31675/04

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Curtea Europeană a Drepturilor Omului     SECŢIA A TREIA     CAUZA CODARCEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 31675/04)                     HOTĂRÂRE       STRASBOURG   2 iunie 2009       Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă. În cauza Codarcea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:   JOSEP CASADEVALL, preşedinte,   ELISABET FURA-SANDSTRÖM,   CORNELIU BIRSAN,   ALVINA GYULUMYAN,   EGBERT MYJER,   INETA ZIEMELE,   ANN POWER, judecători,   şi SANTIAGO QUESADA, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 mai 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 31675/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elvira Codarcea („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 august 2004 în temeiul art.34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). 2. Guvernul român („guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanta invoca în special în temeiul art. 6 şi 8 din Convenţie, durata excesivă şi ineficienţa procedurii care viza angajarea răspunderii medicului care a supus-o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i solicita, în mod valabil, consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe. 4. La 28 februarie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1933 şi are domiciliul în Târgu-Mureş. Aceasta este avocat în baroul Mureş.   Intervenţiile chirurgicale suferite de reclamantă la spitalul din Târgu-Mureş   6. În 1996, reclamanta a suferit mai multe intervenţii chirurgicale la faţă, efectuate de doctorul B., chirurg plastic la Spitalul clinic municipal Târgu Mureş. 7. Într-o primă etapă, aceasta a fost spitalizată în perioada 4-7 iunie 1996 cu diagnosticul de papilom submandibular şi o problemă de cicatrizare post-operatorie la coapsa dreaptă. Medicul B. i-a recomandat o intervenţie chirurgicală de natură plastică. Cu această ocazie, respectivul medic i-a aplicat reclamantei o operaţie de blefaroplastie (corectarea pleoapelor prin chirurgie estetică). 8. Reclamanta a fost din nou spitalizată în cadrul aceleiaşi clinici în perioada 8-9 august 1996 cu diagnosticul de lagoftalmie cicatricială post-blefaroplastie (închidere insuficientă a pleoapelor din cauza unor cicatrice postoperatorii). Acelaşi medic B. a efectuat o nouă intervenţie chirurgicală de blefaroplastie la ambii ochi, reclamantei, care constă în extirparea cicatricei formate sub pleoapa dreaptă în urma blefaroplastiei anterioare, urmată de o grefă de piele provenind de la nivelul fosei iliace drepte. De asemenea, medicul a efectuat şi o „plastie în Z” la ambii ochi, în colţul palpebral-nazal inferior. 9. În perioada 20-21 august 1996, reclamanta a fost spitalizată, pentru a treia oară, la Spitalul clinic municipal Târgu Mureş, iar medicul B. a operat-o din nou. Aceasta a fost supusă unei a treia blefaroplastii, unei mastopexii (remodelarea sânilor) şi refacerea cicatricei de pe coapsa dreaptă. 10. După cele trei intervenţii chirurgicale la care a fost supusă la spitalul din Târgu Mureş, reclamanta a prezentat o pareză facială pe partea dreaptă şi alte câteva sechele care au necesitat tratament medical.   B. Îngrijirile medicale acordate după intervenţiile chirurgicale suferite de reclamantă la spitalul din Târgu-Mureş   11. În perioada 8-10 octombrie 1996, reclamanta a fost spitalizată la Spitalul clinic de oftalmologie Bucureşti cu diagnosticul de fante palpebrale inegale la ambii ochi şi ectropion la ochiul stâng (eversiunea pleoapei care duce la expunerea globului ocular). Medicul care a examinat-o a notat şi faptul că pacienta prezenta o pareză facială pe partea dreaptă. 12. La 9 octombrie 1996, reclamanta a suferit o intervenţie chirurgicală care a constatat în rezecţia cicatricelor cheloide de pe pleoapa dreaptă superioară şi o intervenţie chirurgicală pentru ectropionul de la ochiul stâng. 13. La 8 ianuarie 1997, aceasta a fost diagnosticată de un medic oftalmolog cu keratopatie lagoftalmică la ochiul drept (afecţiune a corneei cauzată de închiderea insuficientă a pleoapelor), paralizie facială post-plastie şi lagoftalmie cicatricială la ambii ochi. 14. La 15 ianuarie 1997, reclamanta a fost examinată în cadrul secţiei de chirurgie plastică a Spitalului de urgenţă Bucureşti şi a fost diagnosticată cu o cicatrice hipertrofică la ochiul stâng. 15. La 29 iunie 1997, clinica privată Atlas a diagnosticat-o cu sindrom neurastenic-depresiv. 16. La 2 octombrie 1997, clinica de fizioterapie din Târgu Mureş i-a recomandat un tratament pentru pareza sa facială. 17. La 3 august 1998, Spitalul clinic de chirurgie plastică şi reparatorie din Bucureşti a diagnosticat-o pe reclamantă cu blefaropareză superioară moderată, cu cicatrice postoperatorii după lifting facial, o pareză facială pe partea dreaptă în curs de vindecare şi i-a recomandat o blefaroplastie superioară, extirparea cicatricelor post lifting şi o sutură directă, precum şi continuarea tratamentelor cu medicamente şi fizioterapie pentru pareză. 18. La 3 septembrie 2004, reclamanta a fost spitalizată în cadrul clinicii private Marmed din Târgu Mureş cu diagnosticul de ectropion. 19. La 20 septembrie 2006, aceeaşi clinică privată a diagnosticat-o cu lagoftalmie.   Examene medico-legale   20. La 30 septembrie 1998, un prim raport medico-legal eliberat de Institutul de medicină legală din Bucureşti şi care viza afecţiunile postoperatorii ale reclamantei a constatat faptul că aceasta prezenta cicatrice din 5 iunie 1996 şi includea o prezentare a intervenţiilor suferite în perioada 7 iunie 1996 – 3 august 1998 şi concluziona că, până la finalizarea tuturor intervenţiilor medicale chirurgicale şi oftalmologice, nu se putea stabili dacă reclamanta prezenta în continuare o infirmitate sau a fost supusă unei mutilări. 21. O a doua expertiză medico-legală a fost efectuată la 11 aprilie 1999. Concluziile sale prevedeau că intervenţia chirurgicală estetică a fost efectuată la cererea reclamantei şi că nu au existat erori de tehnică chirurgicală, complicaţiile postoperatorii fiind imprevizibile. 22. La 28 martie 2000, un al treilea raport medico-legal emis de acelaşi institut de medicină legală a concluzionat că în urma intervenţiei chirurgicale din iunie 1996, reclamanta a trebuit să fie supusă altor intervenţii chirurgicale pentru corectarea ectropioanelor rezultate din rezecţiile tegumentare mai ample decât era necesar. S-a constatat că prima intervenţie chirurgicală la care a fost supusă reclamantă prezenta erori de tehnică chirurgicală, şi anume incizie tegumentară bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia şi a dus la apariţia hemipareză facială prin atingerea nervului facial. De asemenea, raportul concluziona că pareza facială a fost imprevizibilă şi că, în mare parte, a dispărut ca urmare a fizioterapiei. Persista o deficienţă motorie, şi anume o pareză a colţului drept al gurii. Raportul preciza că era imposibilă aprecierea timpului necesar pentru o recuperare totală şi că o nouă expertiză medico-legală era necesară după un an pentru a stabili dacă exista o infirmitate definitivă şi câte zile de îngrijiri medicale a necesitat aceasta în total. În sfârşit, raportul indica faptul că, în cazul unor operaţii de chirurgie plastică, pacientul trebuia informat în prealabil cu privire la complicaţiile care puteau să apară. 