31005/03

SECłIA A TREIA   CAUZA IOAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 31005/03)   HOTĂRÂRE   (fond)   STRASBOURG   iulie 2008   HOTĂRÂRE DEFINITIVĂ   01/12/2008   Hotărârea devine definitivă în condiŃiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenŃie. Aceasta   poate suferi modificări de formă.   În cauza Ioan împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SecŃia a treia), reunită într-o cameră compusă din   Josep Casadevall, preꢀedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert   Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, ꢀi Santiago Quesada, grefier de secŃie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 iunie 2008,   pronunŃă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaꢀi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 31005/03 îndreptată împotriva României, prin care   un resortisant al acestui stat, doamna Rada Ioan („reclamanta”), a sesizat Curtea la 21 august   în temeiul art. 34 din ConvenŃia pentru apărarea drepturilor omului ꢀi a libertăŃilor   fundamentale („convenŃia”).   2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul   Răzvan-HoraŃiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. Reclamanta pretinde, în special, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a   imposibilităŃii de a beneficia de un teren înscris pe un titlu de proprietate care i-a fost eliberat   la 4 august 1994.   4. La 16 martie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu   art. 29 § 3 din convenŃie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea ꢀi fondul cauzei   vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANłELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1949 ꢀi are domiciliul la Greci, România.   6. În 1991, a intrat în vigoare Legea fondului funciar nr. 18/1991 („Legea nr. 18/1991”)   având ca obiect restituirea, în favoarea foꢀtilor proprietari, a unor bunuri deŃinute de persoane   publice.   7. În temeiul acestei legi, reclamanta ꢀi alte ꢀase persoane au prezentat comisiei locale din   comuna Oarja, responsabilă pentru aplicarea legii respective („comisia locală”), în calitatea   lor de moꢀtenitori ai G.T.I., o cerere privind un teren situat pe teritoriul comunei respective.   8. Prin decizia din 5 iunie 1991, comisia judeŃeană Argeꢀ pentru aplicarea Legii nr.   18/1991 („comisia judeŃeană”) a confirmat existenŃa unui teren de 417 ha în patrimoniul   comunei Oarja, precum ꢀi propunerile făcute de comisia locală din Oarja privind   reconstituirea dreptului de proprietate al anumitor persoane particulare asupra acestui teren.   De asemenea, cererea reclamantei privind reconstituirea dreptului de proprietate al acesteia   asupra unui teren a fost confirmată de către comisia judeŃeană.   9. Prin decizia administrativă din 13 aprilie 1992, reclamanta ꢀi alte ꢀase persoane au intrat   în posesia unui teren de 5,40 ha care era situat la marginea autostrăzii Bucureꢀti-Piteꢀti ꢀi din   care 7 714 mp aparŃineau reclamantei. La 4 august 1994, acestea au obŃinut titlul administrativ   de proprietate asupra acestui teren. Reclamanta a exploatat ea însăꢀi terenul având suprafaŃa   de 7 714 mp până la 13 noiembrie 2001, dată la care a încheiat un contract de închiriere cu o   societate agricolă pe o perioadă de trei ani.   10. Comunele Oarja ꢀi Bradu sunt învecinate.   11. La 31 octombrie 2000, întemeindu-se pe art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997   pentru modificarea ꢀi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, comisia locală din   Bradu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală din Bradu”) a introdus în faŃa   Judecătoriei Argeꢀ o acŃiune în anularea deciziei comisiei judeŃene din 5 iunie 1991. La 9   noiembrie 2000, comisia locală din Bradu ꢀi-a precizat acŃiunea ꢀi a solicitat anularea deciziei   respective în ceea ce priveꢀte partea în care se confirma existenŃa, în patrimoniul comunei   Oarja, a unui teren de 194 ha din terenul de 417 ha menŃionat anterior, pe motiv că acest teren   aparŃinuse întotdeauna comunei Bradu. Terenul având suprafaŃa de 194 ha era situat la   marginea autostrăzii Bucureꢀti-Piteꢀti, parcela nr. 2 ꢀi loturile 11, 18, 21, 23, 24 ꢀi 25 din   parcela nr. 3. Terenul atribuit reclamantei în 1992 era situat în lotul 11 din parcela nr. 3.   Reclamanta nu a fost parte la această procedură.   12. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, instanŃa a admis acŃiunea ꢀi a anulat, pe baza   unui raport de expertiză, partea din decizia din 5 iunie 1991 referitoare la existenŃa unui teren   de 194 ha în patrimoniul comunei Oarja, considerând că, potrivit probelor furnizate de către   părŃi, terenul respectiv făcuse întotdeauna parte din patrimoniul comunei Bradu.   13. Comisia judeŃeană a formulat apel împotriva acestei hotărâri, dar nu l-a motivat. ꢁi   Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteꢀti a formulat apel împotriva acestei hotărâri, subliniind   că respectiva comisie locală din Bradu nu avea interesul de a acŃiona ꢀi că judecătoria nu   făcuse cercetări cu privire la situaŃia juridică actuală a terenului respectiv.   14. Prin hotărârea din 22 martie 2001, Tribunalul Argeꢀ a anulat apelul comisiei judeŃene   invocând lipsa motivării ꢀi a admis apelul parchetului. InstanŃa a reŃinut că respectiva comisie   locală din Bradu era un terŃ în raport cu actul pentru care se solicita anularea, că aceasta ar fi   trebuit să respecte dispoziŃiile prevăzute la art. 60 din Legea nr. 18/1991 ꢀi să iniŃieze o   procedură de drept comun. Tribunalul a considerat că respectiva comisie din Bradu ar fi   trebuit, iniŃial, să conteste reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Bradu,   iar, ulterior, să introducă o acŃiune numai împotriva comunei Oarja.   15. Tribunalul a considerat, de asemenea, că art. III alin. (1) lit. a) nu se referea decât la   nulitatea absolută a actelor de reconstituire sau de constituire eliberate unei persoane fizice, ꢀi   nu la cea a actelor eliberate de către comisiile judeŃene unei comisii locale. În plus, tribunalul   a reŃinut că respectiva comisie locală din Bradu a introdus acŃiunea la nouă ani după ce   decizia contestată a produs efecte juridice, terenul în litigiu a intrat în circuitul civil, iar   dreptul de proprietate al anumitor persoane particulare asupra unor parcele din acest teren a   fost reconstituit. Acesta a subliniat că anularea deciziei din 5 iunie 1991 ar aduce atingere   dreptului de proprietate al persoanelor particulare care au obŃinut în mod legal reconstituirea   dreptului lor de proprietate.   16. Comisia locală din Bradu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, subliniind că   avea un interes de a acŃiona ꢀi că terenul respectiv aparŃinuse întotdeauna comunei Bradu.   17. Prin hotărârea din 19 septembrie 2001, Curtea de Apel Piteꢀti a admis acest recurs ꢀi a   anulat partea din decizia contestată referitoare la terenul de 194 ha. Curtea de Apel a reŃinut   că, potrivit art. II din Legea nr. 169/1997, dispoziŃiile acestei legi nu puteau să aducă atingere   titlurilor de proprietate ꢀi celorlalte acte eliberate în conformitate cu Legea nr. 18/1991. Cu   toate acestea, Curtea de Apel a apreciat că decizia comisiei judeŃene din 5 iunie 1991 aducea   atingere Legii nr. 18/1991, pe motiv că aceasta confirma dreptul de proprietate al comisiei   locale din Oarja asupra terenului de 194 ha, deꢀi aceasta din urmă nu era proprietara legitimă   a terenului. Astfel, decizia contestată aducea atingere drepturilor persoanelor particulare din   Bradu, al căror drept de proprietate trebuia reconstituit în cadrul satului.   18. La 21 martie 2002, comisia locală din Bradu ꢀi comisia judeŃeană au reconstituit   dreptul de proprietate al lui D.M. asupra unui teren de 5 ha din care făcea parte terenul   reclamantei. La 24 aprilie ꢀi 7 iulie 2003, D.M. a vândut terenul către societatea comercială F.   ꢀi P.A.M.   19. În cursul anului 2002, societatea agricolă care exploata terenul reclamantei a informat-   o pe aceasta din urmă că era împiedicată de către terŃi să utilizeze bunul. Cu ocazia   demersurilor efectuate la primărie ꢀi la societatea comercială F., reclamanta a fost informată,   la o dată neprecizată, că terenul respectiv fusese transferat în patrimoniul comunei Bradu, care   reconstituise dreptul de proprietate asupra acestuia în favoarea unor terŃi. La 3 iulie 2003,   reclamanta ꢀi alte familii care se aflau în aceeaꢀi situaŃie au fost convocate la primărie, unde   senatorul N.C. le-a informat că urmau să le fie atribuite alte terenuri.   20. Din actele aflate la dosar reiese că nici o hotărâre judecătorească nu a anulat titlul de   proprietate al reclamantei asupra terenului respectiv ꢀi că nici o despăgubire nu i-a fost oferită   acesteia până în prezent.   