31911/03

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.                 Secţia a treia   CAUZA ALBERT ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 31911/03)   Hotărâre   Strasbourg   16 februarie 2010   Definitivă   16/05/2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Albert împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 31911/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Almos Albert („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de Sandor Rozsnyai, avocat în Sfântu Gheorghe. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul pretinde, în special, lipsa de echitate a procesului pentru anularea unui proces-verbal de contravenţie prin care i-a fost aplicată o amendă. 4. La 7 mai 2007, preşedintele Secţiei a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   În fapt   I. Circumstanţele cauzei   5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi are domiciliul în Sfântu Gheorghe. 6. La momentul faptelor, reclamantul era primarul municipiului Sfântu Gheorghe, unde locuieşte o foarte puternică minoritate maghiară. 7. La 30 mai 2002, reclamantul a dispus ca drapelul naţional al României să fie luat de pe frontonul primăriei şi alte două drapele naţionale ale României să fie plasate la intrarea principală a clădirii. 8. La 17 iunie 2002, prefectul judeţului Covasna a dispus un control la primărie. În urma acestui control, prin procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, l-a obligat pe reclamant la plata unei amenzi contravenţionale de 100 000 000 lei vechi („ROL”), din care 50 000 000 ROL pentru că nu a arborat drapelul naţional pe frontonul primăriei şi 50 000 000 ROL pentru traducerea denumirii localităţii în limba maghiară pe antetul unui document al municipalităţii. Aceste fapte încălcau art. 2 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1157/2001 care reglementa arborarea drapelului naţional pe edificiile publice şi art. 10 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1206/2001 privind dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală. Procesul-verbal nu menţiona data la care au fost comise faptele considerate ca fiind contrare art. 10 alin. (2) din HG nr. 1206/2001. 9. Reclamantul a sesizat Judecătoria Sfântu Gheorghe cu o acţiune pentru anularea procesului-verbal din 17 iunie 2002. A susţinut că, deşi a dispus luarea drapelului de pe frontonul primăriei în perioada 30 mai – 19 iunie 2002, HG nr. 1157/2001 îl autoriza să facă acest lucru cu condiţia ca, astfel cum a fost cazul în speţă, două drapele să fie plasate la intrarea în clădire. În ceea ce priveşte utilizarea limbii maghiare pe antetul documentelor municipalităţii, a estimat că faptele imputate nu constituiau o contravenţie în măsura în care antetul avea caracter informativ. A subliniat, de asemenea, că procesul-verbal era lovit de nulitate pentru că nu îndeplinea condiţiile de formă cerute de lege, şi anume nu menţiona data la care această contravenţie a fost comisă. 10. La cererea prefectului, Curtea Supremă de Justiţie a strămutat cauza la Judecătoria Oneşti. 11. Prin hotărârea din 3 februarie 2003, judecătoria a respins acţiunea, pe motiv că nu au fost respectate dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) şi ale art. 3 din HG nr. 1157/2001, conform cărora drapelul naţional trebuie arborat pe frontonul instituţiei publice. În plus, instanţa a reţinut că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 10 alin. (2) din HG nr. 1206/2001, care interzice utilizarea limbii materne a unei minorităţi în corespondenţa sau documentele oficiale. Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantului cu privire la nerespectarea condiţiilor de formă ale procesului-verbal în cauză şi a concluzionat că a fost „întocmit legal”. 12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A subliniat, printre altele, că judecătoria nu s-a pronunţat cu privire la lipsa datei de pe procesul-verbal, condiţie de formă ce are drept consecinţă nulitatea absolută a acelui document. 13. Prin hotărârea definitivă din 7 aprilie 2003, Tribunalul Bacău a respins recursul reclamantului ca nefondat. Instanţa nu a răspuns capătului de cerere al reclamantului cu privire la lipsa datei de pe procesul-verbal, considerând că sancţiunile contravenţionale aplicate reclamantului au fost legal stabilite de către instanţă. 14. Reclamantul a formulat o contestaţie în anulare împotriva hotărârii definitive citate, susţinând neanalizarea motivelor de recurs, contestaţie respinsă ca nefondată prin hotărârea Tribunalului Bacău din 22 decembrie 2003. S-a considerat că:   „[...] faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la excepţie nu are importanţă, în măsura în care, prin decizia pronunţată, aceasta a considerat afirmaţiile reclamantului ca nefondate, respingând astfel excepţia ridicată cu privire la nulitatea procesului-verbal de contravenţie.”   