32146/05

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Secţia a treia   CAUZA EUGENIA LAZĂR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 32146/05)   Hotărâre   Strasbourg   16 februarie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Eugenia Lazăr împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 ianuarie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 32146/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Eugenia Lazăr („reclamanta”), a sesizat Curtea la 29 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamanta este reprezentată de Horaţiu Istrat, avocat în Deva. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental din cadrul Ministerului de Afaceri Externe. 3. Reclamanta se plânge de caracterul ineficient al anchetei iniţiate cu privire la decesul fiului său în spitalul din Deva. Conform acesteia, ancheta nu a permis elucidarea cauzelor decesului şi stabilirea răspunderii medicilor în cauză, care nu şi-au îndeplinit sarcinile. 4. La 14 iunie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanta s-a născut în 1951 şi locuieşte în Dobra.   1. Circumstanţele decesului fiului reclamantei   6. În noaptea din 10 spre 11 iulie 2000, reclamanta l-a dus pe fiul său Adrian, în vârstă de 22 de ani, care prezenta simptome de sufocare, la Spitalul Judeţean Deva. La ora 2.30, Adrian a fost primit la unitatea de primire a urgenţelor a spitalului, unde a fost examinat de medicul M. Apoi, acesta a fost transferat la Serviciul de Oto-Rino-Laringologie („ORL”) al spitalului, unde a fost examinat de medicul C., care i-a administrat douăsprezece fiole de cortizon injectabil. În jurul orei 2.45, C. l-a chemat pe medicul M., care se afla atunci la domiciliu. Ţinând seama de gravitatea stării pacientului, M. a decis efectuarea unei traheotomii, pentru degajarea căilor respiratorii. În jurul orei 3.15, M. asistat de C., a început operaţia. În cursul acesteia, insuficienţa respiratorie a lui Adrian s-a agravat; acesta a făcut un stop respiratoriu. N., medicul de gardă, a fost chemat atunci. Aceasta a încercat, fără succes, reanimarea pacientului. Acesta a decedat în jurul orei 5. 7. La 20 iulie 2000, reclamanta a depus la Tribunalul Hunedoara o plângere penală împotriva medicilor de la spitalul din Deva care l-au examinat pe Adrian în noaptea de 10 spre 11 iulie 2000. Aceasta le reproşa încălcări grave ale obligaţiei lor de a acţiona cu celeritate pentru salvarea vieţii fiului său.   2. Avizele medico-legale şi disciplinare privind circumstanţele şi cauzele decesului   a) Avizele medico-legale   8. La 6 noiembrie 2000, Laboratorul de Medicină Legală din Deva a întocmit un raport de autopsie detaliat la cererea poliţiei acestui oraş. În acest raport, se preciza că decesul lui Adrian se datora unei asfixieri cauzate de un pneumotorax pulmonar bilateral survenit în urma unei traheotomii realizate corect, dar tardiv. Se menţiona că întârzierea efectuării operaţiei s-a datorat unei disfuncţionalităţi de organizare care rezulta dintr-o lipsă de coordonare în protocolul de preluarea a urgenţelor medicale. Precizând că eroarea consta în modul în care pacientul a fost îndrumat după primirea sa la unitatea de primire urgenţe, raportul indica faptul că, în situaţia critică în care se afla Adrian, traheotomia trebuia realizată de urgenţă, prin oprirea oricărei alte activităţi, chiar în cadrul unităţii de primire urgenţe şi că persoana în cauză nu trebuia transferată la secţia ORL a spitalului. 9. La 6 noiembrie 2000, la cererea parchetului, Comisia de control a Institutului de Medicină Legală din Timişoara a emis un aviz privind raportul întocmit de Laboratorul de Medicină Legală din Deva. Aceasta preciza că, în situaţia critică în care se afla Adrian, „traheotomia se impunea, prin oprirea oricărei alte activităţi, dacă era cazul chiar în cadrul unităţii de primire urgenţe, fără ca pacientul să fie transferat la secţia ORL a spitalului”. Totuşi, aceasta a concluzionat că „o astfel de lipsă de coordonare între secţiile spitalului nu trebuia să angajeze răspunderea medicală” a practicienilor care îl examinaseră pe Adrian în noaptea decesului său. 10. La 15 octombrie 2001, la sesizarea parchetului, Comisia Medicală Superioară a Institutului „Mina Minovici” Bucureşti – autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală – s-a pronunţat cu privire la avizele emise de Laboratorul de Medicină Legală din Deva şi de Institutul de Medicină Legală din Timişoara. Aceasta a declarat că, într-un caz precum cel al lui Adrian, literatura de specialitate prevedea realizarea unei traheotomii de urgenţă în lipsa unor semne de ameliorare a simptomelor de insuficienţă respiratorie după administrarea dozelor de cortizon prin injectare. Având în vedere această recomandare, ea concluzionează că medicii care l-au îngrijit pe Adrian au acţionat conform regulilor fără a comite vreo eroare medicală.   b) Procedura disciplinară împotriva lui C.   11. La o dată neprecizată, Comisia de Disciplină a Consiliului Judeţean al Medicilor Hunedoara s-a sesizat cu privire la dosarul medical deschis în urma decesului lui Adrian. După examinare, aceasta a decis nesancţionarea medicilor care l-au examinat pe Adrian în noaptea decesului. Pentru a ajunge la această concluzie, comisia s-a bazat pe mai multe expertize solicitate medicilor şefi ai spitalelor din Timişoara şi Cluj-Napoca, de unde reieşea că examinarea cazului lui Adrian trebuia să ţină seama de lipsa de echipamente necesare efectuării unei operaţii în cadrul unităţii de primire urgenţe, de structura pavilionară a spitalului şi de imposibilitatea efectuării unui examen ORL în cadrul unităţii în cauză. Această decizie a fost comunicată reclamantei la 17 ianuarie 2001. 12. Persoana în cauză a contestat această decizie la Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor. Prin scrisoarea din 8 mai 2001, aceasta a informat Consiliul Judeţean al Medicilor Hunedoara că a formulat o contestaţie împotriva deciziei în cauză şi i-a solicitat să comunice dosarul referitor la decesul fiului său autorităţii competente cu examinarea acestuia. 13. La 19 octombrie 2001, Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor a anulat decizia criticată şi a mustrat-o pe C. Aceasta a considerat, după ce a examinat contestaţia introdusă de reclamantă, documentele furnizate la dosarul medical al lui Adrian, declaraţiile lui C. şi expertizele medicale efectuate de instituţiile de medicină legală competente (supra, pct. 8 şi 9), că C. a întârziat în mod necorespunzător efectuarea traheotomiei lui Adrian, ceea ce a dus la decesul acestuia. În plus, ea a evidenţiat că C. a continuat să profeseze ca medic la spitalul public din Deva, după ce ieşise la pensie pentru limită de vârstă, infracţiune sancţionată de Codul penal. 14. La 20 martie 2002, sesizată cu o acţiune introdusă de C., judecătoria a anulat decizia Comisiei Superioare de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor pe motiv că reclamanta trebuia să depună contestaţia în faţa Consiliului Judeţean al Medicilor Hunedoara – care trebuia să transmită dosarul referitor la decesul lui Adrian Consiliului Naţional al Medicilor – şi nu direct în faţa acestei ultime instanţe.   3. Procedura penală care îi viza pe medici desfăşurată în faţa parchetului   a) Urmărirea penală iniţială   15. La 5 noiembrie 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a pronunţat neînceperea urmăririi penale în favoarea medicilor care l-au examinat pe fiul reclamantei în noaptea de 10 spre 11 iulie 2000. Pentru a ajunge la această concluzie, acesta s-a bazat pe avizul pronunţat la cererea din 15 octombrie 2001 de Comisia Medicală Superioară a Institutului „Mina Minovici” Bucureşti, conform căruia „toţi medicii care au luat parte la îngrijirile aplicate lui Adrian au acţionat conform regulilor, fără a comite vreo eroare medicală”. 16. La 9 iunie 2001, sesizat cu o contestaţie de către reclamantă, procurorul şef al respectivului parchet a confirmat decizia în cauză. 17. Prin ordonanţa din 14 februarie 2002, prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara a admis plângerea introdusă de persoana în cauză împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de instanţa de rang inferior. Acesta a infirmat decizia în cauză şi a dispus continuarea anchetei, pe care a încredinţat-o Secţiei penale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara. În ordonanţa sa, acesta a considerat că investigaţiile anterioare au fost incomplete, evidenţiind în această privinţă că procurorii însărcinaţi cu instrumentarea cauzei au omis să ţină seama de: - avizul Comisiei Superioare de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor şi mustrarea aplicată lui C., pe motiv că a amânat în mod corespunzător efectuarea unei traheotomii, ceea ce a condus la decesul lui Adrian; - avizul pronunţat la 6 noiembrie 2000 de Comisia de control a Institutului de Medicină Legală din Timişoara, de unde reieşea că întârzierea efectuării traheotomiei s-a datorat unei disfuncţionalităţi organizaţionale generată de o lipsă de coordonare în protocolul de abordare a unei urgenţe medicale. 