AcŃiunea în anularea titlului de proprietate al lui D.M.   21. La 28 iulie 2003, reclamanta ꢀi ceilalŃi titulari ai titlului de proprietate din 4 august   au introdus în faŃa Judecătoriei Piteꢀti o acŃiune în anularea titlului de proprietate al lui   D.M. Întrucât D.M. vânduse terenul respectiv societăŃii F., reclamanta a completat obiectul   acŃiunii sale, la 14 ianuarie 2004, cu un capăt de cerere pentru revendicarea terenului de la   societatea menŃionată. La 11 februarie 2004, reclamanŃii, printre care reclamanta, ꢀi-au   îndreptat acŃiunea în revendicare împotriva P.A.M.   22. Prin hotărârea din 9 martie 2005, judecătoria a respins acŃiunea, pe motiv că existau   două titluri de proprietate asupra aceluiaꢀi teren.   23. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2005, Tribunalul Argeꢀ a admis apelul părŃilor ꢀi a   trimis cauza pentru la prima instanŃă, pe motiv că judecătoria nu ꢀi-a motivat hotărârea ꢀi nu a   soluŃionat toate capetele de cerere care îi fuseseră prezentate. Prin hotărârea definitivă din 15   mai 2006, Curtea de Apel Piteꢀti a respins recursul introdus de societatea F. împotriva   hotărârii din 29 noiembrie 2005, considerând că era nefondat.   24. Din dosar reiese că respectiva cauză este în continuare pe rolul primei instanŃe în faŃa   Judecătoriei Piteꢀti.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   Legea fondului funciar nr. 18/1991   Art. 8   „(1) Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor   agricole de producŃie se face în condiŃiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau   constituirea acestui drept.   (2) De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de   producŃie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum ꢀi, în condiŃiile legii civile,   moꢀtenitorii acestora [...]”   Art. 11   „(1) În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective   a terenurilor celor îndreptăŃiŃi ꢀi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraꢀ sau municipiu, se   constituie […] o comisie condusă de primar.   (2) Comisiile comunale, orăꢀeneꢀti sau municipale vor funcŃiona sub îndrumarea unei comisii judeŃene,   numită prin decizia prefecturii ꢀi condusă de prefect.   (4) Comisia judeŃeană este competentă să soluŃioneze contestaŃiile ꢀi să valideze sau să invalideze măsurile   stabilite de comisiile subordonate.   (5) Împotriva hotărârii comisiei judeŃene, cel nemulŃumit poate face plângere la judecătoria în raza căreia este   situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoꢀtinŃă de soluŃia dată de comisia judeŃeană.   (8) Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziŃiilor imperative din prezenta   lege cu privire la dreptul de a obŃine titlul de proprietate, la întinderea suprafeŃei de teren ce se cuvine ꢀi, dacă   este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeŃe, potrivit legii.”   Art. 60   „TerŃii care au fost vătămaŃi în drepturile lor prin hotărârea comisiei judeŃene sau prin ordinul prefectului ori   în alt mod, prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor primarului, ꢀi care nu aveau   interes de a se adresa acestor organe, având deja un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se   recunoscuse un asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acŃiunilor de drept comun, petitorii sau,   după caz, posesorii, în special revendicarea, ꢀi nu procedura prevăzută în acest capitol [cap. 4].”   25. Art. 60 a fost abrogat de Legea nr. 247/2005 la 25 iulie 2005.   26. Cap. 4 din Legea nr. 18/1991 prevede o procedură de contestare a deciziilor comisiei   judeŃene de către persoanele care au solicitat reconstituirea sau constituirea dreptului lor de   proprietate ꢀi care nu sunt mulŃumite de decizia pronunŃată de comisia judeŃeană. Aceste   plângeri se adresează judecătoriei în termen de treizeci de zile de la comunicarea deciziei.   B. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind   procedura de constituire, atribuŃiile ꢀi funcŃionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de   proprietate privată asupra terenurilor, a modelului si modului de atribuire a titlurilor de   proprietate, precum ꢀi punerea în posesie a proprietarilor   Art. 34   „Pe baza documentaŃiilor înaintate de comisiile comunale, orăꢀeneꢀti sau municipale, comisia judeŃeană,   după operaŃiunea de validare, emite titlul de proprietate […].”   C. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea ꢀi completarea Legii fondului funciar nr.   18/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 4 noiembrie 1997   Art. II   „DispoziŃiile modificatoare sau de completare ori de abrogare ale prezentei legi nu aduc atingere în nici un   fel titlurilor ꢀi altor acte de proprietate eliberate, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991,   la data întocmirii lor.”   Art. III   „(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziŃiilor legislaŃiei civile aplicabile la data încheierii actului   juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:   a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu   erau îndreptăŃite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri [...]”   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA   CONVENłIE   27. Reclamanta se plânge de imposibilitatea de a beneficia de parcela de teren înscrisă în   titlul său de proprietate, deoarece autorităŃile locale au eliberat un al doilea titlu de proprietate   unor terŃi. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenŃie, redactat după cum urmează:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de   proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică ꢀi în condiŃiile prevăzute de lege ꢀi de principiile generale   ale dreptului internaŃional.   DispoziŃiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare   pentru a reglementa folosinŃa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a   altor contribuŃii, sau a amenzilor.”   28. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   1. Cu privire la excepŃia de neepuizare a căilor de atac interne   29. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamantă, acŃiunea în   revendicare împotriva lui D.M. ꢀi acŃiunea în anularea titlului de proprietate al acestuia din   urmă fiind în continuare pe rolul instanŃelor naŃionale. Acesta observă că reclamanta este   proprietara terenului, în măsura în care titlul de proprietate al acesteia nu a fost anulat ꢀi în   măsura în care nici o acŃiune privind anularea acestuia nu este pe rolul instanŃelor naŃionale.   Făcând trimitere la cauza Novotny împotriva Republicii Cehe [(dec.) nr. 46148/99, 18 martie   2003], Guvernul susŃine că o acŃiune în revendicare împotriva lui D.M. ꢀi a subdobânditorilor   ar permite clarificarea situaŃiei juridice a terenului, în măsura în care instanŃele naŃionale ar   trebui să compare titlurile de proprietate ale părŃilor în litigiu.   30. Guvernul evidenŃiază cele două aspecte la care se referă acŃiunea în revendicare, ꢀi   anume recunoaꢀterea dreptului de proprietate ꢀi obŃinerea posesiei bunului imobil. O astfel de   acŃiune nu poate fi făcută inaplicabilă decât prin invocarea uzucapiunii de scurtă durată.   Potrivit Guvernului, acŃiunea în revendicare implică, de asemenea, realizarea unei expertize   pentru clarificarea situaŃiei de facto, în măsura în care două titluri de proprietate eliberate   pentru aceeaꢀi parcelă menŃionează, totuꢀi, suprafeŃe diferite ꢀi vecini diferiŃi, cu excepŃia   locului denumit „autostrada Bucureꢀti-Piteꢀti”.   31. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.   32. Curtea reaminteꢀte faptul că regula epuizării căilor de atac interne urmăreꢀte să acorde   statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările ce le sunt imputate înainte   ca aceste încălcări să-i fie supuse atenŃiei. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea   internă oferă o cale de atac efectivă privind pretinsa încălcare ꢀi disponibilă atât în teorie, cât   ꢀi în practică la momentul faptelor, adică, fiind accesibilă, putea oferi reclamantului   rezolvarea cererilor sale ꢀi prezenta perspective rezonabile de reuꢀită [a se vedea, printre   altele, Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56581/00, pct. 43 ꢀi 46, CEDO 2006-II].   33. Curtea reiterează că introducerea unei acŃiuni în justiŃie împotriva unor persoane   particulare nu poate constitui o cale de atac care trebuie epuizată de către un reclamant, atunci   când acesta din urmă se plânge de o acŃiune pozitivă din partea autorităŃilor [a se vedea,   mutatis mutandis, hotărârea Pine Valley Developments Ltd ꢀi alŃii împotriva Irlandei din 29   noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, pct. 48, Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96,   pct. 47 in fine, CEDO 1999–II]. Or, în speŃă, reclamanta se plânge de imposibilitatea de a   beneficia de terenul său ca urmare a acŃiunii autorităŃilor administrative care au atribuit bunul   său imobil unei alte persoane particulare prin eliberarea unui titlu de proprietate în favoarea   acesteia din urmă. Impunând reclamantei să iniŃieze proceduri împotriva unei persoane   particulare, în timp ce propriul său comportament se află la originea situaŃiei în litigiu create,   statul s-ar sustrage de la obligaŃia pe care o are de a asigura respectarea dreptului de   proprietate. În acest context, Curtea consideră că respectivele căi de atac invocate de Guvern   nu constituie căi de atac care trebuie epuizate.   