23. La 20 noiembrie 2000, Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului de Medicină Legală Mina Minovici din Bucureşti a concluzionat că: „(...) se constată erori de tehnică chirurgicală din partea chirurgului care a realizat prima intervenţie, şi anume incizie tegumentară bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia şi a dus la apariţia hemipareză facială prin atingerea nervului facial. De reţinut faptul că orice intervenţie de natură chirurgicală plastică facială cu scop estetic se face doar la cererea pacientei care trebuie să-şi dea acordul scris, precizând şi faptul că a luat la cunoştinţă riscurile posibile ale acestui tip de intervenţie.” 24. La 18 iunie 2001, după examinarea reclamantei, Institutul de Medicină Legală din Bucureşti a constatat faptul că aceasta prezenta o pareză facială la partea dreaptă, alte sechele postoperatorii cu evoluţie complicată, dar care se pot vindeca, care echivalau cu un prejudiciu estetic, dar nu reprezentau o mutilare sau o infirmitate. Concluzia era că reclamanta a necesitat douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şapte de zile de îngrijiri medicale şi că complicaţiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în noţiunea de îngrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal („complicaţiile implicite ale actului operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în noţiunea de îngrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal”).   Plângerea penală a reclamantei   25. La 5 iunie 1998, reclamanta a introdus o plângere constituindu-se ca parte civilă împotriva medicului care a operat-o. Aceasta pretindea că i-a fost lezată integritatea corporală, prezentând o infirmitate permanentă. 26. La 22 ianuarie 1999, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a dispus o expertiză medico-legală pentru a stabili: - dacă intervenţia chirurgicală a fost necesară sau dacă a fost efectuată la cererea expresă a reclamantei; - dacă reieşea din fişa de observaţie clinică existentă la dosar că intervenţia a fost efectuată cu respectarea normelor medicale care reglementau acest tip de intervenţie; - dacă putea fi identificată o greşeală profesională din partea medicului şi în ce a constat aceasta; - dacă s-a adus atingere integrităţii corporale a reclamantei, inclusiv printr-un prejudiciu estetic şi în ce consta acesta; - care erau posibilităţile tehnice medicale de remediere a prejudiciului estetic; - dacă reclamanta a suferit sau nu o mutilare sau o infirmitate şi de ce grad; - dacă starea de sănătate a reclamantei a fost afectată în mod general prin intervenţia chirurgicală în litigiu. 27. Raportul de expertiză a fost comunicat parchetului la 14 aprilie 1999. Concluzia sa era că, în speţă, a fost vorba de complicaţii postoperatorii imprevizibile şi că nu existau indicii ale unor erori de tehnică chirurgicală (a se vedea supra pct. 21). 28. Reclamanta a contestat acest raport pe motiv că nici un medic specialist în chirurgie plastică nu a participat la expertiză. 29. Prin hotărârea din 14 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a pronunţat neînceperea urmăririi penale în favoarea medicului B. pe motiv că plângerea penală era tardivă, ţinând seama de faptul că faptele denunţate trebuiau considerate ca vătămare corporală din culpă, infracţiune sancţionată de art. 184 din C. pen. 30. Prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta a fost informată că, prin hotărârea din 14 martie 2003, acţiunea sa împotriva neînceperii urmăririi penale a fost admisă şi că respectiva cauză a fost trimisă în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş. Prin aceeaşi scrisoare, reclamanta a fost informată că parchetul competent trebuia să desfăşoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru soluţionarea cauzei în mod echitabil. 31. La 16 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Târgu Mureş a dispus o nouă expertiză medico-legală. 32. La 15 ianuarie 2004, parchetul de pe lângă tribunal a pronunţat încetarea urmăririi penale ca urmare a prescrierii răspunderii penale a medicului. 33. Prin scrisoarea din 11 februarie 2004, procurorul şef de pe lângă Tribunalul Mureş a informat reclamanta că plângerea sa împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale a fost respinsă. 34. Aceasta din urmă a sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o contestaţie împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale pronunţate de parchet. Cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei, consemnate în procesul-verbal al şedinţei din 22 martie 2004, reclamanta a afirmat, printre altele, că parchetul pe care l-a sesizat prin plângerea penală a permis anchetei „să treneze” timp de şase ani şi că persoana în cauză nu a fost audiată de parchet decât după doi ani de la data introducerii plângerii. 35. Prin hotărârea din 5 aprilie 2004, Judecătoria Târgu Mureş a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins cererea de recalificare juridică a acuzaţiilor aduse doctorului B. ca infracţiune mai gravă contra integrităţii corporale, prevăzută la art. 182 din C. pen. Instanţa a reţinut că reclamanta a suferit în 1996, ca urmare a intervenţiilor chirurgicale efectuate de doctorul B., leziuni cauzate de erori de tehnică chirurgicală, care au necesitat douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şapte de zile de îngrijiri medicale şi un prejudiciu estetic care nu putea fi considerat infirmitate sau mutilare. Acesta a considerat că cele trei sute de zile de îngrijiri medicale datorate complicaţiilor nu puteau fi considerate relevante din punct de vedere medico-legal. De asemenea, instanţa a considerat că intervenţia chirurgicală a fost efectuată la cererea reclamantei şi că presupunea riscuri care au fost asumate fie implicit, fie explicit de pacientă. Instanţa a confirmat calificarea acestor fapte drept lezare involuntară a integrităţii corporale şi a considerat că termenul special de prescriere era de şapte ani şi jumătate, deci că acesta s-a încheiat la sfârşitul anului 2003, ţinând seama că faptele denunţate au avut loc în 1996. 36. Cererea reclamantei de constituire ca parte civilă, anexată plângerii sale penale, a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că după pronunţarea ordonanţei de încetare a urmăririi penale, acţiunea civilă putea fi continuată doar separat, în afara cadrului procesului penal. Instanţa a sfătuit-o pe reclamantă să îşi reclame pretenţiile printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală. 37. Prin hotărârea din 25 iunie 2004, Tribunalul Mureş a respins acţiunea reclamantei împotriva hotărârii din 5 aprilie 2004. Instanţa a considerat că cererea de recalificarea juridică a acuzaţiilor penale aduse împotriva doctorului B. era inadmisibilă, pe motiv că instanţele nu puteau cenzura calificarea reţinută de procuror.   Acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva doctorului B.   38. La 18 octombrie 2004, reclamanta l-a acţionat pe medicul B. în instanţă în faţa Tribunalului Mureş printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând reparaţia prejudiciului de care suferea în continuare după intervenţiile chirurgicale din 1996. 39. La 5 mai 2005, reclamanta şi-a completat acţiunea cu o cerere prin care acţiona în instanţă Spitalul Clinic Târgu Mureş, ca parte responsabilă civilmente. 40. Prin hotărârea din 1 iulie 2005, Tribunalul Mureş a admis acţiunea reclamantei împotriva medicului B. şi l-a obligat pe acesta să îi plătească 52 613 lei noi (RON), din care 30 000 ROL reprezentau reparaţia prejudiciului moral. Instanţa a reţinut că, în urma intervenţiilor chirurgicale defectuoase practicate de medicul B., reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral care a necesitat îngrijiri medicale variate acordate pe o perioadă lungă de timp, din 1996 până la momentul pronunţării hotărârii. De asemenea, instanţa a reţinut că medicul nu a informat-o pe reclamantă cu privire la eventualele consecinţe ale actelor medicale avute în vedere, nici nu i-a solicitat acordul, decât atunci când era sub efectul anestezicelor. 41. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins pretenţiile reclamantei împotriva spitalului, considerând că acesta nu putea fi considerat responsabil pentru acţiunile medicului B. În această privinţă, instanţa a reţinut că în ciuda contractului de muncă dintre medicul B. şi spital, primul nu îşi exersa profesia conform instrucţiunilor conducerii spitalului, ci în temeiul competenţelor sale profesionale. Prin urmare, medicul nu putea fi considerat prepusul spitalului unde lucra. Prin urmare, medicul era singurul care putea fi considerat responsabil. 42. Prin hotărârea din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Târgu Mureş a confirmat hotărârea pronunţată de tribunal şi a luat la cunoştinţă că reclamanta a renunţat la 21 martie 2006 la despăgubirile pe care le solicita ca prejudiciu moral. 43. Atât reclamanta, cât şi medicul B. au introdus recurs împotriva hotărârii din 4 aprilie 2006. 44. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea contestată şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Mureş, pe motiv că în temeiul noilor norme de procedură civilă reglementate de Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel nu mai avea competenţa să analizeze recursurile părţilor. 45. La 21 februarie 2007, Tribunalul Mureş a respins cererea reclamantei de preschimbare a termenului din cauza numărului mare de cauze pe rol la 9 martie 2007, singura dată la care completul de judecată se reunea înainte de data stabilită de 13 aprilie 2007. 46. Prin hotărârea din 17 mai 2007, Tribunalul Mureş a respins acţiunea medicului B. împotriva hotărârii din 1 iulie 2005 şi a admis parţial acţiunea reclamantei, luând act de faptul că aceasta a renunţat la cererea sa privind prejudiciul material. Instanţa a reţinut că reclamanta a rămas cu sechele în urma intervenţiilor chirurgicale defectuoase efectuate de doctorul B., şi anume o suferinţă fizică permanentă şi o înfăţişare inestetică de natură să altereze relaţiile personale şi profesionale obişnuite, ţinând seama şi de faptul că era avocată. Instanţa a reafirmat că medicul a comis erori medicale şi a reţinut că trebuia să obţină consimţământul scris al reclamantei pentru operaţiile de chirurgie plastică care reprezentau o practică nouă la momentul la care au fost realizate şi, de asemenea, să o informeze cu privire la riscurile la care era expusă. 47. Reclamanta a introdus un recurs împotriva hotărârii din 17 mai 2007, pretinzând că declaraţia sa din 21 martie 2006, de renunţare la reparaţia prejudiciului material, a fost admisă de o instanţă necompetentă, deci nevalabilă. Şi adversarul reclamantei a introdus un recurs. 48. La 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins recursul celor două părţi. Aceasta a considerat că declaraţia de renunţare a reclamantei era valabilă.   F. Anchetele disciplinare împotriva medicului B.   49. Astfel cum reiese din raportul de evaluare a activităţilor doctorului B. din 18 ianuarie 1994, întocmit de o comisie medicală constituită în cadrul Spitalului clinic din Târgu Mureş şi alcătuită din patru medici, printre care se număra un şef de clinică, au fost constatate următoarele nereguli: - acesta nu respecta cele mai elementare norme de igienă; - acesta intra purtând o ţinută care corespundea sălii de pansamente în blocul operator aseptic, în sălile de transfuzie şi cele de operaţie; - a permis accesul soţiei sale, care purta o rochie din lână, în blocul operator, de unde a fost evacuată de doctorul C.; - acesta aşeza bolnavii arşi în aceleaşi saloane cu bolnavi cu supuraţii (...); - acesta purta în cadrul vizitelor încălţăminte de oraş, murdară de noroi, halat de spital murdar, pătat de sânge; - curăţenia în saloanele pentru arşi era precară; - acesta nu cunoştea dozele de administrare a medicamentelor elementare (...); - acesta nu cunoştea manevrele elementare de reanimare (...) şi i-a interzis asistentei să anestezieze şi să intubeze bolnavul; - acesta pansa bolnavi externi îmbrăcaţi în haine de oraş, în saloane unde se aflau bolnavi spitalizaţi; - a transformat ambulanţa folosită în mod normal pentru bolnavii arşi în depozit, bolnavii fiind transportaţi cu ambulanţa pentru chirurgie; - ca urmare a nerespectării regulilor de igienă de către doctorul B., bolnavii spitalizaţi prezentau complicaţii supurative care au dus la câteva decesuri, datorate prezenţei unei enterobacterii rezistente; - intervenţiile sale chirurgicale prezentau deficienţe grave în ceea ce priveşte găsirea venelor, suturi chirurgicale, noduri chirurgicale; acesta prezenta o deficienţă vizuală care trebuia testată. 50. Concluziile raportului vizau acordarea calificativului „nesatisfăcător” doctorului B. şi recomandau Direcţiei sanitare Târgu Mureş să îl concedieze. 51. La 21 septembrie 2004, Colegiul Medicilor Mureş, care îndeplinea funcţiile de jurisdicţie profesională a medicilor, a răspuns reclamantei că nu existau elemente care să angajeze răspunderea disciplinară a medicului B. ca urmare a capătului de cerere privind intervenţiile chirurgicale efectuate în cazul reclamantei în 1996.   Încercările reclamantei de executare silită a creanţei sale constatate prin hotărâre judecătorească definitivă   52. În timp ce hotărârea din 1 iulie 2005 a Tribunalului Mureş, prin care se admitea acţiunea reclamantei împotriva medicului B., nu era încă definitivă, nici executorie, prin hotărârea din 12 septembrie 2005, medicul a fost obligat să le plătească copiilor săi o pensie alimentară lunară de 379 ROL. 53. Printr-un act de partaj voluntar încheiat la 14 aprilie 2006, la zece zile de la pronunţarea hotărârii din 4 aprilie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş prin care se confirma hotărârea pronunţată de tribunal în favoarea reclamantei, medicul B. a păstrat doar uzufructul viager asupra apartamentului al cărui coproprietar a fost şi a cedat toate bunurile mobile ale apartamentului. 