18. La 28 martie 2002, prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara a emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C., M., V. şi N., medicii care l-au examinat pe Adrian în noaptea decesului. Pentru a se pronunţa astfel, acesta s-a bazat în special pe: - avizul pronunţat la 15 octombrie 2001 de Comisia Medicală a Institutului „Mina Minovici” din Bucureşti, pe care a considerat-o o „autoritate competentă în ultimă instanţă pentru a se pronunţa cu privire la chestiunea de a şti dacă a fost vorba de eroare medicală”; - expertize solicitate de Consiliul Judeţean al Medicilor Hunedoara medicilor şefi ai spitalelor din Timişoara şi Cluj-Napoca, de unde reieşea că examinarea cazului lui Adrian trebuia să ţină seama de lipsa de echipamente necesare efectuării unei operaţii în cadrul unităţii de primire urgenţe, de structura pavilionară a spitalului şi de imposibilitatea efectuării unui examen ORL în cadrul unităţii în cauză. 19. Procurorul a concluzionat că faptele reţinute de Consiliul Naţional al Medicilor nu erau suficiente pentru a angaja răspunderea penală a medicilor în cauză şi că nu era posibilă căutarea de noi elemente probatorii în scopul continuării instrumentării deoarece toate expertizele medico-legale pe care organele de cercetare le puteau solicita în temeiul legii au fost deja realizate.   b) Urmărirea penală ulterioară   20. La 15 august 2002, procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia a admis plângerea reclamantei împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale pronunţate de instanţa de rang inferior. Acesta le-a anulat şi a trimis dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara în vederea furnizării unor informaţii suplimentare. Acesta s-a pronunţat astfel după ce a examinat concluziile diferitelor institute de medicină legală – pe care le-a considerat „confuze şi contradictorii” – şi a constatat că circumstanţele de fapt erau imprecise şi insuficient stabilite. În sfârşit, acesta a considerat că realizarea unei noi expertize medico-legale de o echipă de specialişti era absolut necesară şi a întocmit o listă de întrebări la care aceştia trebuiau să răspundă, printre care se număra aceea de a şti dacă asfixierea care a stat la originea decesului lui Adrian era o complicaţie survenită la momentul traheotomiei, circumstanţă de natură să excludă eroarea medicală, sau dacă era rezultatul întârzierii acestei operaţii. 21. La 3 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a însărcinat Serviciul Judeţean de Medicină Legală Deva să efectueze o expertiză privind cauzele decesului lui Adrian. În acest scop, el i-a furnizat o listă de întrebări la care trebuia să răspundă şi care erau incluse în ordonanţa pronunţată la 15 august 2002 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia (supra, pct. 20). 22. La 23 februarie 2003, Serviciul Judeţean de Medicină Legală Deva a răspuns parchetului că nu mai avea competenţa de a efectua o nouă expertiză sau de a o finaliza pe cea deja efectuată având în vedere că Institutul de Medicină Legală din Timişoara şi Institutul „Mina Minovici” din Bucureşti au pronunţat un aviz cu privire la această cauză. 23. La 25 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a solicitat Institutului de Medicină Legală din Deva să efectueze o expertiză privind cauzele decesului lui Adrian, adresându-i o listă de întrebări la care acesta trebuia să răspundă (supra, pct. 20). 24. La 3 martie 2003, acest institut a refuzat executarea misiunii încredinţate. Acesta a răspuns parchetului că Legea nr. 459/2001 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi regulamentul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 (denumită în continuare „OG nr. 1/2000”) împiedicau organele de judecată să solicite o nouă expertiză medico-legală instituţiilor de medicină legală subordonate ierarhic Institutului „Mina Minovici” având în vedere faptul că comisia superioară a acestuia a emis deja un aviz, după cum este cazul în speţă. 25. La 26 mai 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a pronunţat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale împotriva medicilor care l-au examinat pe Adrian în noaptea decesului, considerând că nu li se putea reproşa nicio eroare medicală având în vedere elementele dosarului.   c) Redeschiderea urmăririi penale   26. Reclamanta a formulat o plângere împotriva ordonanţei din 26 mai 2003 la parchetul ierarhic superior, invocând faptul că reieşea din raportul autopsiei efectuate defunctului şi din decizia din 19 octombrie 2001 – prin care Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor a sancţionat-o pe C. – că decesul fiului său se datora întârzierii efectuării traheotomiei. 27. Persoana în cauză a fost informată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia a admis plângerea introdusă de aceasta împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale pronunţate de parchetul de rang inferior, căruia i-a trimis cauza pentru investigaţii suplimentare. În ordonanţa sa de trimitere, parchetul în cauză a evidenţiat că probele reţinute de parchetul de rang inferior erau insuficiente şi neconcludente, şi că acesta nu a efectuat investigaţiile suplimentare pe care ordonanţa din 15 august 2002 dispunea să le efectueze. În special, acesta i-a solicitat să stabilească dacă, cerându-i lui M. să se deplaseze de la domiciliu la patul lui Adrian, demers cae a redus timpul disponibil pentru intervenţie, C. a acţionat în conformitate cu protocolul de preluare, ştiind că spitalul dispunea de un bloc operatoriu anexat secţiilor de ORL şi chirurgie, unde medici de gardă erau prezenţi. În plus, evidenţiind că declaraţiile făcute anterior erau incomplete şi contradictorii, acesta a dispus din nou realizarea unei expertize medico-legale de către o echipă de specialişti şi a întocmit o listă de întrebări la care trebuiau să răspundă. 28. La 25 martie 2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a adresat Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” o întrebare pentru a cunoaşte dacă o expertiză medico-legală putea fi efectuată de experţii acestuia, la care acesta a anexat dosarul anchetei iniţiate în urma plângerii penale introduse de mama lui Adrian. 29. Prin scrisoarea din 30 aprilie 2004, Comisia Superioară a Institutului „Mina Minovici” a răspuns parchetului că a emis deja un aviz şi că art. 28 din Regulamentul de aplicare a OG nr. 1/2000 îi interzicea efectuarea unei noi expertize medico-legale în lipsa unor noi informaţii medicale sau unor noi elemente apărute în cursul anchetei. 30. La 18 mai 2004, un procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara a pronunţat neînceperea urmăririi penale în ceea ce îi priveşte pe medicii C., V., M. şi N. Acesta a observat că prin continuarea anchetei nu se putea genera apariţia de noi elemente. În această privinţă, el a făcut trimitere la răspunsul Institutului „Mina Minovici” din 30 aprilie 2004, care a stabilit imposibilitatea efectuării unei noi expertize (infra, pct. 31). Pe de altă parte, acesta a luat act de faptul că o perioadă foarte lungă de timp – aproximativ patru ani – s-a scurs de la decesul lui Adrian, şi că niciun alt demers în afara celor deja întreprinse în vederea dovedirii adevărului nu mai putea fi considerat. Acesta a reamintit că dispoziţiile OG nr. 1/2000 împiedicau organele judiciare să solicite o nouă expertiză medico-legală instituţiilor de medicină legală subordonate ierarhic Institutului „Mina Minovici” după pronunţarea unui aviz de către comisia superioară a acestuia. În sfârşit, acesta a considerat că circumstanţele de fapt stabilite în cursul anchetei coincideau cu concluziile incluse în avizele medico-legale furnizate la dosar. 31. La 2 iulie 2004, prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara a confirmat temeinicia ordonanţei din 18 mai 2004. Pentru a se pronunţa astfel, acesta a evidenţiat în special faptul că concluziile Consiliului Naţional al Medicilor, din care reieşea că C. a întârziat în mod necorespunzător efectuarea traheotomiei şi că această întârziere a dus la decesul lui Adrian, nu erau coroborate cu rapoartele de expertiză medico-legale întocmite în scopul procedurii, singurele elemente care puteau fi admise ca probe în cadrul unui proces penal. 