34. Curtea consideră, de asemenea, că prezenta cauză este diferită de cauza Novotny, citată   anterior, în care intervenŃia autorităŃilor se datora refuzului reclamantului de a părăsi   apartamentul în care locuia în calitate de chiriaꢀ, deꢀi o hotărâre judecătorească dispusese   evacuarea acestuia. Or, în prezenta cauză, reclamanta nu era deloc responsabilă de acŃiunea   imputată autorităŃilor.   35. Curtea reaminteꢀte că s-a pronunŃat în situaŃii similare în sensul că nici acŃiunea în   revendicare împotriva unei persoane particulare, nici acŃiunea în anularea titlului de   proprietate eliberat acesteia din urmă de către stat nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate   (Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr. 2911/02, pct. 30-32, 29 septembrie 2005, ꢀi   Popescu ꢀi Daꢀoveanu împotriva României, nr. 24681/03, pct. 26-29, 19 iulie 2007).   36. Prin urmare, este necesar să se respingă excepŃia Guvernului.   2. Cu privire la nerespectarea termenului de ꢀase luni   37. Curtea consideră necesar să examineze în speŃă dacă a fost respectat termenul de ꢀase   luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenŃie [a se vedea, mutatis mutandis, Blečić împotriva   CroaŃiei (dec.), nr. 59532/00, 30 ianuarie 2003]. Curtea reaminteꢀte că, atunci când pretinsa   încălcare constă într-o situaŃie continuă, termenul de ꢀase luni nu începe să curgă decât din   momentul în care această situaŃie continuă a luat sfârꢀit [a se vedea, mutatis mutandis,   Hornsby împotriva Greciei, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri ꢀi decizii 1997-   II, p. 508, pct. 35, ꢀi Marinakos împotriva Greciei, (dec.) nr. 49282/99, 29 martie 2000].   38. În speŃă, Curtea consideră că imposibilitatea pretinsă de către reclamantă de a   beneficia, de mai mulŃi ani, de dreptul său de proprietate, recunoscut, totuꢀi, printr-un titlu de   proprietate valabil, se interpretează drept o situaŃie continuă. Până în prezent, reclamantei nu i   s-a restituit bunul în litigiu ꢀi nici nu i-a fost acordată vreo despăgubire. Întrucât este vorba de   o situaŃie continuă, nu îi poate fi opus, prin urmare, termenul de ꢀase luni prevăzut la art. 35 §   din convenŃie (a se vedea DrăculeŃ împotriva României, nr. 20294/02, 6 decembrie 2007,   pct. 42-44).   3. Cu privire la temeinicia cauzei   39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35   § 3 din convenŃie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă nici un alt motiv de   inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   40. Reclamanta subliniază că titlul de proprietate i-a fost eliberat în mod legal la 4 august   1994, dar că se află, în prezent, în imposibilitatea de a utiliza terenul ca urmare a acŃiunii   autorităŃilor care, iniŃial, au transferat terenul comunei învecinate ꢀi, ulterior, au eliberat un   titlu de proprietate unui terŃ.   41. Guvernul îꢀi reiterează argumentele privind caracterul prematur al cererii ꢀi obligaŃia   reclamantei de a iniŃia o acŃiune în revendicare împotriva lui D.M. ꢀi a subdobânditorilor.   Potrivit acestuia, acŃiunea în revendicare este în favoarea securităŃii raporturilor juridice.   42. Curtea observă că părŃile convin asupra faptului că reclamanta beneficiază de un titlu   de proprietate valabil asupra terenului respectiv. Aceasta reaminteꢀte că a hotărât deja că o   decizie administrativă prin care reclamanŃii erau recunoscuŃi drept titulari ai unui drept de   proprietate asupra unui bun imobil se interpreta drept o creanŃă împotriva statului român, ce   putea fi considerată suficient de determiantă pentru a fi calificată drept „valoare patrimonială”   ꢀi implica protecŃia art. 1 din Protocolul nr. 1 [Manoilescu ꢀi Dobrescu împotriva României   (dec.), nr. 60861/00, pct. 88, CEDO 2005-VI ꢀi DrăculeŃ citată anterior, pct. 40].   