54. La cererea reclamantei, la 17 iulie 2006, Judecătoria Târgu Mureş a dispus iniţierea procedurii de executare silită împotriva medicului B. 55. La 21 iulie 2006, un executor judecătoresc a ordonat Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş poprirea unei treimi din salariul medicului B. 56. Singurul bun pe care medicul B. îl mai poseda la 21 august 2006 era un automobil Wartburg. La 21 august 2006, Judecătoria Târgu Mureş a respins cererea reclamantei privind sechestrul provizoriu asupra bunurilor doctorului B. pe motiv că beneficia deja de o hotărâre definitivă, deci că nicio măsură provizorie nu putea fi aplicată. 57. Prin hotărârea din 29 septembrie 2006, Judecătoria Târgu Mureş a anulat sechestrul ordonat la 21 iulie 2006, pe motiv că salariul doctorului B. era deja poprit la suma maximă care reprezenta jumătate din valoarea acestuia. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 28 februarie 2007 a Tribunalului Mureş. 58. Prin hotărârea din 11 iulie 2007, Judecătoria Târgu Mureş a admis acţiunea fostei soţii a medicului şi a majorat la 1 000 ROL pensia alimentară datorată celor doi copii ai acestuia din urmă. 59. La 27 iulie 2007, reclamanta a solicitat din nou poprirea salariului medicului. Tribunalul Mureş a respins această solicitare prin hotărârea din 9 octombrie 2007, pe motiv că jumătate din salariul debitorului era deja poprită pentru pensia alimentară. 60. Apoi, reclamanta a sesizat judecătoria cu o cerere în anulare a popririi salariului doctorului B. pentru pensia alimentară. Prin hotărârea din 26 martie 2008, Judecătoria Târgu Mureş a admis parţial cererea reclamantei şi a dispus reducerea sumei poprite pentru pensia alimentară la un sfert din salariul medicului. De asemenea, instanţa a dispus poprirea unui alt sfert din salariul său pentru creanţa recunoscută în favoarea reclamantei. Medicul B. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. 61. Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul acestui recurs, nici dacă reclamanta a început să primească efectiv valoarea lunară care rezultă din poprirea salariului medicului.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   A. Dreptul intern relevant   1. Legislaţia în materie de răspundere civilă delictuală 62. Esenţialul legislaţiei generale în materia răspunderii civile delictuale, şi anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, este descris în hotărârea Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008 şi Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (fragmente). 63. Principiul conform căruia „penalul ţine în loc civilul”, şi anume dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală, este descris în hotărârea Forum Maritime S.A. împotriva României, nr. 63610/00 şi 38692/05, pct. 64, 4 octombrie 2007).   2. Legislaţia generală privind asistenţa medicală pentru populaţie   64. Legislaţia generală privind asistenţa medicală pentru populaţie era inclusă, la momentul faptelor, şi anume în 1996, în Legea nr. 3/1978, publicată în Buletinul Oficial nr. 54 din 10 iulie 1978. Articolele 77-78 din legea menţionată anterior reglementau răspunderea disciplinară pentru greşeli profesionale din partea personalului sanitar, inclusiv ale medicilor. Art. 124 prevedea că îngrijirile medicale se efectuează cu consimţământul bolnavului. Acest articol a fost abrogat de Legea nr. 46/2003 care reglementa drepturile pacientului li care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003. 65. Exercitarea profesiei de medic era reglementată, la momentul faptelor, de Legea nr. 74/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 15 septembrie 1995. Această lege abroga art. 79 primul paragraf, 80 şi 81 din Legea nr. 3/1978 privind răspunderea disciplinară a medicilor, organizând pentru prima dată Colegiul medicilor, care avea competenţa de a angaja răspunderea disciplinară a medicilor. Legea nr. 74/1995 a fost abrogată în 2004, apoi înlocuită de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.   3. Legislaţia în materie de asigurare a răspunderii civile pentru culpă profesională medicală   66. În 1996, la momentul faptelor, angajaţii din sănătate nu erau obligaţi să subscrie la o asigurare de răspundere civilă. 67. Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 31 iulie 1997, de reformare a sistemului de finanţare a sănătăţii, a creat Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Legea prevedea la art. 41 că această Casă Naţională de Asigurări de Sănătate „organizează un sistem de asigurare pentru răspunderea civilă a medicilor”. Această lege a fost abrogată şi înlocuită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 20 noiembrie 2002. Art. 39 din ordonanţa menţionată anterior prevedea că furnizorii de servicii medicale erau obligaţi să prezinte, la momentul încheierii contractului cu Casa de Asigurări de Sănătate, o asigurare de răspundere civilă în domeniul medical încheiată la o societate de asigurări autorizată. 68. Titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006, reglementa răspunderea civilă a personalului medical, a furnizorilor de servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Capitolul V din acest titlu prevede asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională. Medicii sunt obligaţi să se asigure în temeiul art. 656 din legea citată anterior.   Practica internă relevantă   69. În ceea ce priveşte răspunderea spitalelor publice pentru prejudiciile cauzate de culpa medicilor angajaţi, conform practicii, până în anii ‘80, spitalele nu erau considerate responsabile în solidar cu medicii deoarece „nu ofereau asistenţă medicală în baza recomandărilor primite din partea conducerii spitalului, ci independent, în temeiul calificărilor profesionale”. Prin urmare, medicul răspundea singur, personal şi direct pentru prejudiciul cauzat pentru culpa sa medicală. Singurele cazuri în care spitalele publice puteau fi considerate responsabile pentru neglijenţele medicilor angajaţi erau atunci când medicii acţionau „în calitate de prepuşi când este vorba de îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, care sunt independente de actul medical, dar nu pot fi disociate de asistenţa medicală, precum vizitele şi contra-vizitele, respectarea orarelor de gardă şi altele” (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 268-270). 70. Prin hotărârea nr. 114/1989 din 24 ianuarie 1989, Tribunalul Suprem a casat o hotărâre judecătorească considerând eronat argumentul conform căruia independenţa profesională a unui medic care a comis o eroare în cazul când acorda asistenţă medicală de urgenţă anula răspunderea spitalului care i-a acordat funcţiile şi căruia îi este subordonat. Hotărârea citată anterior stabileşte că spitalul era responsabil pentru culpa medicului. 71. Această nouă abordare care s-a afirmat în practică, fără a fi însă admisă de toate instanţele, presupunea că „spitalul avea în mod incontestabil dreptul de a supraveghea şi controla activitatea medicului” (a se vedea, Liviu Pop, Drept civil..., citată anterior, p. 269). 