32. La o dată neprecizată, reclamanta a introdus o acţiune împotriva acestei decizii în faţa Judecătoriei Deva.   4. Procedura penală privind medicii, desfăşurată în faţa instanţelor naţionale   33. Prin hotărârea din 15 octombrie 2004, Judecătoria Deva a admis acţiunea reclamantei, a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de parchet şi i-a trimis cauza solicitându-i să iniţieze urmărirea penală împotriva lui C. pentru ucidere din culpă, infracţiune incriminată la art. 178 C. pen. 34. Criticând modul în care ancheta a fost desfăşurată de parchet, tribunalul a considerat că, într-o cauză atât de complexă, urmărirea penală trebuia iniţiată din toamna lui 2000, moment la care existau suficiente elemente de probă pentru a se putea stabili gradul de răspundere a medicilor în cauză. Acesta a considerat inadmisibil ca urmărirea penală se se întindă pe o durată de cinci ani şi ca mai multe ordonanţe de redeschidere a urmăririi penale care dispuneau o anchetă suplimentară să fie ignorate în ciuda caracterului lor obligatoriu. Acesta a considerat că probele cerute pentru a se putea stabili cu certitudine faptele survenite în noaptea de 10 spre 11 iulie 2000 erau alterate. 35. În ceea ce priveşte desfăşurarea ulterioară a procedurii, acesta a precizat că prima sarcină care îi revenea parchetului era să stabilească faptele audiind învinuiţii, ale căror declaraţii trebuiau confruntate cu depoziţiile furnizate la dosar. Acesta a precizat că, în speţă, parchetul trebuia să stabilească dacă Secţia ORL a spitalului îndeplinea condiţiile impuse pentru ca Adrian să poată fi operat şi dacă C. a efectuat pregătirile necesare în acest scop. 36. Acesta a observat că Institutul „Mina Minovici” trebuia să efectueze o expertiză medico-legală demnă de această denumire, operaţie pe care o considera absolut necesară demonstrării adevărului în această cauză. În opinia sa era inadmisibil ca acest institut, recunoscut ca autoritate supremă în materie de expertize medico-legale, să invoce anumite dispoziţii legale în scopul de a eluda obligaţia de a efectua expertiza în cauză şi a precizat că doar un raport de expertiză de înaltă ţinută ştiinţifică şi intelectuală putea contribui la stabilirea adevărului. 37. Pe de altă parte, acesta a evidenţiat că întrebările formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia (supra, pct. 20) au rămas fără răspuns. De asemenea, acesta a observat faptul că concluziile primelor rapoarte de expertiză întocmite de autorităţile medicale din Deva, ale căror „rigoare ştiinţifică” şi „profesionalism” le sublinia şi de unde reieşea că traheotomia a fost efectuată corect, dar tardiv, au fost „diluate” în avizele ulterioare emise de institutele medicale ierarhic superioare. El a considerat că, în fapt, acestea din urmă au „considerat acţiunile sau omisiunile personalului medical învinuit dintr-o perspectivă abstractă şi impersonală, punând accentul pe lipsa de coordonare a sistemului medical şi a secţiilor spitalului” şi, referindu-se în special la avizul emis de Institutul „Mina Minovici”, acesta a observat că respectivul aviz se limita să descrie protocolul medical care trebuie respectat în cazuri similare celui al lui Adrian şi să exonereze de orice răspundere medicii în cauză fără a emite vreo analiză sau explicaţie ştiinţifică care să susţină o astfel de concluzie. 38. Acesta a concluzionat că ancheta penală efectuată de parchet era insuficientă şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru informaţii suplimentare. 39. Parchetul şi C. au contestat această hotărâre, susţinând că decesul lui Adrian s-a datorat unor complicaţii survenite în cursul intervenţiei chirurgicale, nu pretinsei întârzieri a efectuării acesteia. 40. Prin hotărârea definitivă din 8 februarie 2005, redactată la 16 martie 2005, Tribunalul Hunedoara a declarat admisibile şi întemeiate apelurile formulate de parchet şi C. Pronunţându-se cu privire la fond, acesta a respins acţiunea introdusă de reclamantă împotriva ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale pronunţate de parchetul de pe lângă acelaşi tribunal. După ce a evidenţiat faptul că Comisia Superioară a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti era autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală, el a observat că acesta a precizat că nicio nouă expertiză nu putea fi efectuată după ce comisia în cauză s-a pronunţat. Acesta a reamintit că legislaţia privind organizarea sistemului naţional de medicină legală împiedica organele judiciare să solicite, în absenţa unor elemente noi de ordin medical sau legate de anchetă, o nouă expertiză medico-legală institutelor de medicină legală subordonate ierarhic Institutului „Mina Minovici” din Bucureşti după pronunţarea unui aviz de către comisia superioară a acestuia. Constatând că niciun element nou nu a apărut în cauză şi în temeiul ultimului aviz pronunţat de Institutul „Mina Minovici”, acesta a considerat că decesul lui Adrian se datora unei complicaţii postoperatorii ale căror cauze nu erau previzibile şi că, prin urmare, C. trebuia exonerat de orice acuzaţie de ucidere din culpă.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   1. Cu privire la avizele medico-legale şi la organele autorizate prin lege să le emită   41. La momentul faptelor, exercitarea medicinii legale era reglementată de OG nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, de Regulamentul aprobat la 7 septembrie 2000 pentru aplicarea acestui text şi de Normele privind procedura de realizare de expertize medicale şi de alte acte medico-legale. 42. Articolele relevante din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală erau formulate după cum urmează la momentul faptelor:   Art. 23   „Comisia superioară medico-legală funcţionează pe lângă Institutul de Medicina Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, reprezentând autoritatea ştiinţifică suprema în domeniul medicinei legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale.”   Art. 27   (1) În cazul în care Comisia superioară medico-legală constată existenţa unor concluzii contradictorii între prima expertiza şi cea ulterioara sau ale altor acte medico-legale, aceasta poate aviza, în totalitate sau parţial, concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări. (2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii”   Art. 28   „(1) În cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de ancheta. În acest caz efectuarea expertizei medico-legale este de competenta Institutului de Medicina Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti.”   43. OG nr. 1/2000 încredinţa misiunea de verificare a legalităţii condiţiilor de efectuare a actelor medico-legale unor comisii mixte alcătuite din medici legişti din cadrul Ministerului Sănătăţii şi din jurişti din cadrul Ministerului Justiţiei. Aceste comisii puteau fi sesizate de ministrul Justiţiei sau de cel al Sănătăţii atunci când existau indicii de încălcare a legii. Acestea întocmeau rapoarte scrise. Dacă acestea considerau că legea a fost încălcată, puteau sesiza autorităţile judiciare sau organele competente ale Consiliului Naţional al Medicilor. Aceste dispoziţii au fost menţinute în noua versiune a OG nr. 1/2000, completată de Ordonanţa Guvernului nr. 57/2001, aprobată de Legea nr. 271/2004 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 531/31 august 2001. 44. Regulamentul de aplicare a OG nr. 1/2000 a fost completat de Hotărârea Guvernului nr. 1204/2002, care a adus precizări în special în ceea ce priveşte modalităţile de desemnare a organelor de conducere a institutelor de medicină legală şi privind procedura aplicabilă în faţa comisiilor mixte. Art. 28, citat anterior, din Regulamentul de aplicare a OG nr. 1/2000 nu a fost modificat şi abrogat. 45. Acest cadru legislativ le conferă institutelor de medicină legală – care sunt instituţii exclusiv publice enumerate limitativ de lege – competenţa exclusivă pentru stabilirea constatărilor, întocmirea de expertize sau emiterea de avize medico-legale care pot fi folosite ca probe în faţa instanţelor naţionale pentru stabilirea adevărului în cauze în care s-a adus atingere vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor. Aceste institute au ca principală misiune să întocmească, la cererea organelor judecătoreşti, constatări şi expertize pe cadavre, operaţii care le pot conduce, în cazul unei morţi violente, suspecte sau survenite la scurt timp după o intervenţie chirurgicală, la efectuarea de autopsii şi la aflarea cauzelor decesului. Activităţile lor sunt coordonate şi controlate de Ministerul Sănătăţii. Acestea sunt finanţate de la bugetul Ministerului Justiţiei (atunci când acţionează din ordinul instanţelor) sau din bugetul Ministerului Public (atunci când acţionează din ordinul parchetului). Medicii legişti sunt obligaţi să respecte principiile deontologiei şi eticii medicale. Organele judiciare care doresc stabilirea unei constatări sau efectuarea unei expertize medico-legale referitoare la o persoană în viaţă sau un cadavru trebuie să adreseze o cerere scrisă institutului de medicină legală teritorial competent. Cererea trebuie să precizeze informaţiile de identificare ale subiectului pe care trebuie să îl vizeze actele medico-legale, tipul de expertiză care trebuie efectuată, întrebările la care experţii trebuie să răspundă, documentele şi datele puse la dispoziţia medicilor legişti, precum şi termenul de care dispun pentru executarea misiunii lor. Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti este autoritatea supremă în materie de expertize medico-legale. Aceasta este alcătuită din mai mulţi membri permanenţi – şi anume directorul şi directorul adjunct al Institutului Naţional „Mina Minovici”, directorii institutelor de medicină legală ale centrelor universitare româneşti, titularul Catedrei de Morfopatologie de la Universitatea de Medicină din Bucureşti şi patru medici legişti experimentaţi, desemnaţi la propunerea Directorului Institutului „Mina Minovici” – a căror listă este aprobată printr-un ordin al ministrului Sănătăţii la propunerea Consiliului Superior de Medicină Legală. Misiunea acesteia este să controleze şi să emită avize ştiinţifice, la cererea autorităţilor judiciare, privind concluziile incluse în actele medico-legale efectuate de alte instituţii publice subordonate autorizate prin lege să efectueze constatări, expertize şi să pronunţe avize medico-legale, şi anume: a) cabinete de medicină legală; b) servicii judeţene de medicină legală şi c) institute de medicină legală ataşate centrelor universitare. Acestea din urmă dispun de comisii însărcinate cu formularea de avize ştiinţifice, la cererea autorităţilor judiciare, privind rapoartele şi avizele medico-legale pronunţate de instituţiile subordonate ierarhic, şi anume cabinetele de medicină legală şi serviciile judeţene de medicină legală. Nu intră în atribuţiile Comisiei Superioare Medico-Legale a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” (denumită în continuare „Comisia superioară”) să se deplaseze la faţa locului şi să examineze persoanele în cauză. În cazul în care aceasta consideră că nu poate aproba concluziile actelor medico-legale emise de instituţiile supuse controlului său, ea poate recomanda reiterarea totală sau parţială a actelor în cauză. Avizele pe care le emite, după exercitarea controlului său, la cererea autorităţilor judiciare, privind raporturile de expertiză relevante pronunţate de instituţiile subordonate ierarhic trebuie adresate acestora în termen de patruzeci de zile. 46. OG nr. 1/2000 nu include nicio precizare cu privire la forma avizelor în cauză. În mod general, aceasta face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură penală (C. proc. pen.), ceea ce conduce la concluzia că acestea se aplică în materie de expertiză medico-legală. În ceea ce le priveşte, Normele privind procedura de efectuare a expertizelor medicale şi a altor acte medico-legale (supra, pct. 41 in fine) prevăd că: a) raportul de expertiză medico-legală este un document întocmit de un expert la cererea organelor judiciare şi în care figurează elemente referitoare la expertiza efectuată şi b) avizul este un act emis la cererea organelor judiciare de către Comisia Superioară Medico-Legală sau de comisiile de control ale actelor medicale şi privind aprobarea conţinutului şi a concluziilor actului medico-legal supus controlului, sau care recomandă reiterarea lucrărilor de expertiză efectuate sau care conţin concluziile enunţate de comisiile de control. În ipoteza în care avizul recomandă reiterarea lucrărilor de expertiză efectuate, sarcina îi revine unei comisii alcătuite din cel puţin doi experţi de un grad superior celui al autorului lucrărilor în cauză. Aceasta are ca misiune reexaminarea lucrărilor efectuate şi, dacă este cazul, efectuarea unor noi investigaţii. Aceasta îşi pronunţă concluziile pe baza constatărilor efectuate în lucrările anterioare, a probelor furnizate la dosar şi a obiecţiilor formulate de organele judiciare.   2. Dispoziţiile Codului de procedură penală privind expertiza ca mijloc de probă în cadrul procesului penal   47. Art. 119 alin. (2) C. proc. pen. prevede că atunci când urmează ca o expertiză să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate organul de urmărire penală sau instanţele se adresează doar acesteia pentru efectuarea expertizei în cauză. Această dispoziţie a fost contestată în repetate rânduri, prin excepţia de neconstituţionalitate, de justiţiabili care au solicitat Curţii Constituţionale să o declare contrară Constituţiei pe motiv că, prin împiedicarea instanţelor sau a Ministerului Public să încredinţeze efectuarea unei expertize medico-legale unui expert independent, aceasta aduce atingere dreptului la apărare, precum şi independenţei justiţiei. De asemenea, aceştia au solicitat să se dispună modificarea art. 119 alin. (2) C. proc. pen. şi completarea sa astfel încât expertizele solicitate de organele judecătoreşti să poată fi efectuate nu doar de instituţii publice, ci şi de instituţii private, specialişti sau experţi independenţi care beneficiază de autorizare legală. 48. În una din deciziile (nr. 944/2006) pe care ea le-a pronunţat în materie, Curtea Constituţională a considerat că art. 119 alin. (2) C. proc. pen. nu încălca nici drepturile apărării, nici independenţa justiţiei. În plus, aceasta s-a declarat incompetentă să dispună o reformulare a art. 119 alin. (2) C. proc. pen. pentru a introduce posibilitatea încredinţării efectuării de expertize unor experţi independenţi sau unor instituţii private, subliniind că o astfel de operaţie presupunea modificarea normelor de probă în materie penală şi ţinea, cu acest titlu, de competenţa exclusivă a puterii legislative. 49. Art. 123 C. proc. pen. prevede că orice raport de expertiză trebuie să includă: a) partea introductivă, în care se arată în special obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă expertul, documentul în baza căruia a fost efectuată expertiza; b) o descriere detaliată a operaţiilor efectuate în cadrul expertizei; c) concluziile expertizei, care trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebările adresate şi părerea expertului. 50. Art. 124 C. proc. pen. autorizează autorităţile de urmărire penală şi instanţele de judecată să dispună un supliment de expertiză sau să solicite lămuriri expertului atunci când se constată că o expertiză nu este completă. Precizările sau lămuririle pot fi solicitate în scris, în special serviciului medico-legal sau institutului specializat care a efectuat expertiza. În temeiul art. 125 din acelaşi cod, organele de urmărire penală sau instanţele de judecată pot dispune efectuarea unei noi expertize dacă acestea au îndoieli privind exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Art. 118 prevăd că orice expertiză trebuie efectuată conform normelor stabilite de Codul de procedură penală, cu excepţia cazului în care o lege specială prevede altceva, caz în care dispoziţiile acesteia primează în raport cu normele în cauză. 51. Art. 63 C. proc. pen. nu atribuie nicio valoare de probă dinainte stabilită elementelor de probă instrumentate în dosarul anchetei. Organele de anchetă şi/sau instanţele apreciază liber valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcţie de convingerea lor intimă şi de conştiinţa lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.   3. Cu privire la răspunderea civilă a personalului medical   52. Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi care reglementează răspunderea civilă a personalului medical, precum şi cea a prestatorilor de servicii medicale, sanitare sau farmaceutice, doctrina şi practica naţionale admit faptul că răspunderea civilă a personalului medical putea fi angajată în baza art. 998-1000 C. civ. [pentru o descriere detaliată a acestor dispoziţii, a se vedea hotărârile Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008, şi Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003‑VI (fragmente)]. În mod eminamente subiectiv, această răspundere se întemeia pe greşeala comisă în mod intenţionat sau prin simpla neglijenţă. În domeniu, doctrina stabilea o dublă distincţie între, pe de o parte, greşeala prin acţiune (în română, „culpă comisivă”) – care rezulta dintr-un act medical necorespunzător – şi greşeala prin omisiune („culpă omisivă”), care rezultă din nerealizarea unei acţiuni necesare şi obligatorii, şi, pe de altă parte, greşeala in eligendo (alegerea eronată a procedeelor medicale folosite) şi greşeala in vigilando (omisiunea de a acorda ajutor în situaţii critice). 