43. În speŃă, Curtea consideră că decizia administrativă prin care reclamanta a fost   recunoscută drept titulara unui drept de proprietate ꢀi faptul că i-a fost eliberat un titlu de   proprietate necontestat asupra unui teren în posesia căruia a fost ꢀi pe care l-a exploatat în   mod direct sau indirect timp de peste nouă ani au indus acesteia, pe bună dreptate, siguranŃa   de a putea păstra posesia efectivă ꢀi folosinŃa terenului. Prin urmare, Curtea consideră că   reclamanta avea un drept patrimonial care era interpretat drept un bun în sensul art. 1 din   Protocolul nr. 1.   44. Curtea reaminteꢀte că art. 1 din Protocolul nr. 1, care are drept obiectiv principal   protejarea individului împotriva oricărei atingeri aduse respectării bunurilor proprii din partea   statului, poate, de asemenea, să implice obligaŃii pozitive ale statului cu privire la anumite   măsuri necesare protejării dreptului de proprietate [Öneryıldız împotriva Turciei (GC), nr.   48939/99, pct. 134, CEDO 2004-XII, ꢀi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr.   48553/99, pct. 96, CEDO 2002-VII].   45. Pentru a aprecia conformitatea dintre conduita statului ꢀi art. 1 din Protocolul nr. 1,   Curtea trebuie să recurgă la o examinare globală a diverselor interese în cauză, Ńinând seama   de faptul că scopul convenŃiei este protejarea drepturilor care sunt „concrete ꢀi efective”.   Aceasta trebuie să privească dincolo de aparenŃe ꢀi să caute realitatea situaŃiei în litigiu.   46. Curtea reaminteꢀte că, deꢀi convenŃia nu impune statelor obligaŃia de a restitui bunurile   confiscate, în urma adoptării unei soluŃii de către stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu o   claritate ꢀi o coerenŃă rezonabile, astfel încât să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică ꢀi   incertitudinea pentru subiectele de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluŃii   [Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92, CEDO 2005-XII (extrase)].   47. În cazul de faŃă, nu se contestă faptul că reclamanta, proprietara terenului respectiv, pe   care l-a folosit timp de peste nouă ani, a pierdut posesia acestuia ca urmare a unei decizii a   autorităŃilor prin care era transferat, fără ꢀtirea persoanei în cauză, unei comune învecinate ꢀi   după ce comisia judeŃeană a eliberat un al doilea titlu de proprietate asupra aceluiaꢀi teren.   48. Curtea observă că Legea nr. 18/1991 prevedea măsuri de reparaŃie în favoarea foꢀtilor   proprietari de terenuri care le cedaseră cooperativelor agricole de producŃie în timpul   regimului comunist. În temeiul acestei legi, dreptul de proprietate al acestor persoane asupra   unui teren putea fi constituit sau reconstituit.   49. Potrivit CurŃii, faptul că autorităŃile competente ꢀi-au îndeplinit faŃă de reclamantă   obligaŃia de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu poate să le   exonereze pe acestea de orice responsabilitate ulterioară privind atingerile aduse dreptului   persoanei în cauză, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, imputabile propriilor lor acŃiuni.   Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât faptele din speŃă arată în mod clar că   autorităŃile administrative locale ꢀi judeŃene sunt cele care au creat ꢀi au întreŃinut situaŃia în   litigiu.   50. Curtea observă că, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei ꢀi   al punerii sale în posesie asupra terenului, ꢀi anume în 1992, comisia locală era singura   competentă să stabilească amplasamentul terenului asupra căruia trebuia să fie reconstituit   dreptul reclamantei (Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 39, 16 septembrie 2003 ꢀi   Hauler împotriva României, nr. 67703/01, pct. 21, 34-36, 12 iulie 2007). Prin urmare, era   sarcina acesteia să se asigure că terenul respectiv făcea într-adevăr parte din patrimoniul   comunei. De asemenea, comisia judeŃeană a confirmat existenŃa terenului de 194 ha în   patrimoniul comunei Oarja. Prin urmare, Curtea constată că autorităŃile administrative au avut   ocazia să verifice dacă sunt într-adevăr întrunite condiŃiile pentru eliberarea titlului de   proprietate ꢀi să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii (Gashi împotriva   CroaŃiei, nr. 32457/05, pct. 39, 13 decembrie 2007).   51. După reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, reclamanta avea   încrederea legitimă că putea beneficia netulburată de dreptul său de proprietate. Nouă ani mai   târziu, perioadă pe parcursul căreia aceasta a exploatat terenul, autorităŃile locale au iniŃiat   demersuri pentru a clarifica situaŃia juridică a terenului.   52. În plus, Curtea consideră că era sarcina autorităŃilor locale ꢀi judeŃene, competente să   asigure reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantei, să aducă la cunoꢀtinŃa   acesteia, printr-o decizie formală, motivele modificării amplasamentului terenului său, ꢀi să   facă demersurile necesare pentru a se asigura că dreptul de proprietate valabil al acesteia,   recunoscut în temeiul Legii nr. 18/1991, este concret ꢀi efectiv (mutatis mutandis,   Ioachimescu ꢀi Ion împotriva României, nr. 18013/03, pct. 31, 12 octombrie 2006 ꢀi Grosu   împotriva României, nr. 2611/02, pct. 52, 28 iunie 2007).   53. Curtea observă, în această privinŃă, că art. II din Legea nr. 169/1997 prevedea că   modificările aduse Legii nr. 18/1991 nu puteau aduce atingere drepturilor de proprietate   reconstituite, cu respectarea prevederilor acestei legi. Pentru modificarea situaŃiilor juridice   create, se putea invoca doar nulitatea absolută a actelor eliberate unor persoane fizice, pentru   nerespectarea dispoziŃiilor Legii nr. 18/1991. Prin urmare, constatarea nulităŃii absolute   constituia prealabilul adoptării oricărui nou act juridic în temeiul noii legi, pentru a asigura o   coerenŃă în aplicarea dispoziŃiilor legale. Or, în speŃă, deꢀi instanŃele naŃionale au constatat   nulitatea unui act administrativ în favoarea comisiei locale, titlul administrativ al reclamantei   nu a fost contestat în justiŃie. În plus, Guvernul recunoaꢀte în mod explicit că reclamanta a   rămas proprietara terenului ꢀi că aceasta îꢀi întemeiază apărarea pe acest fapt.   54. Deꢀi nu este de competenŃa CurŃii să examineze conformitatea dintre titlul reclamantei   sau cel al terŃului respectiv ꢀi dispoziŃiile Legii nr. 18/1991 ꢀi nici să hotărască dacă   amplasamentul terenului a fost stabilit în mod corect, aceasta nu poate decât să constate că, în   prezent, există două titluri de proprietate valabile asupra aceluiaꢀi teren, fapt ce o situează pe   reclamantă în imposibilitatea de a beneficia de propriul bun (Popescu ꢀi Daꢀoveanu, citată   anterior, pct. 36, ꢀi, a contrario, Velikovi ꢀi alŃii împotriva Bulgariei, nr. 43278/98, 45437/99,   48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 ꢀi 194/02, pct. 159, 15 martie   2007).   55. Curtea poate accepta că anularea deciziei în partea cu privire la terenul de 194 ha era   necesară pentru a se asigura reconstituirea dreptului de proprietate al locuitorilor din Bradu, în   lipsa căreia aceꢀtia ar fi putut, de asemenea, să se plângă de încălcarea dreptului lor de   proprietate, în măsura în care aveau dreptul să li se elibereze titluri de proprietate (a contrario,   Gashi citată anterior, pct. 40). Cu toate acestea, Curtea reaminteꢀte că a hotărât că atenuarea   anumitor încălcări nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporŃionate (a se vedea, mutatis   mutandis, Pincová ꢀi Pinc, nr. 36548/97, CEDO 2002-VIII, pct. 58, ꢀi Raicu împotriva   României, nr. 28104/03, pct. 25, 19 octombrie 2006) ꢀi că erorile autorităŃilor administrative   nu trebuie suportate exclusiv de către persoanele particulare respective. Beneficiarul unui titlu   administrativ de proprietate necontestat ꢀi care a avut posesia unui teren pe parcursul a nouă   ani nu trebuie să suporte consecinŃele sistemului administrativ instituit, care a condus, în   speŃă, la coexistenŃa a două titluri administrative asupra aceluiaꢀi teren, aducând astfel   atingere principiului securităŃii raporturilor juridice.   56. În afară de aceasta, trebuie să se constate că, deꢀi este titulara unui titlu de proprietate   valabil, reclamanta este privată de terenul său de peste cinci ani, fără să fi primit nici   despăgubiri, nici teren echivalent până în prezent, ꢀi că autorităŃile locale nu au avut nici o   iniŃiativă pentru a pune capăt acestei situaŃii, de care sunt, totuꢀi, responsabile (a se vedea,   DrăculeŃ citată anterior, pct. 50, ꢀi, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României, nr.   48102/99, pct. 80, 81, 2 martie 2004).   57. Aceste elemente sunt suficiente CurŃii pentru a constata că statul nu ꢀi-a respectat   obligaŃia de a asigura constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, garantat de art. 1 din   Protocolul nr. 1.   58. Prin urmare, a existat ꢀi există în continuare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENłIE   59. Reclamanta denunŃă o încălcare a art. 6 din convenŃie, pe motiv că nu a fost chemată să   intervină în procedura care a luat sfârꢀit prin hotărârea CurŃii de Apel Ploieꢀti din 19   septembrie 2001.   