judecătoreşti se poticnesc de semantică în calea lor spre justiţie. Această restrângere, însă, nu se aplică faţă de cea de-a doua pretenţie, care a fost examinată în hotărâre; ceea ce-mi permite să intru în detalii şi să fac publice motivele dezacordului meu. 4. Îmi este dificil să fiu de acord cu concluzia majorităţii că o pretenţie cu privire la încălcarea garanţiilor unui proces echitabil (care derivă dintr-o pretinsă omisiune a instanţelor judecătoreşti naţionale de a aduce motive pentru hotărârile lor) nu ridică o chestiune separată de cea cu privire la o încălcare a libertăţii de exprimare. Instanţele judecătoreşti naţionale l-au obligat pe reclamant să plătească prejudicii plus costuri şi să prezinte scuze unui politician de rang înalt. Curtea, în unanimitate, a constatat că aceste hotărâri judecătoreşti naţionale au încălcat libertatea de exprimare a reclamantului. Această constatare cu privire la „libertatea de exprimare” cu certitudine a stabilit o chestiune totalmente distinctă de cea cu privire la faptul dacă garanţiile unui proces echitabil ale reclamantului au fost sau nu respectate şi, în opinia mea, această pretenţie separată ar fi trebuit examinată şi determinată separat.   5. Curtea se bucură de o discreţie incontestabilă de a se abţine să decidă asupra pretenţiilor care, deşi sunt admisibile şi temeinice, nu ridică chestiuni în esenţă diferite de alte chestiuni în care a fost deja constatată o încălcare a unor garanţii prevăzute de Convenţie. În mod empiric, cu siguranţă poate fi spus că, dacă anterior a fost stabilită o violare mai gravă, Curtea, în mod corect, va constata ca fiind inutil să determine, de asemenea, o violare mai puţin gravă care rezultă din aceleaşi fapte.   6. În circumstanţele acestei cauze, eu nu consider că o posibilă încălcare a garanţiilor unui proces echitabil este mai puţin însemnată sau mai puţin valoroasă decât o încălcare a libertăţii de exprimare. Faptele foarte specifice pe care se bazează această cerere indică că una din chestiunile fundamentale care trebuie determinată ar fi trebuit să fie dacă garanţiile unui proces echitabil prevăzute în articolul 6 au fost sau nu respectate.   7. Reclamantul pretinde că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive pe care să se bazeze sancţionarea sa pentru defăimare – nu întâmplător, nu datorită unei neglijenţe cauzate de un volum într-adevăr intens de lucru, dar, deoarece judecătorul care a hotărât împotriva reclamantului nu a fost independent şi imparţial „fiindcă el era un prieten al dlui Stepaniuc (reclamantul în procedurile în defăimare) şi a fost numit preşedinte al Judecătoriei sectorului Buiucani de către fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor” al cărei lider a fost reclamantul în procedurile în defăimare intentate împotriva reclamantului.   8. Reclamantul a adăugat că, în alte cauze în defăimare dintre Flux şi reprezentanţi ai guvernului, judecătorul I.M. a hotărât întotdeauna în favoarea ultimilor şi le-a acordat acestora compensaţiile maxime prevăzute de lege. Printr-o „coincidenţă stranie”, acelaşi judecător a examinat majoritatea acţiunilor în defăimare iniţiate de către prietenul său, dl Stepaniuc. Toate pretenţiile dlui Stepaniuc au fost admise întotdeauna de judecătorul I.M., chiar şi în acele procese în care reclamantul în procedurile naţionale nu a plătit taxa de stat, fapt care, în sine, ar fi trebuit să ducă la declararea acţiunii ca inadmisibilă din motive procedurale. Nici faptul că reclamantul în procedurile naţionale, în mod sistematic, nu s-a prezentat la şedinţele judecătoreşti la care s-au examinat cauzele sale, nu a avut un impact negativ asupra cauzelor sale care erau pendinte – ele toate au fost examinate şi soluţionate de judecătorul I.M., de obicei, la prima şedinţă de judecată.   