53. Practica instanţelor naţionale reflecta şi natura subiectivă a răspunderii medicale. Reiese din mai multe decizii comunicate de Guvern că, în ciuda achitării lor sub aspect penal pe motiv că faptele care le erau reproşate nu au atins gradul de pericol social al unei infracţiuni, medicii au fost condamnaţi sub aspect civil la plata de daune-interese ca reparaţie a prejudiciului care rezultă din greşeala lor profesională. Pentru a putea genera reparaţii, culpa trebuia stabilită în mod corespunzător printr-un raport de expertiză medico-legală întocmit de organele care autorizate legal (a se vedea supra, pct. 40). 54. Titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a introdus noţiunea de „eroare profesională” şi a transformat-o în temeiul răspunderii civile a personalului medical. Capitolul V de la acest titlu instituie asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională, impusă medicilor la art. 656 din legea în cauză. Doctrina consideră că această lege a adus răspunderii personalului medical un temei juridic nou, de natură obiectivă, această răspundere fiind deja legată de riscurile de exercitare a profesiunii şi putând fi angajată nu doar din cauza acţiunilor sau omisiunilor imputabile personalului medical, dar şi din cauza acţiunilor sau omisiunilor care nu le sunt imputabile, inclusiv în cazul în care survenirea prejudiciului era imprevizibilă în lumina cunoştinţelor medicale de la momentul respectiv. Medicii trebuie să răspundă pentru toate prejudiciile pe care le cauzează pacienţilor lor ca urmare a faptului că îşi asumă riscurile profesiei lor. Orice prejudiciu adus vieţii şi/sau sănătăţii pacienţilor angajează răspunderea medicilor, chiar în absenţa unei greşeli a acestora din urmă.   ÎN DREPT   I. OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ   55. Guvernul invocă, cu titlu preliminar, faptul că formularul de cerere nu a fost semnat de reclamantă, motiv pentru care acesta are îndoieli cu privire la faptul că a avut într-adevăr intenţia de a sesiza Curtea. În ceea ce o priveşte, persoana în cauză recunoaşte că a comis o eroare omiţând să semneze prima corespondenţă cu Curtea, dar afirmă că a remediat situaţia în corespondenţa sa ulterioară. În această privinţă, ea invocă faptul că toate celelalte scrisori expediate în numele său poartă semnătura avocatului pe care l-a împuternicit să o reprezinte în scopul procedurii urmate în faţa Curţii. 56. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 45 din regulamentul Curţii, orice cerere introdusă în baza art. 33 sau 34 din convenţie trebuie prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său. În cazul în care un reclamant este reprezentat, reprezentantul sau reprezentanţii acestuia trebuie să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă. 57. În cauză, dacă este adevărat că ultima pagină a formularului de cerere anexat primei corespondenţe a persoanei în cauză, pe care grefa a primit-o la 2 septembrie 2005, nu era semnată, corespondenţa în cauză era totuşi însoţită de un formular de împuternicire semnat atât de reclamantă, cât şi de avocatul său, care avea ca obiect reprezentarea acesteia în procedura în faţa Curţii. În plus, a doua corespondenţă a persoanei în cauză, adresată grefei la cererea acesteia, era semnată corespunzător de reprezentantul reclamantei şi indica în mod expres faptul că viza completarea cererii iniţiale. În sfârşit, toate scrisorile pe care persoana în cauză le-a adresat ulterior grefei din proprie iniţiativă sau la cererea acesteia au fost semnate corespunzător de reprezentantul reclamantei. 58. Având în vedere că omisiunea iniţială a fost amplu remediată în cursul etapelor ulterioare ale procedurii urmate în faţa Curţii, nimic nu permite să ne îndoim, după cum face Guvernul, de intenţia reală a reclamantei de a introduce o cerere în faţa Curţii în temeiul art. 34 din convenţie.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE   59. Reclamanta reclamă decesul fiului său, pe care îl pune pe seama disfuncţionalităţilor secţiilor medicale ale spitalului din Deva, precum şi modul în care autorităţile au condus ancheta iniţiată în urma plângerii sale penale. Aceasta invocă art. 6 din convenţie. 60. Curtea reaminteşte că, responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, aceasta nu se consideră legată de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 223, pct. 44, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar, în circumstanţele speţei, să examineze întregul capăt de cerere din perspectiva art. 2 din convenţie, formulat după cum urmează în părţile sale relevante:   „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva [...]”   A. Cu privire la admisibilitate   61. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta a folosit doar două din căile legale existente şi accesibile în dreptul român, şi anume căile disciplinară şi penală, şi că nu a introdus, în paralel, o acţiune civilă care ar fi dus la repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit ca urmare a decesului fiului său. Acesta precizează că cea mai mică greşeală este suficientă, în principiu, pentru a angaja răspunderea civilă delictuală a autorului său în timp ce condiţiile de aplicare a răspunderii penale sunt mai stricte. 62. Reclamanta contestă acest argument. Aceasta susţine că a folosit în mod normal recursurile efective pe care dreptul român i le punea la dispoziţie. În special, ea semnalează faptul că s-a constituit parte civilă la procedura penală îndreptată împotriva lui C. În ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni civile separate, ea susţine că o astfel de acţiune ar fi fost nu doar foarte oneroasă din cauza sumei extrem de ridicate a taxelor judiciare, ci şi foarte aleatorie, deoarece instanţele penale nu au reţinut nicio eroare medicală în ceea ce o priveşte pe C. Aceasta subliniază că practica instanţelor civile nu dă câştig de cauză părţii care solicită daune-interese în cazul în care toate acuzaţiile împotriva părţii adverse au fost respinse printr-o decizie definitivă a unei instanţe penale. 63. Curta evidenţiază că argumentele prezentate de Guvern în sprijinul excepţiei preliminare formulate de acesta sunt strâns legate de esenţa capătului de cerere întemeiat pe art. 2 din convenţie. Prin urmare, este necesar să se unească excepţia cu fondul. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   64. Reclamanta consideră că decesul fiului său s-a datorat unor disfuncţionalităţi ale secţiilor medicale ale spitalului din Deva. Aceasta consideră că medicii acestui spital nu şi-au îndeplinit obligaţia de a acţiona cu celeritate pentru a salva viaţa fiului său. Ea pretinde că sistemul judiciar al ţării sale nu i-a permis să obţină o examinare efectivă a cauzei decesului fiului său. Criticând modul în care autorităţile au condus ancheta iniţiată în urma plângerii sale penale, aceasta se plânge de trimiterile succesive ale cauzei între diferitele parchete, precum şi de refuzul – în opinia sa nejustificat – al parchetelor subordonate ierarhic Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia de a se conforma indicaţiilor şi deciziilor acestuia din urmă în vederea elucidării cauzelor decesului şi a stabilirii răspunderii medicilor care, în opinia sa, nu şi-au îndeplinit sarcinile. 65. Guvernul consideră că decesul fiului persoanei în cauză nu s-a datorat acţiunilor sau omisiunilor autorităţilor publice. Acesta doreşte să fie luat în considerare faptul că avizele extrajudiciare ale diferitelor cadre medicale au stabilit absenţa oricărei erori medicale în preluarea de urgenţă a fiului reclamantei. Reamintind faptul că prin convenţie nu se prevede dreptul unui reclamant de a iniţia urmărirea penală sau a condamna penal terţi sau obligaţia de rezultat presupunând că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, acesta consideră că ancheta desfăşurată de autorităţi în urma decesului fiului reclamantei a fost completă şi efectivă, fiind utilizate toate mijloacele de probă potenţial utile care au fost prezentate din ordinul parchetului şi furnizate la dosar pentru ca situaţia de fapt să fie complet stabilită. Acesta susţine că art. 28 din Regulamentul de aplicare al OG nr. 1/2000 autoriza Institutul „Mina Minovici” să refuze efectuarea unei noi expertize solicitate de autorităţile judecătoreşti. În ceea ce priveşte acest aspect, el face trimitere la scrisoarea din 6 septembrie 2007, prin care directorul Institutului „Mina Minovici” a confirmat că a acţionat în conformitate cu respectiva dispoziţie în această cauză. În sfârşit, acesta evidenţiază faptul că reclamanta putea folosi procedura de control urmată în faţa comisiilor mixte instituite de OG nr. 1/2001 şi să le prezinte eventualele încălcări comise de semnatarii diferitelor avize medico-legale.   