72. Astfel, prin hotărârea definitivă nr. 697/2003 din 22 octombrie 2003, pronunţându-se cu privire la recurs (ultimul grad de instanţă în dreptul român), Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea Tribunalului Maramureş din 19 iunie 2003 şi a considerat că Spitalul Public Judeţean Maramureş avea calitatea de parte responsabilă civilmente pentru culpa medicilor ginecologi care au condus la decesul unei paciente, pe motiv că, în ciuda caracterului atipic al raportului de prepuşenie, spitalul dirija activitatea medicilor şi că aceştia au comis o eroare în exercitarea obişnuită a funcţiilor acordate de spital. Curtea de Apel Cluj reţine că: „Această calitate (de parte responsabilă civilmente) decurge din dreptul spitalului de a stabili locul şi programul de lucru şi de a reglementa sarcinile (medicilor). Deşi controlul exercitat asupra acestora din urmă are o formă atipică, în cazul în care este vorba de cadrul strict al asistenţei medicale, acesta reprezintă o formă de manifestare a raportului de prepuşenie. (...) Cei doi inculpaţi au comis un fapt ilicit care a cauzând un prejudiciu în exercitarea funcţiilor care le-au fost acordate, şi anume au omis să îi acorde victimei (C.C.) asistenţa medicală corespunzătoare afecţiunii pentru care aceasta a fost spitalizată, ceea ce antrenează răspunderea civilă delictuală a Spitalului Judeţean Maramureş.” 73. Prin hotărârea nr. 212/A/2003 din 19 iunie 2003, citată anterior, Tribunalul Maramureş reţine că: „(...) chiar dacă literatura juridică a susţinut că nu există raport juridic de prepuşenie, în sensul art. 1000 al treilea paragraf din C. civ., între spital şi medic, în cazul în care este vorba de modul în care acesta din urmă îndeplineşte actul medical propriu-zis, practica judiciară (a se vedea T.S. hotărâre civilă nr. 114/14.01.1989, Dreptul, nr. 8/1992, p. 56) a stabilit că spitalul răspunde, chiar şi în această situaţie, în calitate de autor. Temeiul răspunderii autorului în acest caz, pentru faptul generator de prejudiciu comis de prepus, este alcătuit din obligaţia ca primul să garanteze despăgubirea celor care au suferit un prejudiciu în urma acţiunilor prepusului, efectuate în exercitarea normală a funcţiilor încredinţate. Pentru a angaja această răspundere, este suficient să existe o legătură directă între funcţiile încredinţate şi acţiunea care a cauzat un prejudiciu, care să fie în raport de cauzalitate directă, astfel încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei. Chiar dacă în cazul medicilor angajaţi de spitale, atunci când este vorba despre activitatea acestora, conducerea spitalului nu poate da ordine în ceea ce priveşte asistenţa medicală concretă, şi anume stabilirea diagnosticului şi, în general, conduita terapeutică – excluzând astfel dreptul de a gestiona, conduce şi controla activitatea medicului – totuşi, în această situaţie există şi o anumită subordonare care are o formă specifică, atipică. Astfel, în cadrul reuniunilor de analiză a activităţii, în cadrul controalelor periodice de rutină sau a celor generate de reclamaţii, spitalul poate chema medicii la ordin şi îi poate trage la răspundere în urma actului medical. Acest drept al spitalului, care stabileşte şi locaţia şi orarul de lucru şi emite directive privind îndeplinirea sarcinilor de serviciu, chiar dacă controlul îndeplinirii acestora se face într-un mod atipic în ceea ce priveşte cadrul strict al asistenţei medicale, reprezintă un mod de manifestare a raportului de prepuşenie. Interpretarea limitelor raportului de prepuşenie într-un mod extensiv în cazul medicilor care lucrează în spitale este în interesul general al protecţiei victimelor, care este atât de important deoarece impune, în acest caz, în temeiul principiului echităţii, aplicarea dispoziţiilor de la art. 1000 al treilea paragraf din C. civ. Prin aceste dispoziţii, organul legislativ a vrut să îi acorde autorului calitatea de garant pentru cazul de insolvabilitate prezent sau viitor al prepusului, reţinând faptul că funcţia acordată acestuia din urmă i-a acordat, putem spune, posibilitatea de a cauza prejudicii celorlalţi. Din acest punct de vedere, sfera de aplicare a puterii juridice a spitalului şi autonomia sau independenţa pe care le presupune profesia de medic par lipsite de relevanţă.” 74. Un alt exemplu mai recent de hotărâre definitivă prin care o instanţă internă a angajat răspunderea civilă a spitalului public, în calitate de autor, pentru eroarea medicală a unui chirurg pe care îl angajase, este hotărârea nr. 153/R din 16 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Cluj, care confirma hotărârea pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, la 21 aprilie 2006.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE   75. Reclamanta contestă durata excesivă a procesului care a început la 5 iunie 1998 prin plângerea penală de constituire ca parte civilă, care viza angajarea răspunderii medicului care i-a cauzat o vătămare a integrităţii corporale. În acest sens, ea invocă art. 6 din Convenţie, ale cărei dispoziţii relevante se citesc după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.   B. Cu privire la fond   1. Perioada care trebuie luată în considerare   77. Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 octombrie 2004, prin sesizarea Tribunalului Mureş, de către reclamantă. 78. În ceea ce priveşte durata unei proceduri penale cu constituire de parte civilă, Curtea a stabilit deja că aceasta din urmă intră sub incidenţa art. 6, inclusiv în cursul etapei de instrumentare, şi chiar, dacă este cazul, în cazul unei proceduri penale pendinte sau potenţiale în faţa instanţelor civile [a se vedea Perez împotriva Franţei (GC), nr. 47287/99, pct. 70 şi 71, CEDO 2004-I şi Forum Maritime S.A. împotriva României, nr. 3610/00 şi 38692/05, pct. 106, 4 octombrie 2007] şi că perioada care trebuie luată în considerare începe la data la care reclamantul s-a prevalat de dreptul său cu caracter civil (Pfleger împotriva Republicii Cehe, nr. 58116/00, pct. 46, 27 iulie 2004) şi anume de la actul de constituire ca parte civilă. 79. Curtea ia act de faptul că, în speţă, reclamanta s-a constituit ca parte civilă la 5 iunie 1998, în ziua în care a depus plângere penală împotriva medicului B., fapt necontestat de guvern. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare a început la această dată. 80. Rămâne de stabilit data la care s-a încheiat perioada care trebuie luată în considerare. 81. Guvernul consideră că această dată este 18 aprilie 2008, data hotărârii Curţii de Apel Târgu Mureş care confirma dreptul reclamantei de a fi despăgubită de medicul care i-a cauzat un prejudiciu. 82. Curtea a stabilit deja că, în realitate, constituirea ca parte civilă este doar o modalitate a acţiunii civile (Perez, citată anterior, pct. 63). Aceasta observă că, în speţă, dreptul intern prevede că persoana care se consideră victimă a unei infracţiuni să dispună de o opţiune procedurală între, pe de o parte, calea civilă şi, pe de alta, calea penală. În cazul în care se preferă calea civilă, ţinând seama de faptul că acţiunea cauzatoare de prejudicii este o infracţiune, procedura civilă se aplică doar sub rezerva principiului conform căruia „penalul ţine în loc civilul” (a se vedea supra pct. 63). Rezultă că, de la constituirea ca parte civilă până la încheierea acestei proceduri penale, aspectul civil a rămas strâns legat de desfăşurarea procedurii penale [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 62, CEDO 2002-I], altfel spus, aceasta din urmă condiţiona aspectul civil. 