9. Acestea sunt acuzaţiile de fapt ale reclamantului pentru a explica de ce judecătorul I.M. nu putea fi considerat independent şi imparţial şi de ce el nu a adus motive pentru obligarea reclamantului să plătească prejudiciile maxime prevăzute de lege.   10. Aceste acuzaţii în sine, dacă sunt dovedite, ar constitui indicatori îngrijorători ai unei independenţe contestabile a judecătorului faţă de părţile în litigiu sau faţă de una din ele. Totuşi, alerta sună încă mai tare, dacă pretinsa omisiune a judecătorului I.M. de a aduce motive pentru hotărârea sa (hotărâre care a fost constatată, în unanimitate, de Curte ca fiind o violare a Convenţiei) ar fi evaluată într-un context istoric mai larg. Dacă, aşa cum se pretinde, această omisiune a judecătorului merge mână în mână cu probe sistemice cu privire la garanţiile slabe pentru independenţa şi imparţialitatea sistemului judecătoresc în întregime, alerta ar trebui să sune şi mai ferm.   11. Anexez la această opinie scurte rezumate ale câtorva rapoarte externe cu privire la starea sistemului judecătoresc din Republica Moldova, toate extrem de negative şi îngrijorătoare. Din motive de asigurare a unui echilibru, am vrut să includ rapoarte şi din alte surse cu autoritate care să nege că independenţa sistemului judecătoresc din Republica Moldova este o minciună gogonată. Însă nu am găsit niciunul.   12. În opinia mea, aceste îngrijorări universale evidente cu privire la pretinsa omisiune a judecătorului I.M. de a-şi motiva hotărârea ar fi trebuit să determine Curtea să ia notă de acest lucru. Curtea ar fi putut să se întrebe dacă reticenţa de a motiva o hotărâre nerezonabilă este un minim care se aşteaptă de la un sistem judecătoresc, care se respectă pe sine însuşi. Curtea ar fi putut sau ar fi trebuit să investigheze dacă aceasta a fost „o justiţie la telefon” în care telefonul a fost inutil, iar justiţia - ilară.   13. Consider că este iluzoriu de a folosi formule impresionante pentru a evita confruntarea chestiunilor fundamentale ale administrării justiţiei, iar apoi de a te simţi împlinit de o măturare abilă a fărâmiturilor sub covor. Fără îndoială, eu cred mai mult decât las să se înţeleagă că cred. Eu credeam că Strasbourgul are un rol în fortificarea standardelor, departe de cel de a căuta refugiu în spatele unor ficţiuni juridice. În perspectivă lungă, el doar măreşte determinarea celor care consideră independenţa sistemului judecătoresc un lucru amuzant. Cei care încearcă să facă din independenţa sistemului judecătoresc un lucru desuet ştiu că nu trebuie să caute mai departe.    14. M-aş fi aşteptat ca Curtea să folosească această oportunitate pentru a da speranţă populaţiei din Republica Moldova. A lăsa nişte speranţe timide pentru justiţie neatinse de politic. M-aş fi aşteptat ca Curtea să investigheze minuţios dacă hotărârea care l-a sancţionat pe reclamant s-a bazat pe motive întemeiate sau dacă ea s-a bazat, în genere, pe vreun motiv. M-aş fi simţit împlinit dacă Curtea ar fi întrebat cât de des judecătorul I.M. şi alţi candidaţi la premiul eroii rezistenţei au hotărât împotriva partidului de guvernământ sau a exponenţilor acestuia în procese de judecată politic sensibile. S-ar părea că administrarea justiţiei în Republica Moldova respectă câteva principii. Eu le-am căutat în articolul 6 şi nu am putut să găsesc niciunul din ele acolo. 15. Toate acestea mă îngrijorează profund. Am această prejudecată de modă veche împotriva judecătorilor aproape imparţiali. Eu nu răspund cu pasiune constantă convingerii unor politicieni precum că judecătorilor le stă bine oriunde, însă cel mai bine în buzunarele lor. Consider stupidă sau chiar neimportantă doctrina conform căreia justiţia trebuie nu doar făcută, dar trebuie văzută evident ca fiind făcută. Mult mai relevantă pentru mine este doctrina conform căreia pentru ca cei obsedaţi de control să acţioneze nestingherit, injustiţia trebuie nu doar făcută, dar trebuie văzută evident ca fiind făcută.   16. Cariera judecătorului I.M. a explodat de la un simplu judecător dintr-o judecătorie de sector până la funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie într-un timp mai scurt decât ar fi necesar de a spune „partidul are întotdeauna dreptate”. Într-un astfel de tablou deprimant, este încurajator de notat că sacrificiul judecătorilor care-şi canalizează eforturile în slujba bunăstării unei clase politice aflate la guvernare, nu întotdeauna le compromite carierele.   17. Am crezut că acesta a fost momentul potrivit pentru Curte să intre în panică. Această oportunitate de la sine evidentă de a îmbunătăţi administrarea justiţiei. În schimb, eu am fost nevoit să fiu martor la faptul că Curtea a acordat sistemului judecătoresc din Republica Moldova cea mai largă marjă de depreciere. ANEXĂ 1. Potrivit rapoartelor prezentate de reclamant şi necontestate de statul pârât, în perioada relevantă au avut loc o serie de numiri în funcţia de judecător bazate pe loialitatea faţă de partidul de guvernământ, demiterea ombudsmanului şi încercări de a limita independenţa Curţii Constituţionale. Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova a semnalat că guvernul a început o „epurare în masă” în sistemul judecătoresc. Şapte judecători au fost demişi, iar Preşedintele Republicii Moldova a refuzat să prelungească mandatul altor 57 de judecători. Preşedintele Asociaţiei Judecătorilor a declarat public în faţa mass-media că „oficiali guvernamentali de rang înalt făceau presiuni asupra judecătorilor pentru ca ei să emită hotărâri în favoarea organelor de stat.”   2. Prin intermediul unei modificări constituţionale, Preşedintele a obţinut dreptul să numească judecătorii şi să selecteze preşedinţii instanţelor, vicepreşedinţii acestora, precum şi judecătorii ierarhic inferiori pe un termen de patru ani, la recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii. Parlamentul (prin vot politic majoritar) a obţinut dreptul să numească pe un termen de patru ani judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, inclusiv preşedintele acesteia, Procurorul General şi ministrul Justiţiei.   3. Un alt raport, raportul de ţară pentru Republica Moldova pentru anul 2003 al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, a subliniat că „presiunea politică şi corupţia în rândul judecătorilor rămân a fi o problemă ... observatorii deseori au acuzat celelalte instanţe de judecată că sunt corupte şi influenţate politic ... factorii politici au jucat un rol important în reconfirmarea în funcţie a judecătorilor.”   4. Raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (Com D+1 (2003) 7) nu a făcut secret din faptul că independenţa sistemului judecătoresc din Republica Moldova reprezintă o „îngrijorare serioasă”. El a notat că exercitarea competenţei de a numi, reconfirma în funcţie şi demite judecătorii, cu care este înzestrat Preşedintele Republicii Moldova constituie „o ingerinţă gravă în independenţa sistemului judecătoresc”. Delegaţia oficiului Comisarului a încercat, fără succes, să stabilească ce garanţii se aplică în procedura care are ca rezultat neconfirmarea în funcţie a judecătorilor. Raportul a conchis că „practica prezidenţială curentă de a numi şi de a reconfirma în funcţie judecătorii nu oferă garanţii suficiente ale supremaţiei legii şi, prin urmare, par a fi arbitrare ... Astfel, este urgent ca practica prezidenţială să fie revizuită pentru a asigura independenţa sistemului judecătoresc şi supremaţia legii”.   5. În mod similar, Comisia Internaţională pentru Jurişti a prezentat o imagine foarte sumbră cu privire la funcţionarea sistemului judecătoresc în urma unei misiuni comune în Republica Moldova împreună cu Centrul pentru Independenţa Judecătorilor şi Avocaţilor din februarie 2004. Raportul său din 30 noiembrie 2004 a criticat tot ceea ce se referă la numirea, reconfirmarea în funcţie şi demiterea judecătorilor; el a constatat că aceste practici nu corespundeau deloc garanţiilor europene de bază minime pentru independenţa şi imparţialitatea sistemului judecătoresc şi a notat recurgerea masivă de către executiv şi legislativ la „justiţia la telefon” pentru a controla hotărârile judecătorilor.   6. În acelaşi context a fost şi declaraţia Federaţiei Internaţionale Helsinki pentru Drepturile Omului cu privire la „violările libertăţii media şi ale independenţei sistemului judecătoresc din Republica Moldova” din 10 iunie 2003, care a pretins că Federaţia era „profund îngrijorată de ... gravele violări ale libertăţii media şi ale independenţei sistemului judecătoresc ... sistemul judecătoresc continuă să fie supus ingerinţei politice excesive, statutul judecătorilor nu este sigur din cauza procedurii de reconfirmare în funcţie, a reformării larg contestate a sistemului judecătoresc şi precedentele de demiteri ilegale ale judecătorilor motivate politic ... abolirea garanţiilor pentru numirea în funcţie pe viaţă a judecătorilor şi numărul mare de demiteri din funcţie, de asemenea, exercită o presiune suplimentară asupra judecătorilor ... un mod de operare necriticabil în fond care are ca rezultat posibilitatea continuă pentru controlul executivului asupra sistemului judecătoresc şi încălcarea principiului separaţiei puterilor.”   7. Un spectru mai larg de relatări din străinătate cu privire la independenţa şi imparţialitatea sistemului judecătoresc din Republica Moldova poate fi găsit în prima anexă la raportul CIJ menţionat mai sus.