15. Reclamantul a fost supus executării silite pentru plata amenzii datorate.   II. Dreptul intern relevant   16. Articolele relevante din HG nr. 1157/2001 privind aprobarea normelor privind arborarea drapelului naţional, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, se citesc în felul următor:   Art. 1 „Arborarea drapelului României, în forma, cu dimensiunile, modelul şi intensitatea culorilor stabilite potrivit legii, este obligatorie pentru toate autorităţile şi instituţiile publice cu sediul în România.”   Art. 2 „1. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia arborării drapelului României în mod permanent [...]. 2. Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice răspund, în condiţiile legii, de arborarea şi menţinerea în stare corespunzătoare a drapelului României pe edificiul şi în sediul acestora. 3. La sediile primăriilor, ale consiliilor judeţene şi ale prefecturilor, la intrarea principală [...] vor fi arborate două drapele care vor încadra stema României. [...].”   Art. 24 „1. Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sa fie considerate infracţiuni: [...] b) nearborarea drapelului României de către autorităţile şi instituţiile publice; c) arborarea drapelului la sediul primăriilor, consiliilor judeţene şi al prefecturilor în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 2 alin. (3) şi (4);  [...]. 2. Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), e) şi k) se sancţionează cu amenda de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei, iar cele prevăzute la lit. b), c), d), f), g), h), i), j) şi l), cu amenda de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei.”   17. Dispoziţiile relevante ale HG nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală se citesc în felul următor:   Art. 10 (2) „Inscripţionarea în limba maternă a denumirii unor localităţi are caracter informativ, neputând fi folosită în corespondenta sau în documentele oficiale.”   Art. 18 „(1) Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: [...] h) folosirea denumirilor de localităţi prevăzute în anexele nr. 1/1-1/23 în corespondenta sau în documentele oficiale. (2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) se sancţionează cu amenda de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei, iar cele prevăzute la lit. e)-h), cu amenda de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei. (3) Constatarea contravenţiei şi aplicarea amenzii se fac de către persoane împuternicite de ministrul administraţiei publice, de către prefect sau împuterniciţii acestuia şi se aplică primarului, preşedintelui consiliului judeţean, secretarului, respectiv secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale, după caz. (4) Contravenţiilor prevăzute la alin. (1) li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile <LLNK 12001  2130 301 0 32>Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.”   18. Art. 17 din Legea nr. 215/2001 cu privire la administraţia publică locală se citeşte după cum urmează:    „ În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte.”   19. Articolele relevante din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în forma la momentul faptelor, se citesc în felul următor:   Art. 5 (2) „Sancţiunile contravenţionale principale sunt: a) avertismentul; b) amenda contravenţională; c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii: d) închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul contravenientului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la lit. c).”   Art. 9 „(1) Închisoarea contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii pot fi stabilite numai prin lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 6 luni, respectiv 300 de ore. (2) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) se stabilesc întotdeauna alternativ cu amenda.”   Art. 16 (1) „Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite [...] [...]”   Art. 17 „Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.”   20. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 octombrie 2003, Guvernul a eliminat închisoarea contravenţională de pe lista sancţiunilor aplicabile în materia contravenţiilor. Astfel, principalele sancţiuni aplicabile au rămas avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu poate fi aplicată decât de către o instanţă. Executarea pedepsei cu amenda se face conform dispoziţiilor legale privind executarea creanţelor bugetare, în caz de neplată nemaifiind posibilă transformarea amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate. 21. Art. 261 C. proc. civ. se citeşte în partea sa relevantă astfel:   „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: [...] 5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;  [...]”   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie   22. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procesului privind anularea procesului-verbal contravenţional, în special a faptului că instanţele naţionale nu i-au examinat motivul de recurs privind condiţiile de formă ale procesului-verbal. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:   „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva sa [...]”   23. Guvernul respinge acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   24. Guvernul consideră că art. 6 din convenţie nu este aplicabil în speţă. Deşi reclamantul poate invoca un drept de natură patrimonială, amenda stabilită aducând atingere patrimoniului său, Guvernul consideră că art. 6 citat anterior nu se poate aplica în materie civilă, în măsura în care rapoartele juridice aflate la originea litigiului aparţin exclusiv dreptului public. 25. Guvernul notează, de asemenea, că art. 6 din convenţie nu se aplică procedurii în cauză nici în materie penală. Guvernul arată, mai întâi, particularităţile regimului juridic al contravenţiilor, care în dreptul român sunt considerate infracţiuni minore şi nu infracţiuni prevăzute de legea penală. Subliniază apoi că dispoziţiile legale încălcate de reclamant, şi anume art. 2 alin. (1) şi (2) din HG nr. 1157/2001 şi art. 10 alin. (2) din HG nr. 1206/2001, nu sunt dispoziţii de aplicare generală, ci sunt valabile numai pentru un anumit grup de persoane, respectiv autorităţile publice. Acesta subliniază, de altfel, că art. 6 § 1 este, de asemenea, inaplicabil datorită naturii sancţiunii pe care reclamantul a primit-o, şi anume o amendă administrativă care nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate, persoana în cauză putând fi supusă doar unei executări silite în temeiul normelor dreptului civil. 26. Reclamantul consideră că, în speţă, în materie penală, art. 6 § 1 din convenţie este aplicabil. În acest sens, el citează un articol de doctrină şi face trimitere la o decizie a Curţii Constituţionale care a considerat că, deşi faptele cu care a fost sesizată sunt încadrate ca şi contravenţie conform dreptului intern, erau de natură penală. 27. Curtea constată că este chemată să stabilească dacă art. 6 din convenţie se aplică ratione materiae în speţă. În special, trebuie să examineze dacă instanţele naţionale au fost sesizate fie cu o „contestare a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil”, fie cu „temeinicia unei acuzaţii în materie penală” făcută împotriva reclamantului, în sensul art. 6 § 1 din convenţie. 28. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, „art. 6 § 1 nu se aplică decât „contestaţiilor reale şi serioase” cu privire la „drepturile şi obligaţiile” cu caracter civil, care pot fi recunoscute, cel puţin de o manieră credibilă, în dreptul intern [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 87, 10 mai 2001 şi Benthem împotriva Ţărilor de Jos, 23 octombrie 1985, pct. 32, seria A nr. 97]. Faptul de a demonstra că un litigiu este de natură „patrimonia­lă" nu este în sine suficient pentru a atrage aplicabilitatea art. 6 § 1 din convenţie sub aspect „civil” [Ferrazzini împotriva Italiei (MC), nr. 44759/98, pct. 28]. 29. Curtea constată că, în speţă, obligaţia litigioasă reiese din raportul dintre funcţionarii publici care exercită prerogative ale puterii publice şi administraţie. Într-adevăr, având calitatea de primar, reclamantul trebuia să asigure arborarea corectă a drapelului naţional şi respectarea dispoziţiilor legale privind utilizarea limbii minorităţilor în documentele oficiale. Or, în opinia Curţii, aceste competenţe atribuite prin lege primarului, în calitate de prim magistrat ales al oraşului, constituie o participare directă la exercitarea puterii publice şi a funcţiilor de apărare a intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice [a contrario, Richard-Dubarry împotriva Franţei (dec.), nr. 53929/00, CEDO 2003‑XI (extrase)]. Prin urmare, trebuie concluzionat că această contestare nu priveşte drepturile şi obligaţiile cu caracter civil [a contrario, Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO 2007‑IV] şi că art. 6 § 1 din convenţie nu se aplică sub aspect civil. 30. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 6 § 1 la procedura litigioasă sub aspect penal, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, pentru determinarea existenţei unei „acuzaţii în materie penală”, trebuie avute în vedere trei criterii: încadrarea juridică a măsurii litigioase în dreptul naţional, însăşi natura acesteia şi natura şi gravitatea „sancţiunii” [Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 32, CEDO 1999-VII]. Aceste criterii sunt alternative şi necumulative: pentru ca art. 6 § 1 să se aplice în temeiul sintagmei „acuzaţie în materie penală”, este suficient ca fapta în cauză să fie, prin natura sa, „penală” în temeiul convenţiei sau să fi expus persoana în cauză la o sancţiune care, prin natura şi gravitatea ei, face parte în general din „materia penală”. Acest lucru nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existenţa unei „acuzaţii în materie penală” [Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 30 şi 31, CEDO 2006‑XIII şi Zaicevs împotriva Letoniei, nr. 65022/01, pct. 31, CEDO 2007‑IX (extrase)]. 