60. Guvernul ridică excepŃia întemeiată pe lipsa calităŃii de victimă a reclamantei, în   măsura în care aceasta nu era parte la procedură. Acesta consideră, de asemenea, că art. 6 din   convenŃie nu este aplicabil în speŃă, în măsura în care procedura nu se referea la drepturile ꢀi   obligaŃiile cu caracter civil în temeiul cărora reclamanta putea să se pretindă titulară.   Guvernul observă, de asemenea, că procesul civil este guvernat de regula disponibilităŃii, ceea   ce implică faptul că instanŃele nu pot extinde ex officio cadrul procesual în privinŃa terŃilor.   61. Chiar dacă este prezentat în faŃa CurŃii în termenul de ꢀase luni impus de art. 35 din   convenŃie, Curtea subliniază că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus ꢀi   trebuie, prin urmare, să fie, de asemenea, declarat admisibil.   62. Având în vedere constatarea sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra   pct. 48-57), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în   speŃă, această dispoziŃie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENłIE   63. Art. 41 din convenŃie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenŃiei sau a protocoalelor sale ꢀi dacă dreptul   intern al înaltei părŃi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinŃelor acestei încălcări,   Curtea acordă părŃii lezate, dacă este cazul, o reparaŃie echitabilă.”   64. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, 3 394 285 000 lei româneꢀti vechi   (ROL), reprezentând valoarea părŃii sale din teren, precum ꢀi 1 000 000 000 ROL,   reprezentând valoarea producŃiei pentru perioada cuprinsă între 2003 ꢀi 2007. Aceasta solicită,   de asemenea, 200 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral ꢀi 200 000 000 ROL pentru   cheltuielile de judecată suportate.   65. Guvernul consideră că, în măsura în care nu s-a stabilit cu certitudine că terenul de 5,4   ha menŃionat în titlul de proprietate a fost ocupat în întregime de către terŃi ꢀi în măsura în   care nu s-a efectuat nici un partaj între reclamantă ꢀi ceilalŃi coproprietari, nu se poate preciza   amploarea prejudiciului material. Acesta observă că, în cadrul procedurii interne privind   anularea titlului de proprietate, a fost realizată o expertiză. Aceasta stabileꢀte valoarea   terenului în litigiu la 2 376 000 ROL ꢀi nu a fost contestată de către reclamantă. Prin urmare,   pe baza acestei expertize, valoarea terenului aparŃinând reclamantei ar fi de 339 428,57 lei   româneꢀti noi (RON). În ceea ce priveꢀte lipsa de folosinŃă, Guvernul consideră că cea mai   bună reparaŃie este restitution in integrum ꢀi că, în acest caz, nu ar trebui acordată nici o sumă   cu acest titlu.   Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există nici o legătură de   cauzalitate între pretinsele încălcări ale convenŃiei ꢀi prejudiciul moral pretins. În orice caz,   acesta apreciază că suma solicitată este excesivă ꢀi că o constatare a încălcării ar putea   constitui, în sine, o reparaŃie suficientă a prejudiciului moral pretins.   66. Curtea consideră că, în circumstanŃele cauzei, întrebarea cu privire la aplicarea art. 41   din convenŃie nu este relevantă. Prin urmare, este necesar să nu se pronunŃe asupra întrebării   ꢀi să se stabilească procedura ulterioară, Ńinând seama de eventualitatea unui acord între statul   pârât ꢀi reclamantă (art. 75 § 1 din regulament).   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Declară cererea admisibilă;   2. Hotărăꢀte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenŃie;   3. Hotărăꢀte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din   convenŃie;   4. Hotărăꢀte că întrebarea cu privire la aplicarea art. 41 din convenŃie nu este relevantă; în   consecinŃă,   a) amână pronunŃarea asupra acestei întrebări;   b) solicită Guvernului ꢀi reclamantei să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data   la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenŃie, observaŃiile   lor cu privire la această întrebare ꢀi, în special, să o informeze asupra oricărui acord la care ar   putea ajunge;   c) amână pronunŃarea asupra procedurii ulterioare ꢀi delegă preꢀedintelui camerei sarcina   de a o stabili după caz.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 1 iulie 2008, în temeiul art. 77 § 2   ꢀi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Grefier   Josep Casadevall   Preꢀedinte