83. Curtea constată că procedura penală s-a încheiat la 25 iunie 2004, adică la şase ani de la introducerea plângerii, prin hotărârea Tribunalului Mureş care respingea definitiv contestaţia reclamantei care viza ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţate de parchet la 15 ianuarie 2004, pe motiv că a intervenit prescrierea răspunderii penale a medicului. Instanţa a sfătuit-o pe reclamantă să îşi solicite pretenţiile printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală (a se vedea supra pct. 36). 84. Curtea ia act de faptul că, ulterior, şi anume la 18 octombrie 2004, reclamanta l-a acţionat pe medicul B. în instanţă în faţa Tribunalului Mureş printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală. Această acţiune s-a încheiat la 18 aprilie 2008, data hotărârii Curţii de Apel Târgu Mureş care confirma dreptul reclamantei de a fi despăgubită. 85. Astfel, acţiunea civilă a reclamantei a fost, într-o primă etapă, anexată plângerii sale penale; la sfârşitul procedurii penale, adică la 25 iunie 2004, această acţiune nu a avut nici un rezultat, iar reclamanta a trebuit să o continue în faţa instanţelor civile, ceea ce a făcut la 18 octombrie 2004. Curtea a concluzionat că perioada care trebuie luată în considerare s-a încheiat la 18 aprilie 2008, la data hotărârii definitive a Curţii de Apel Târgu Mureş. 86. Având în vedere principiul conform căruia doar perioadele în cursul cărora cauza a fost efectiv pendinte în faţa instanţelor trebuie luate în considerare (a se vedea mutatis mutandis, Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006), Curtea consideră că perioada cuprinsă între 25 iunie şi 18 octombrie 2004 trebuie dedusă din durata globală a procedurii în litigiu. 87. Prin urmare, aceasta a durat nouă ani şase luni şi douăzeci şi trei de zile.   2. Aprecierea duratei procedurii   88. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII; Hartman împotriva Republicii Cehe, nr. 53341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII]. 89. De asemenea, Curtea observă faptul că, în ceea ce priveşte o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat integrităţii fizice a reclamantei, în vârstă de 65 de ani la momentul constituirii sale ca parte civilă, miza cauzei impunea o diligenţă deosebită din partea autorităţilor. 90. Curtea poate admite că întrebările medicale puse în cauză aveau o anumită complexitate (a se vedea, mutatis mutandis, Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 115, 27 iunie 2006). Totuşi, aceasta consideră că, deşi cauza prezenta anumite dificultăţi deosebite, o durată de peste nouă ani de procedură nu se justifica. De altfel, aceasta notează că acţiunea penală s-a încheiat prin intervenţia prescripţiei răspunderii penale, după mai mult de şase ani de la introducerea plângerii penale cu constituirea ca parte civilă. 91. De asemenea, Curtea nu reliefează întârzieri semnificative imputabile reclamantei. 92. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea reaminteşte că acţiunea civilă a fost, într-o primă etapă, alăturată plângerii penale, în temeiul reglementării conform căreia, în dreptul român, penalul ţine în loc civilul. Apoi, Curtea observă, printre altele, că, prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta a fost informată că parchetul competent trebuia să desfăşoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru soluţionarea cauzei. Acest angajament din partea celei mai înalte autorităţi judecătoreşti în materie de anchete penale nu pare să fi fost urmată de măsuri concrete care să accelereze procedura. În plus, după sesizarea instanţelor, în civil, cauza a fost casată cu trimitere, la 15 noiembrie 2006, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a lipsei de competenţă a Curţii de Apel care pronunţase hotărârea casată. 93. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză a reclamantei nu a fost analizată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE   94. Reclamanta se plânge de ineficienţa procedurii privind angajarea răspunderii medicului care a supus-o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i cere în mod valabil consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe. În urma acestei operaţii, reclamanta a rămas cu sechele, şi anume cu paralizie facială, cicatrice, imposibilitatea de a închide ochii complet şi eversiunea pleoapelor. Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează: 1. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” 95. În principal, guvernul susţine că reclamanta nu se poate pretinde victima unei încălcări a Convenţiei în sensul art. 34. În subsidiar, acesta consideră că, în speţă, art. 8 nu a fost încălcat, deoarece reclamanta a avut acces la o procedură care permitea examinarea răspunderii medicului care a operat-o şi a obţinut, de altfel, o reparaţie echitabilă pentru vătămarea corporală, în urma procedurii menţionate anterior, în cursul căreia instanţele au reţinut, printre altele, neglijenţa medicului de a nu fi obţinut consimţământul reclamantei, în ciuda dispoziţiilor legislative care îi impuneau această obligaţie. 96. Reclamanta nu contestă că au fost adoptate anumite măsuri şi hotărâri care îi erau favorabile. Totuşi, aceasta subliniază că medicul obligat doar după zece ani de procedură la plata unei despăgubiri destul de derizorii în raport cu celelalte exemple de practică judiciară în materie de erori medicale, nu i-a plătit suma în cauză, deoarece a provocat în mod artificial o stare de insolvabilitate, profitând de neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive în domeniu.   A. Cu privire la admisibilitate   97. În temeiul art. 34 din Convenţie, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale (...)”. 98. Curtea reaminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se impune la toate etapele procedurii în ceea ce priveşte Convenţia [a se vedea Karahalios împotriva Greciei, nr. 62503/00, pct. 21, 11 decembrie 2003, şi Malama împotriva Greciei (dec.), nr. 43622/98, 25 noiembrie 1999] 99. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, prin „victimă”, art. 34 din Convenţie desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existenţa unei neîndepliniri a cerinţelor Convenţiei fiind sesizată chiar şi în absenţa prejudiciului; acesta are un rol doar din perspectiva art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei [a se vedea, printre altele, Amuur împotriva Franţei, hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, pct. 36, Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28342/95, pct. 50, CEDO 1999-VII, şi Association Ekin împotriva Franţei (dec.), nr. 39288/98, 18 ianuarie 2000] . 