31. În această privinţă, este clar că dreptul intern nu încadrează ca fiind „de natură penală” contravenţiile care stabilit o amendă pentru reclamant, legiuitorul român alegând depenalizarea unor acte. În speţă, actele au fost sancţionate ca şi contravenţii de art. 2 alin. (1) şi (2) din HG nr. nr. 1557/2001 şi de art. 10 alin. (2) din HG nr. 1206/2001. Acest lucru nu este totuşi decisiv pentru aplicabilitatea art. 6 din convenţie, indicaţiile furnizate de dreptul intern neavând decât o valoare relativă (Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 52, seria A nr. 73). 32. Cât priveşte natura infracţiunii, reiese că dispoziţiile a căror încălcare a fost imputată reclamantului urmăreau să asigure buna îndeplinire a prevederilor administraţiei publice. Sancţiunea de neîndeplinire a unei asemenea obligaţii nu poate constitui o măsură represivă aplicabilă de o manieră generală tuturor cetăţenilor. Într-adevăr, aceste dispoziţii se adresau unui grup determinat de persoane, şi anume cele aflate în funcţii de conducere în cadrul autorităţilor publice, inclusiv primarii. Totuşi, trebuie notat că amenda stabilită urmărea, în principiu, sancţionarea în vederea împiedicării repetării comportamentelor incriminate. Putem aşadar concluziona că amenda stabilită se întemeia pe norme cu scop preventiv şi represiv în acelaşi timp (mutatis mutandis, Jussila citată anterior, pct. 38). 33. Cât priveşte natura şi severitatea sancţiunii „ce poată fi impusă” reclamantului [Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39665/98 şi 40086/98, pct. 120, CEDO 2003-X], Curtea constată că amenda respectivă nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a contrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 52, 4 octombrie 2007). Totuşi, Curtea notează că reclamantul a primit maximul fiecărei sancţiuni, şi anume suma totală de 100 000 000 lei. Or, ţinând cont de suma mare a amenzii primite, Curtea apreciază că sancţiunea face parte, prin gravitatea sa, din materia penală [Öztürk citată anterior, pct. 54 şi a contrario, Inocêntion împotriva Portugaliei (dec.), nr. 43862/98, CEDO 2001-I]. 34. Prin urmare, Curtea apreciază că amenda pronunţată reclamantului are un caracter penal, art. 6 § 1 aplicându-se, în acest caz, sub aspect penal. Astfel, trebuie respinsă excepţia ridicată de Guvern cu privire la inaplicabilitatea ratio materiae a art. 6 din convenţie. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibil.   B. Cu privire la fond   35. Reclamantul se plânge că instanţele naţionale care s-au pronunţat asupra contestaţiei sale la procesul-verbal de contravenţie nu au răspuns la un motiv de recurs, şi anume lipsa datei săvârşirii contravenţiei. 36. Guvernul consideră că, chiar dacă instanţele naţionale nu s-au pronunţat expressis verbis asupra motivului privind data comiterii contravenţiei, l-au examinat, dat fiind că au considerat procesul-verbal legal şi întemeiat. Guvernul remarcă, de asemenea, că motivul invocat de reclamant nu putea produce efecte juridice în măsura în care contravenţiile constatate aveau un caracter continuu şi data comiterii poate fi considerată implicit cea a controlului exercitat de prefect. Guvernul notează, în cele din urmă, că instanţa de recurs a reţinut în hotărârea sa motivarea judecătoriei pentru a-şi fundamenta decizia. 37. Curtea reaminteşte că, dacă art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acesta nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil necesită ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decizia, fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă inferioară fie prin alt mod, să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle împotriva Finlandei, 19 decembrie 1997, pct. 60, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-VIII). 38. În speţă, reclamantul a contestat legalitatea procesului-verbal de contravenţie, arătând că nu a fost menţionată data la care a fost comisă contravenţia privind utilizarea limbii maghiare în documente oficiale, element cerut sub sancţiunea nulităţii de art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001. 39. Curtea notează că, în ciuda importanţei acestui motiv de recurs pentru reclamant, judecătoria s-a limitat să concluzioneze că procesul-verbal a fost „legal întocmit”, fără explicarea deciziei sale şi fără să facă referire la argumentul reclamantului şi l-a eliminat, după caz, de a manieră motivată (Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 33, 15 februarie 2007). De altfel, nici argumentul privind caracterul continuu al contravenţiei, nici cel al posibilităţii de asimilare a datei controlului ca fiind cea a comiterii contravenţiei nu au foste avansate reclamantului de către instanţele naţionale. 