2. Motivarea Curţii   66. Curtea reaminteşte că art. 2 prima teză, care se numără printre articolele primordiale ale convenţiei în sensul că acesta consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (a se vedea, de exemplu, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 45-46, pct. 147), obligă statul nu numai să nu provoace „intenţionat” moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa [L.C.B. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, pct. 36, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 48, CEDO 2002‑I]. Aceste principii se aplică şi în domeniul sănătăţii publice, în care obligaţiile pozitive enunţate mai sus implică instituirea, de către stat, a unui cadru de reglementare care impune spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri care să asigure protecţia vieţii bolnavilor lor [a se vedea, în special, Šilih c. Slovénie (GC), nr. 71463/01, pct. 192, 9 aprilie 2009, Calvelli şi Ciglio citată anterior, pct. 49, Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006, Erikson împotriva Italiei (dec.), nr. 37900/97, 26 octombrie 1999, şi Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V]. 67. Curtea evidenţiază că reclamanta nu pretinde că fiul său a fost ucis intenţionat de medicii spitalului public care îl îngrijeau în noaptea în care a decedat. În schimb, din perspectiva aspectului material al art. 2 citata anterior, persoana în cauză susţine că medicii învinuiţi nu şi-au îndeplinit datoriile profesionale prin faptul că nu au luat măsurile urgente care se impuneau pentru salvarea fiului său atunci când acesta era în grija lor. Ţinând seama de principiile enunţate supra la pct. 66, art. 2 din convenţie se poate aplica. 68. Curtea nu poate exclude faptul că actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totuşi, aceasta a considerat deja că, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o proastă coordonare a cadrelor medicale în tratamentul unui pacient în particular sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea explicaţii în baza obligaţiei pozitive de apărare a dreptului la viaţă care îi revenea în temeiul art. 2 din convenţie [Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior]. 69. În speţă, existenţa unor disfuncţionalităţi în coordonarea secţiilor medicale ale Spitalului Public din Deva a fost constatată de anumite rapoarte şi decizii pronunţate de serviciile de medicină legală şi de organele disciplinare care trebuiau să exprime o opinie cu privire la cauzele decesului lui Adrian, printre care se numără Laboratorul de Medicină Legală din Deva (supra, pct. 8), Institutul de Medicină Legală din Timişoara (supra, pct. 9) şi Consiliul Naţional al Medicilor (supra, pct. 13). 70. Dacă existenţa unei astfel de lipse de coordonare într-un spital public pare complet îngrijorătoare, Curtea nu poate totuşi specula cu privire la cauzele decesului fiului reclamantei. Aceasta consideră că trebuie mai degrabă examinate evenimentele care au condus la moartea tragică a acestuia şi eventuala răspundere a personalului medical implicat în această cauză verificând dacă căile de atac care ar fi putut face lumină cu privire la cursul evenimentelor la nivel naţional şi supune faptele în cauză unui control public aveau un caracter corespunzător [a se vedea, mutatis mutandis, Powell (dec.), citată anterior]. 71. În această privinţă, ea acordă o importaţă deosebită obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie care, în circumstanţele cauzei, se aplică necesităţii, pentru stat, de a institui un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se afla sub răspunderea personalului medical – fie in sectorul public, fie privat – şi, dacă este cazul, obligarea acestuia să răspundă pentru actele sale [a se vedea, în special, Calvelli şi Ciglio citată anterior, pct. 49, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior]. Este vorba, aici, de o obligaţie care nu vizează rezultatul, ci mijloacele (Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 71, CEDO 2002­II). 72. În cauză, Curtea evidenţiază că persoana în cauză a folosit în primul rând – şi în principal – o acţiune internă de natură penală pentru a se plânge de ceea ce considera drept neîndeplinirea, de către medicii spitalului din Deva, a obligaţiei lor de a acţiona cu celeritate pentru a salva viaţa fiului său. În primul rând, Curtea urmează să examineze dacă investigaţiile efectuate de autorităţi în urma plângerii penale a reclamantei răspund cerinţelor de promptitudine, eficienţă şi diligenţă rezonabilă care rezultă din latura procedurală a art. 2. Apoi, aceasta abordează întrebarea de a şti dacă sistemul judiciar naţional îi oferea persoanei în cauză, dacă era cazul, alte tipuri de acţiune care să permită, în circumstanţele speţei, stabilirea eventualei răspunderi a medicilor în cauză.   a) Cu privire la acţiunea penală a reclamantei   i. Durata anchetei penale desfăşurate de autorităţi   73. Curtea evidenţiază că instrumentarea cauzei iniţiate în urma plângerii penale a reclamantei a durat aproape patru ani. În hotărârea sa din 15 octombrie 2004, în care a criticat puternic modul în care parchetele implicate în cauză au condus urmărirea penală, Tribunalul Deva a considerat inadmisibil ca urmărirea penală să se întindă pe o durată atât de lungă şi ca mai multe decizii de reluare a urmăririi penale care dispuneau o anchetă suplimentară să fie ignorate în ciuda caracterului lor obligatoriu (supra, pct. 34). 74. Curtea este pe deplin de acord cu această constatare. În această privinţă, ea reaminteşte că, pentru cauzele de neglijenţă medicală care intră sub incidenţa art. 2, o cerinţă de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este implicită. În cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie particulară, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi a adeziunii acestuia la statul de drept şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de tolerare a actelor ilegale sau de înţelegere privind perpetuarea lor (Silih, citată anterior, pct. 195, Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 72). Cunoaşterea faptelor şi a erorilor eventual comise în acordarea de îngrijri medicale este esenţială pentru a permite instituţiilor în cauză şi personalului medical să remedieze potenţialele deficienţe şi să prevină erori similare. Astfel, examinarea promptă a unor astfel de cauze este importantă pentru siguranţa beneficiarilor de servicii de sănătate (Silih, citată anterior, pct. 196, Byrzykowski, citată anterior, pct. 117). 75. Curtea evidenţiază că procedura criticată a durat în total aproximativ patru ani şi cinci luni pentru două grade de jurisdicţie şi că doar ancheta desfăşurată de parchet a durat aproape patru ani. Ea consideră că această durată încalcă cerinţa unei examinări prompte şi fără întârzieri inutile a cauzei.   ii. Eficienţa anchetei penale desfăşurate de autorităţi   1. Lipsa de cooperare între experţii în medicină legală şi organele de anchetă   76. În ciuda duratei acestei perioade în care cauza a rămas pendinte în faţa diferitelor parchete, reiese că organele de anchetă au fost incapabile să ofere un răspuns coerent şi dovedit ştiinţific la întrebările care se puneau. În această privinţă, Curtea evidenţiază că cele formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia – care a considerat, la 15 august 2002, că avizele diferitelor instituţii de medicină legală erau confuze şi contradictorii şi că desfăşurarea faptelor nu a fost stabilită suficient pentru a putea aprecia eventuala răspundere a medicilor în deplină cunoştinţă de cauză (supra, pct. 20) – au rămas fără răspuns. În special, autorităţile nu au răspuns niciodată la întrebarea, esenţială în speţă, de a şti dacă asfixierea care a stat la originea decesului lui Adrian a survenit accidental în timpul traheotomiei, fapt de natură să excludă eroarea medicală, sau dacă aceasta rezulta din întârzierea realizării acestei operaţii, circumstanţă care putea avea consecinţe importante, chiar decisive, în planul răspunderii penale a personalului medical învinuit. 77. Curtea ia act de faptul că parchetele au încercat în repetate rânduri să lămurească aceste întrebări esenţiale, după cum le permit - cel puţin în teorie - art. 124 şi 125 C. proc. pen. (supra, pct. 50). Totuşi, toate încercările lor s-au lovit de rezistenţa instituţiilor de medicină legală, care au refuzat să răspundă la întrebările lor, făcând trimitere la dispoziţiile speciale ale Regulamentului de aplicare a OG nr. 1/2000 care, în opinia lor, le împiedicau să accepte noi expertize dispuse de parchet având în vedere că autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală a pronunţat un aviz şi/sau că niciun element nou nu a apărut (supra, pct. 21-24 şi 28-29). În ceea ce o priveşte, jurisdicţia care s-a pronunţat în ultimă instanţă a adăugat încredere avizului pronunţat de Comisia superioară – deşi judecătorii l-au considerat incomplet şi au solicitat un nou aviz (supra, pct. 40) – pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-legale şi că, în circumstanţele speţei, aceasta era împiedicată de legea specială care reglementa activitatea instituţiilor de medicină legală să efectueze o nouă expertiză în lipsa unor elemente noi (supra, pct. 36 şi 37). 78. Rezultă în mod necesar din raţionamentul acestei ultime instanţe că un element de probă dobândeşte forţă de probă atunci când nu i se poate substitui un element nou sau când nu poate fi combătut de un alt element de probă cu aceeaşi valoare ştiinţifică. O astfel de concluzie este complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie, care impune tocmai autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului. Orice neregulă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a cauzei decesului sau a responsabilităţilor riscă să conducă la concluzia că nu corespunde acestui standard [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 32, CEDO 2004‑IX (fragmente), McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 113, CEDO 2001-III şi Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 71]. 79. Bineînţeles, în temeiul principiului liberei aprecieri a probelor care reglementează procedura penală în România (supra, pct. 51), instanţele pot respinge o probă care nu le pare credibilă sau concludentă. Totuşi, o astfel de posibilitate rămâne pur teoretică dacă li se interzice instanţelor judiciare să dispună efectuarea unei expertize în afara reţelei de institute de medicină legală autorizate de lege şi ale căror avize sunt singurele admisibile ca elemente de probă în cadrul unui proces penal (supra, pct. 45), sau să solicite acestor instituţii să îşi reconsidere concluziile în cazul în care acestea le par incomplete sau insuficient de clare pentru a le permite o alegere clară şi a le ajuta să ia o decizie. 80. Fie că prezenta cauză reprezintă un caz izolat sau că reflectă o practică curentă a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” care constă în a se sustrage de la cererile pe care i le adresează autorităţile judecătoreşti în vederea obţinerii de informaţiile de care acestea au nevoie pentru a lua decizii obiectiv fondate în deplină cunoştinţă de cauză, Curtea consideră că simpla existenţă, în legislaţia naţională, a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală competente să emită avize care să eludeze cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze astfel să coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile anchetei impun acest lucru nu este conformă cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unui cadru juridic şi administrativ eficient, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea personalului medical [Powell (dec.), citată anterior, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, 27 iunie 2006, şi Erikson (dec.), citată anterior].   2. Absenţa motivării avizelor medico-legale   81. La nivel naţional, avizele pronunţate de cabinetele şi serviciile de medicină legală judeţene pot fi supuse, la cererea organelor judiciare, unor controale succesive din partea celorlalte institute de medicină legală ierarhic superioare şi, în ultimă instanţă, Comisiei superioare (supra, pct. 45). Nu Curtea trebuie să aprecieze in abstracto eficienţa unei astfel de structuri publice verticale şi ierarhizate. Dacă interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica încredinţarea efectuării unei expertize unor instituţii publice specializate în cauze privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă, este la fel de adevărat că şi cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea exercitării medicinei legale trebuie să presupună garanţii suficiente împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în acţiunea justiţiei şi credibilitatea sistemului în ansamblu. 82. În cauză, Curtea evidenţiază că Laboratorul de Medicină Legală din Deva, care îşi exercită activitatea în vecinătatea locului decesului, a constatat clar în raportul său că au existat disfuncţionalităţi în protocolul de asistenţă medicală de urgenţă de la spitalul din Deva, ceea ce a dus la o întârziere a efectuării intervenţiei chirurgicale. Această concluzie pare să fi fost confirmată, cel puţin parţial, la finalul controlului efectuat de Institutul de Medicină Legală al centrului universitar din Timişoara. Totuşi, Comisia superioară, a cărei misiune constă în a emite avize doar în baza rapoartelor institutelor de rang inferior fără a se deplasa la faţa locului (supra, pct. 45), s-a mulţumit să respingă această concluzie fără a preciza motivele (supra, pct. 10). După cum a evidenţiat în mod corect Judecătoria Deva (supra pct. 36 şi 37), aceasta s-a limitat să descrie protocolul medical aplicabil în cazul în care aceasta trebuia să se pronunţe şi să exonereze de orice răspundere medicii învinuiţi. Era vorba aici de un aviz decisiv pentru elucidarea cauzelor decesului lui Adrian şi stabilirea răspunderi medicilor, comisia în cauză fiind autoritatea naţională supremă în materie de medicină legală. 83. Fără a contesta competenţa profesională a celor doisprezece medici care alcătuiesc Comisia superioară, care trebuie să aibă o vastă experienţă în medicină în termenii legii (supra, pct. 45), Curtea consideră că doar un raport aprofundat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele institutelor de rang inferior şi care răspunde întrebărilor adresate de parchet au fost de natură să le inspire justiţiabililor încredere în acţiunea justiţiei şi să asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 117, CEDO 2007‑IV). Curtea evidenţiază că nici OG nr. 1/2000, nici normele privind procedura de realizare a expertizelor medicale şi a celorlalte acte medico-legale nu includ precizări cu privire la eventualele informaţii obligatorii pe care aceste avize trebuie să le includă (supra, pct. 46). Dacă presupunem că dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la condiţiile privind forma rapoartelor de expertiză se aplică avizelor în cauză prin efectul trimiterii generale la acest text, trimitere efectuată de o dispoziţie a OG nr. 1/2000 (supra, pct. 46 şi 48), trebuie să se constate că, în avizul pe care l-a pronunţat în speţă, Comisia superioară nu a reprodus întrebările la care trebuia să răspundă, nu a descris operaţiile efectuate în cadrul controlului său şi nu a precizat motivele concrete pe care s-a bazat pentru a ajunge la aceste concluzii. Dacă obligaţia de a motiva actele medico-legale le revenea doar instituţiilor competente să întocmească primele constatări şi rapoarte de expertiză şi nu instanţelor de control, această garanţie care viza consolidarea credibilităţii avizelor şi a eficienţei întregului sistem de expertiză medico-legală este inutilă deoarece acestea au puterea să modifice în totalitate concluziile instituţiilor în cauză (supra, pct. 46). 84. Curtea consideră că obligaţia de motivare a avizelor ştiinţifice este cu atât mai importantă în cauză cu cât, conform dispoziţiilor interne care reglementează expertiza medico-legală, formularea unui aviz de către autoritatea naţională supremă în domeniu – Institutul „Mina Minovici” – împiedică institutele de rang inferior să efectueze noi expertize şi să le completeze pe cele efectuate (supra, pct. 21-24 şi 28-29). La aceasta se adaugă faptul că instanţele naţionale şi justiţiabilii care au, ca şi reclamanta, calitatea de parte la o procedură penală privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă nu puteau - şi nu pot în continuare - să se prevaleze, cu titlu de element de probă, de avizele ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile publice de medicină legală enumerate de OG nr. 1/2000. În această ultimă privinţă, Curta observă că întrebarea de a şti dacă trebuie extinsă competenţa de efectuare a actelor medico-legale la instituţiile private şi/sau la alţi experţi independenţi autorizaţi legal a fost ridicată la nivel intern (supra, pct. 48). 85. Bineînţeles, nu intră în atribuţiile Curţii să intervină în aceste dezbateri exprimându-şi preferinţa pentru una sau alta dintre soluţiile posibile. Nu este mai puţin important faptul că având în vedere circumstanţele cauzei prezente, sistemul intern de expertiză medico-legală trebuie să beneficieze de garanţii suficiente, de natură să păstreze credibilitatea şi eficacitatea, mai ales obligând experţii – fie că provin din sectorul public sau privat – să motiveze avizele şi să coopereze cu organele judiciare ori de câte ori este necesar pentru anchetă.     «<0}b) Cu privire la celelalte tipuri de acţiune existente la nivel naţional la momentul faptelor   86. Guvernul pretinde că reclamanta putea să solicite comisiilor mixte din cadrul Ministerului Justiţiei şi din cadrul Ministerului Sănătăţii să verifice avizele emise de institutele de medicină legală, acestea fiind competente să controleze legalitatea unor astfel de acte. Pe de altă parte, acesta precizează că persoana în cauză putea exercita împotriva lui C. o acţiune în despăgubire distinctă în temeiul răspunderii civile delictuale (supra, pct. 52 şi 61). 87. Bineînţeles, în cazul în care, precum în speţă, atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este voluntară, obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu impune neapărat în toate cazurile o acţiune de natură penală [Mastromatteo împotriva Italiei (GC), nr. 37703/97, pct. 90, CEDO 2002‑VIII]. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţelor civile, singură sau coroborată cu o acţiune în faţa instanţelor penale, care să permită stabilirea răspunderii eventuale a medicilor în cauză şi, dacă este cazul, obţinerea aplicării oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata daunelor-interese şi publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51 şi Vo împotriva Franţei (GC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII]. 88. În speţă, Curtea evidenţiază faptul că reclamanta a exercitat fără succes o acţiune disciplinară împotriva lui C. Pe de altă parte, aceasta observă că judecătoria a anulat pur şi simplu decizia prin care Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Miniştrilor a mustrat-o pe C., pe motiv că persoana în cauză trebuia să prezinte plângerea în faţa Consiliului Judeţean Hunedoara, care trebuia să transmită documentele de la dosar instanţei superioare. Un astfel de exces de formalism pare greu de înţeles în speţă deoarece reiese clar din documentele de la dosar că reclamanta a informat în mod necorespunzător cele două organe disciplinare cu privire la recursul pe care l-a introdus în faţa Comisiei Superioare de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor (supra, pct. 12) şi că această instanţă s-a pronunţat în deplină cunoştinţă de cauză a documentelor din dosarul medical, ceea ce reiese clar din decizia, amplu motivată, pe care a pronunţat-o la 19 octombrie 2001 (supra, pct. 13). 89. În ceea ce priveşte eventuala acţiune în faţa comisiilor mixte, Curtea evidenţiază că este vorba de instanţe alcătuite din medici şi funcţionari desemnaţi de Ministerul Justiţiei şi nu de autorităţi judecătoreşti independente şi imparţiale (supra, pct. 43). Deşi legea le dădea acestor comisii puterea de a sesiza justiţia sau Consiliul Medicilor la finalul verificărilor lor, aceasta nu prevedea nicio sancţiune şi nicio procedură de control în caz de refuz din partea lor de a folosi această putere. În plus, acestea nu puteau sesiza autoritatea judecătorească decât în cazul în care constatau că legea a fost încălcată (supra, pct. 43). În aceste condiţii, o acţiune introdusă în faţa acestor comisii ar fi fost lipsită de orice eficienţă având în vedere că însăşi legea autoriza instituţiile de medicină legală să nu dea curs cererilor de expertiză sau de anchete suplimentare formulate de autoritatea judecătorească după pronunţarea avizului Comisiei superioare. 90. În sfârşit, în ceea ce priveşte calea unei acţiuni civile în daune-interese indicată de Guvern, nu se contestă faptul că o astfel de acţiune era teoretic posibilă în baza art. 998 şi 1999 C. proc. pen. Totuşi, după cum reaminteşte Curtea, obligaţia statului în raport cu art. 2 din convenţie nu poate fi considerată îndeplinită decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în drept funcţionează efectiv în practică [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 53, Lazzarini şi Ghiacci împotriva Italiei (dec.), nr. 53749/00, 7 noiembrie 2002, şi Byrzykowski, citată anterior, pct. 117]. În această privinţă, este constant faptul că la momentul faptelor, răspunderea medicală avea, în dreptul român, un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei învinuite (supra, pct. 52 şi 53). Rezultă că eficienţa anchetei efectuate de parchetele şi instanţele interne pe care reclamata le-a sesizat pentru a se plânge de faptul că medicul C. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a acţiona cu celeritate pentru menţinerea fiului său în viaţă era în mod sigur determinantă pentru ca o astfel de acţiune să aibă şanse să reuşească. Curtea tocmai a constatat că investigaţiile penale desfăşurate în prezenta cauză au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea de a şti dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu (a se vedea, în special, supra, pct. 76-85). În aceste condiţii, o acţiune civilă, dacă nu destinată eşecului, era cel puţin foarte aleatorie. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a prezentat nicio decizie a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical putea fi condamnat la plata de daune-interese în absenţa oricărei erori medicale din partea sa. Prin urmare, trebuie respinsă această excepţie preliminară a Guvernului. 91. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluţia legislaţiei naţionale în domeniul sănătăţii publice, care leagă de atunci răspunderea medicului de noţiunea de risc legat de exercitarea profesiei (supra, pct. 54), temei obiectiv care reprezintă punctul de plecare al unei căi legale mai eficiente în vederea reparării atingerii aduse vieţii sau sănătăţii pacienţilor. Totuşi, ea observă că modificările survenite nu se aplicau retroactiv situaţiei reclamantei.   c) Concluzie   92. Având în vedere toate elementele de mai sus, şi, în special, incapacitatea instanţelor naţionale de a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză privind motivele decesului fiului reclamantei şi răspunderea eventuală a medicilor care l-au îngrijit în noaptea decesului (supra, pct. 76-85), Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural.   III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE   93. Art. 41 din convenţie prevede:   „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”   A. Prejudiciu   94. Reclamanta solicită 300 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit. 95. Guvernul îşi exprimă regretul privind decesul fiului persoanei în cauză. Acesta consideră că o constatare a încălcării ar reprezenta o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamantă. În orice caz, acesta consideră excesivă suma solicitată de aceasta cu titlu de prejudiciu moral în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare. 96. Curtea consideră că faptele denunţate de persoana în cauză i-au cauzat în mod cert suferinţă. Ţinând seama de constatarea încălcării art. 2 la care aceasta a ajuns mai sus, pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantei 20 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.   B. Cheltuieli de judecată   97. De asemenea, reclamanta solicită 1 022 lei româneşti noi (RON), adică echivalentul a 296 euro (EUR), pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa comisiilor superioare ale Consiliului Naţional al Medicilor şi ale Institutului „Mina Minovici”, precum şi în faţa instanţelor interne. Aceasta a prezentat chitanţe pentru cheltuielile respective. 98. Guvernul nu se opune acordării unei sume persoanei în cauză, cu condiţia ca aceasta să corespundă cheltuielilor dovedite, necesare şi în raport direct cu cauza. 99. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În cauză, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată de reclamantă şi i-o acordă în totalitate.   C. Dobânzi moratorii   100. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,   1. Uneşte cu fondul excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;   2. Declară cererea admisibilă;   3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din convenţie din punct de vedere procedural;   4. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 20 000 EUR (douăzeci mii euro), pentru prejudiciul moral, şi 296 EUR (două sute nouăzeci şi şase euro), pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;   5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Josep Casadevall   Grefier         Preşedinte