100. Curtea consideră că argumentul care rezultă din pierderea calităţii de victimă a reclamantei, înaintat de guvern, ridică întrebări strâns legate de fondul capătului de cerere al reclamantei. De asemenea, Curtea consideră că acestea trebuie examinate având în vedere dispoziţia normativă a Convenţiei invocate de reclamantă (a se vedea, în special, cauzele Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO 2000‑IX, şi Issaďeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 161, 24 februarie 2005).   B. Cu privire la fond   101. Curtea reaminteşte că întrebările legate de integritatea morală şi fizică a indivizilor intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis hotărârile Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 63, Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 32, Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, 22 iulie 2003, pct. 33 şi M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, 4 decembrie 2003), precum şi cele legate de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt aplicate, precum şi de consimţământul lor în această privinţă (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârile Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, seria A nr. 244, pct. 86 şi 82-83, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, CEDO 2002-III, pct. 63, şi Y.F., citată anterior, aceleaşi referinţe), şi de accesul la informaţii care să le permită evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expuşi [a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârile Guerra ş.a. împotriva Italiei, 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, pct. 60, şi Roche împotriva Regatului Unit (GC), 19 octombrie 2005, nr. 32555/96, CEDO 2005-X, pct. 155]. Curtea deduce că această dispoziţie se aplică circumstanţelor denunţate de reclamantă [a se vedea Trocellier împotriva Franţei (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006-...]. 102. În hotărârea Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei, Curtea reaminteşte că deşi Convenţia nu garantează ca atare dreptul la începerea urmăririi penale împotriva unor terţi, sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, şi în anumite situaţii trebuie chiar să presupună, un mecanism de represiune penală (a se vedea, de exemplu, Kılıç împotriva Turciei, nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III, şi Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 85, CEDO 2000-III). Totuşi, dacă încălcarea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia pozitivă care rezultă de la art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar în toate cazurile un mecanism de natură penală. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei cereri în faţa instanţelor civile, singure sau împreună cu o cerere în faţa instanţelor penale, în scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză şi, dacă este cazul, de a obţine aplicarea oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum şi plata daunelor-interese şi publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002‑I]. În plus, statele părţi au obligaţia de a implementa un cadru de reglementare care să le impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri care să asigure protecţia vieţii pacienţilor lor. 103. Aceste principii se aplică, fără îndoială, şi în ceea ce priveşte, în acelaşi context, atingerile grave aduse integrităţii fizice care intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie (a se vedea, decizia Trocellier, citată anterior, şi Benderskiy împotriva Ucrainei, nr. 22750/02, pct. 61-62, 15 noiembrie 2007). 104. De asemenea, Curtea reaminteşte că obligaţia de a adopta măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrităţii fizice a pacienţilor, impusă statelor părţi, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura posibilului, de consecinţele grave pe care le pot presupune intervenţiile medicale. Curtea a evidenţiat deja nu doar importanţa consimţământului pacienţilor, subliniind în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că „impunerea unui tratament medical fără consimţământul pacientului, în cazul în care este adult şi în deplinătatea facultăţilor mintale, se consideră atingere adusă integrităţii fizice a persoanei în cauză care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1”, dar şi aceea, pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce priveşte sănătatea lor, de a avea acces la informaţiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea Guerra şi alţii, citată anterior, pct. 60). 105. Curtea a considerat că statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei obligaţii, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil pe aceştia, astfel încât să fie în măsură să îşi dea acordul în deplină cunoştinţă de cauză. În consecinţă, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi şi fără ca, precum în speţă, medicii respectivi să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier, citată anterior). 106. În lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţă, Curtea ia act de faptul că reclamanta a avut în mod formal acces la o procedură care să îi permită recunoaşterea răspunderii medicului care a operat-o şi, dacă este cazul, să obţină acordarea de reparaţii pentru prejudiciului corporal suferit. Totuşi, Curtea observă că instanţele române au soluţionat în mod definitiv cererea sa de acordare de reparaţii abia la nouă ani de la introducerea unei plângeri penale cu constituire de parte civilă şi când răspunderea penală a medicului era deja prescrisă. 107. De asemenea, Curtea constată cu regret că, până în prezent, reclamanta nu a primit suma care i-a fost acordată cu titlu de prejudiciu moral. În această privinţă, ea constată că, la câteva zile de la obligarea despăgubirii reclamantei, medicul a pierdut proprietatea bunurilor, devenind astfel insolvabil, ceea ce i-a permis să nu îşi îndeplinească obligaţiile faţă de reclamantă. De altfel, faptul că procedura a durat aproape zece ani, din cauza pasivităţii autorităţilor judiciare, nu putea decât să descurajeze reclamanta să întreprindă noi demersuri pentru a se împotrivi acestei situaţii. În plus, Curtea ia act de faptul că, pentru reclamantă, consecinţele insolvabilităţii medicului au fost agravate de absenţa, în dreptul român şi la momentul faptelor, a unui mecanism de asigurare de răspundere profesională a medicilor. Cu privire la acest aspect, Curtea ia act de faptul că dreptul intern relevant a evoluat de atunci, impunându-le medicilor obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă profesională (a se vedea supra pct. 66-68). Totuşi, aceste modificări nu se aplicau retroactiv situaţiei reclamantei. 108. În plus, Curtea observă că instanţele naţionale au refuzat să angajeze răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente, pe motiv că nu intra sub incidenţa art.1000 al treilea paragraf din C. civ. care reglementa răspunderea autorului pentru actele prepusului său. Astfel, acestea au privat-o pe reclamantă de o protecţie juridică eficientă a integrităţii sale fizice. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că mare parte din jurisprudenţa celor mai înalte instanţe ale ţării şi din doctrină erau favorabile aplicării răspunderii pentru faptele comise de alţii în cazul spitalelor, pentru faptele comise de medicii pe care îi angajau (a se vedea supra pct. 69-74). În aceste condiţii, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta, căreia instanţele române i-au recunoscut dreptul de a fi despăgubită, nu avea la dispoziţie nici un mijloc legal care să îi permită să facă efectivă reparaţia. 109. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a guvernului şi consideră că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   110. Art. 41 din Convenţie prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   111. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, 49 452,37 lei noi româneşti (RON), valoare reactualizată a sumei acordate prin hotărârea din 1 iulie 2005 a Judecătoriei Târgu Mureş. De asemenea, aceasta solicită 7 000 RON care corespundea cheltuielilor efectuate ca urmare a deplasărilor la Bucureşti în vederea primirii de îngrijiri, în urma erorii medicale a cărei victimă a fost. 112. De asemenea, reclamanta solicită 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit şi afirmă, în esenţă, că a fost în imposibilitatea de a beneficia de o protecţie eficientă a integrităţii sale fizice. 113. Guvernul invocă faptul că reclamanta a renunţat din proprie iniţiativă la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul material suferit în faţa instanţelor naţionale şi că i s-a acordat deja, de către aceleaşi instanţe, suma de 30 000 RON cu titlu de prejudiciu moral. De asemenea, guvernul consideră că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. 114. În primul rând, Curtea ia act de faptul că guvernul nu a făcut dovada că reclamanta a primit efectiv suma atribuită de instanţele interne cu titlu de despăgubire pentru eroarea medicală. În orice caz, Curtea consideră că reclamanta a suferit o afecţiune sigură ca urmare a situaţiei pe care o denunţă. Ţinând seama de încălcările constatate, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată reclamantei suma de 20 000 EUR, toate prejudiciile fiind compensate. B. Cheltuieli de judecată   115. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.   C. Dobânzi moratorii   116. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA   1. Uneşte cu fondul excepţia Guvernului care rezultă din pierderea calităţii de victimă a reclamantei , în unanimitate, şi o respinge; 2. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă; 3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 din Convenţie; 4. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 5. Hotărăşte, în unanimitate, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 20 000 EUR (douăzeci mii euro), cu titlu de prejudiciu suferit de reclamantă, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.      Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte   În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Myjer. J.C.M. S.Q.   OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MYJER (Traducere) Nu am votat în favoarea constatării încălcării art. 8. Admit cu uşurinţă faptul că acţiunile chirurgului plastic asupra reclamantei sunt lipsite de profesionalism şi, tocmai din acest motiv, extrem de regretabile, aş putea spune chiar reprobabile. Şi se justifică pe deplin faptul că – la cererea persoanei în cauză – instanţele naţionale şi-au asumat răspunderea pentru greşeala chirurgului şi l-au obligat pe acesta la plata de despăgubiri reclamantei. De asemenea, este deplorabil, şi chiar reprobabil moral, faptul că – se pare – chirurgul a folosit un subterfugiu pentru a evita plata despăgubirii persoanei în cauză. Dar, în temeiul art. 8, poate fi considerat statul responsabil pentru că reclamanta nu a putut obţine executarea hotărârii? În cadrul Convenţiei, chestiunile care vizează executarea hotărârii sunt, în principiu, analizate din perspectiva art. 6 şi nu a art. 8. Bineînţeles, pe lângă obligaţiile în principal negative incluse la art. 8, ca şi în cazul altor dispoziţii ale Convenţiei, pot exista obligaţii pozitive inerente care vizează respectarea efectivă a drepturilor garantate. În materie de protecţie a integrităţii fizice a pacienţilor care se află în răspunderea specialiştilor din sănătate, Curtea a constatat, de exemplu în decizia privind admisibilitatea cauzei Trocellier împotriva Franţei (nr. 75725/01, 5 octombrie 2006): „(...) statele părţi sunt obligate să instituie un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se află în răspunderea specialiştilor din sănătate, atât a celor care îşi desfăşoară activitatea în sectorul public, cât şi a celor din structurile private; [Curtea] a precizat că, în contextul specific al neglijenţelor medicale, accesul la o procedură în răspundere „civilă” este suficient, în principiu [hotărârea Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), 17 ianuarie 2002, nr. 32967/96, pct. 48-51]. În plus, statele părţi au obligaţia de a implementa un cadru de reglementare care să le impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri care să asigure protecţia vieţii bolnavilor lor (ibidem). Aceste principii se aplică, fără îndoială, şi în ceea ce priveşte, în acelaşi context, atingerile grave aduse integrităţii fizice care intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie.” Trebuie evidenţiat că, în speţă, reclamanta a avut posibilitatea de a iniţia o acţiune în răspundere civilă. Instanţele naţionale au avut nevoie de o perioadă de timp excesiv de lungă pentru a-l declara pe chirurg responsabil pentru actele în litigiu şi subscriu, fără rezervă, părerii colegilor mei conform căreia, în acest temei, art. 6 a fost încălcat. Apoi, s-a dovedit că chirurgul putea scăpa de plata despăgubirii. Majoritatea a venit în sprijinul reclamantei creând noi obligaţii pozitive în temeiul art. 8 şi constatând că nici acestea nu au fost respectate: - statul nu le-a impus medicilor obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă (pct. 107); - statul trebuia să adopte o legislaţie clară care să permită angajarea răspunderii spitalului ca urmare a acţiunilor medicilor angajaţi (pct. 108). O astfel de legislaţie este utilă, fără îndoială, şi constat cu satisfacţie că lucrurile evoluează în acest sens (pct. 107 şi 108); totuşi, consider că s-a mers prea departe, nefiind vorba doar de o înscriere a unor astfel de măsuri pe lista obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 8. Convenţia prevede drepturi fundamentale, nu drepturi recomandabile. Din punctul meu de vedere, nu este nicio diferenţă că spitalul este, în speţă, un spital municipal. LitLitigiu Litigiul în cauză era între reclamantă şi chirurg, nu între reclamantă şi spital. Exista oare vreo altă modalitate de angajare a răspunderii statului în temeiul Convenţiei, având în vedere că hotărârea nu a putut fi executată? După părerea mea, o asemenea posibilitate putea exista dacă pârâtul putea fi incriminat din perspectiva art. 6 datorită unei legislaţii inadecvate în materie de executare. Faptele cauzei nu permit concluzia că este cazul aici. În plus, consider relevant faptul că reclamanta – care este avocată – nu a epuizat căile de atac interne în acest domeniu şi nu şi-a întemeiat cererea pe un capăt de cerere astfel prezentat.