40. În plus, Tribunal Bacău, care s-a pronunţat cu privire la recursul reclamantului, nu a răspuns motivului său de recurs extras, în special, din absenţa motivării hotărârii primei instanţe privind condiţiile de formă ale procesului-verbal. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva hotărârile, pe care art. 6 § 1 o impune instanţelor, nu trebuie să fie înţeleasă ca o obligaţie de a formula un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303‑B), atunci trebuie să se constate că, în speţă, tribunalul a ignorat acest motiv de recurs al reclamantului. 41. În lumina celor menţionate anterior, Curtea apreciază că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie. Astfel, are loc încălcarea acestei dispoziţii.   II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări   42. Invocând art. 13 din convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procesului şi că nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru contestarea procesului-verbal respectiv. Citând art. 7 din convenţie, reclamantul se plânge de lipsa temeiului legal al sancţiunilor contravenţionale aplicate împotriva sa, indicând că instanţele naţionale nu au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale. 43. Curtea constată că capătul de cerere al reclamantului prevăzut de art. 13 din convenţie se bazează pe aceleaşi fapte ca cele invocate în temeiul art. 6 § 1 din convenţie. Or, în măsura în care Curtea a examinat acest capăt de cerere în temeiul art. 6 § 1 citat anterior, nu mai este necesară o nouă examinare în temeiul art. 13, cerinţele acestui articol fiind, în orice caz, mai puţin stricte precum cele ale art. 6 şi fiind absorbite de acestea. 44. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din convenţie, Curtea aminteşte că acesta consacră, în general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, îndeosebi, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în detrimentul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A). În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el dispune, de asemenea, ca legea penală să nu se aplice în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Or, Curtea constată că, în speţă, contravenţiile la plata cărora reclamantul a fost obligat aveau un temei juridic în dreptul intern, ale cărui instanţe naţionale nu au făcut o aplicare retroactivă sau prin analogie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie   45. În temeiul art. 41 din convenţie,   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   46. Reclamantul solicită 10 000 RON, adică 3 168,66 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea amenzii stabilite şi 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. 47. Guvernul notează că reclamantul a plătit suma de 10 395 RON în rate timp de doi ani, astfel încât, din cauza inflaţiei, echivalentul în euro este de aproximativ 2 755,32 EUR. Cât despre prejudiciul moral, Guvernul apreciază că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă faţă de jurisprudenţa Curţii în materie. 48. Curtea constată că, în speţă, singurul temei ce trebuie reţinut în acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de un proces echitabil în cadrul acţiunii sale în contestarea procesului-verbal de contravenţie (supra, pct. 41). Curtea constată că reclamantul a plătit efectiv amenda stabilită prin procesul-verbal contestat (a contrario, Anghel citată anterior, pct. 78). Prin urmare, consideră că se cuvine să acorde reclamantului suma plătită efectiv în rate ca amendă, şi anume 2 755 EUR. 49. În plus, Curtea consideră că este rezonabil ca, datorită lipsei de echitate a procesului în cauză, reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, ce nu poate fi reparat prin simpla sa constatare în prezenta hotărâre. Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   50. Reclamantul solicită, prezentând documente justificative, 2 500 EUR pentru cheltuielile de judecată în faţa Curţii, reprezentând onorarul avocatului şi cheltuielile de traducere. 51. Guvernul contestă documentele justificative depuse la dosar de către reclamant, subliniind că avocatul reclamantului nu a prezentat un rezumat al orelor de muncă şi că unele chitanţe atestând cheltuielile de traducere nu permit stabilirea vreunei legături cu prezenta cauză. 52. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi având în vedere documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului, pentru toate cheltuielile combinate pentru procedura în faţa Curţii, suma de 2 000 EUR.   C. Dobânzi moratorii   53. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie; 3. Hotărăşte a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.755 EUR (două mii şapte sute cincizeci şi cinci euro), cu titlu de prejudiciu material şi 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte