32211/02

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Traducere din limba engleză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a     CAUZA ENYEDI împotriva ROMÂNIEI (Cererea nr. 32211/02)   HOTĂRÂRE STRASBOURG 2 iunie 2009     Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanţele stabilite în Articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări editoriale.   În cauza Enyedi împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), deliberând în cadrul unui complet format din:  Josep Casadevall, Preşedinte,  Elisabet Fura-Sandström,  Corneliu Bîrsan,  Alvina Gyulumyan,  Egbert Myjer,  Ineta Ziemele,  Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei, după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 mai 2009, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1.  la originea cauzei se află cererea (nr. 32211/02) introdusă împotriva României la această Curte, în temeiul Articolului 34 din Convenţia pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (“Convenţia”) de un cetăţean român, dl. Vasile Enyedi (Enyedy) (“reclamantul”), la 20 august 2002. Reclamantul a decedat la 16 martie 2006. Totuşi, văduva sa, doamna Elena Enyedi (Enyedy), fiul său, dl. Sándor Enyedi (Enyedy) şi fiica sa, d-na Katalin-Erzsébet Csibi, şi-au exprimat dorinţa de a menţine cererea. Din motive practice, dl. Vasile Enyedi (Enyedy) va continua să fie numit “reclamantul” în această hotărâre, deşi d-na Elena Enyedi (Enyedy), dl. Sándor Enyedi (Enyedy) şi d-na Katalin-Erzsébet Csibi trebuie acum consideraţi ca atare (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999‑VI). 2.  Reclamantul a fost reprezentat de dl. Francisc Püsök din Zalău. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul acestuia, dl. Răzvan-Horaţiu Radu. 3.  La 9 februarie 2007 Preşedintele Secţiei a treia a hotărât să notifice cererea către Guvern. S-a mai hotărât să se examineze fondul cererii în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3). FAPTELE I.   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 4.  Reclamantul s-a născut în 1924 şi a locuit în Baia Mare. 5.  În 1950, o casă şi 1.867 m2 de teren aferent situate în Zalău, Andrei Şaguna nr. 20, proprietatea mamei reclamantului, au fost confiscate de Stat în baza Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare. 6.  Proprietatea a fost ulterior împărţită în două apartamente. În 1973 tatăl reclamantului a cumpărat Apartamentul 1 şi în 1974 unchiul reclamantului a cumpărat Apartamentul 2. A.  Recuperarea proprietăţii 7.  La 18 septembrie 1997 reclamantul a iniţiat procedura judiciară de recuperare a proprietăţii, inclusiv restituirea în natură a terenului aferent de 1.617 m2 şi de despăgubire pentru parcela rămasă de 250 m2, care fusese alocată unei terţe părţi ca teren de construcţie. El a mai cerut să se declare vânzarea celor două apartamente ca fiind nulă. 8. La 4 februarie 1999 Judecătoria Zalău a admis parţial acţiunea şi a acordat reclamantului echivalentul valorii apartamentului 2 şi suma actualizată plătită de tatăl său pentru apartamentul 1. Instanţa a refuzat să declare nulă vânzarea apartamentului 2, deoarece reclamantului i se acordase despăgubire, şi ai-a respins cererea de restituire în natură a celor 1.617 m2 de teren aferent sub motiv că nu satisfăcea condiţiile cerute de Legea nr. 18/1991. 9.  La 3 august 1999 Tribunalul Judeţean Sălaj a admis un apel al reclamantului şi al consiliului orăşenesc, a casat hotărârea judecătoriei şi a trimis cazul înapoi spre reexaminare. 10.  În timpul rejudecării, la 7 decembrie 1999 Judecătoria a hotărât că acel caz era de competenţa Tribunalului Judeţean. 11.  La 20 octombrie 2000 Tribunalul Judeţean Sălaj a acordat reclamantului contravaloarea apartamentului 2, suma plătită de tatăl acestuia pentru Apartamentul 1 şi i-a respins cererea de a se anula vânzarea apartamentului 2. 12.  Reclamantul şi Ministerul Finanţelor Publice (“Ministerul”) au făcut apel, primul solicitând şi restituirea în natură a apartamentului 2. 13. La 11 mai 2001 Curtea de Apel Cluj a respins cele două apeluri. A reţinut că unchiul reclamantului dobândise un drept de proprietate asupra apartamentului 2 prin prescriere prin achiziţie. Instanţa a mai reţinut şi că confiscarea proprietăţii fusese ilegală şi după decesul tatălui său apartamentul 1 intrase în proprietatea reclamantului şi a surorii tatălui său, fiind astfel înscris în Cartea Funciară. A mai confirmat că nu existau susţineri potrivit cărora apartamentul 1 s-ar fi aflat în proprietatea Statului sau unor terţe părţi. 14. La 25 iunie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis un alt apel al reclamantului şi al Ministerului, a casat hotărârea precedentă şi a trimis cauza înapoi spre reexaminare. A reţinut că instanţele inferioare nu se preocupaseră de descrierea precisă a proprietăţii care făcea obiectul acţiunii reclamantului. 15.  După rejudecare, la 14 aprilie 2004 Curtea de Apel Cluj a admis apelul Ministerului şi a respins acţiunea reclamantului, considerând că cumpărătorii celor două apartamente fuseseră de bună credinţă. A reţinut că terenul aferent de 1.617 m2 aparţinea domeniului privat al Statului şi deci Primarul ar fi trebuit chemat în judecată, nu Ministerul. Instanţa a mai reţinut că, pentru parcela de 250 m2 de teren aferent, partea terţă ar fi trebuit chemată în judecată, şi cererea de despăgubiri pentru cele două apartamente se prescrisese în timp şi era oricum incidentală faţă de cererea de anulare a vânzărilor. 16. La 10 octombrie 2005, Curtea de Apel Cluj, prin hotărâre definitivă, a admis parţial un alt apel al reclamantului şi a declarat nulă vânzarea apartamentului 1. A considerat că confiscarea întregii proprietăţi care aparţinuse mamei reclamantului a fost ilegală şi că tatăl său fusese evident de rea credinţă când cumpărase apartamentul 1. A condamnat Statul să plătească reclamantului daune băneşti pentru apartamentului 1, reprezentând suma actualizată plătită de tatăl său. În ce priveşte apartamentul 2, instanţa a considerat că unchiul reclamantului făcuse achiziţia de bună credinţă, având încredere în conţinutul Cărţii Funciare. Totuşi, a reţinut că reclamantul a cerut expres numai restituirea în natură, nu o despăgubire alternativă, de aceea judecătoria greşise când a acordat despăgubire pentru apartamentul 2. Referitor la apartamentul 1, instanţa a considerat că era imposibil să se rectifice situaţia din Cartea Funciară prin constituirea unui drept de proprietate pentru mama reclamantului pe acel apartament, deoarece reclamantul nu a reclamat în instanţă pe sora tatălui său, care deţinea o parte din acesta. B.  Prima acţiune administrativă 17. La 8 noiembrie 2001 reclamantul a depus o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la bunurile imobiliare confiscate necuvenit de Stat, solicitând restituirea în natură a proprietăţii sale, anume casa şi cei 1.867 m2 de teren aferent. 18. La 6 iunie 2005 primarul din Zalău i-a respins cererea sub motiv că reclamantul nu prezentase toate documentele necesare spre a-şi justifica pretenţiile. 19.  Reclamantul a contestat decizia primarului în instanţă. La dosar nu există dovezi despre decurgerea procedurii. C.  A doua acţiune administrativă 20.  În 2005 reclamantul a depus o cerere administrativă de restitutio in integrum a terenului aferent de 1.867 m2. 21. La 25 August 2006 comisia judeţeană din Sălaj responsabilă cu aplicarea legilor proprietăţii a respins acea cerere. Soţia reclamantului a contestat acea decizie în faţa instanţei, cerând terenul de 1.867 m2 în amplasamentul original. 22.  Două rapoarte de expertiză din 23 mai şi 13 iulie 2007 au certificat că cota reclamantului din apartamentul 1 se afla în proprietatea celor trei moştenitori ai săi, după cum se menţionează şi în certificatul de moştenitor, că terenul aferent de 1.367 m2 se afla în proprietatea Statului şi că 250 m2 de teren aferent se aflau în proprietatea unui terţ. Apartamentul 2, având o suprafaţă şi deci situat pe un teren de 75 m2, împreună cu parcelele de teren aferent de 82 m2 şi 93 m2, se aflau în proprietatea moştenitorilor unchiului reclamantului. 23. La 11 octombrie 2007 Judecătoria Zalău, în baza rapoartelor de expertiză, a admis acţiunea, a autorizat soţia reclamantului să recupereze posesia asupra celor 1.867 m2 de teren şi a ordonat autorităţilor locale să îi permită să ia în posesie cei 1.367 m2 de teren aferent casei şi să îi aloce un teren de 500 m2 în alt amplasament, aşa cum prevedea Articolul 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 890/2005. Un apel al soţiei reclamantului, prin care cerea restituirea în natură a parcelei de 250 m2 moştenită de moştenitorii cumpărătorilor apartamentului 2, a fost ulterior respinsă şi acea hotărâre a devenit definitivă. 24. la 10 iunie 2008 soţia reclamantului a cerut instanţelor să declare că hotărârea din 11 octombrie 2007 era executorie. II.  LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ 25.  Prevederile legale şi jurisprudenţa relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, CEDO 1999‑VII Străin şi Alţii împotriva României, nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005‑VII; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005, şi Tudor împotriva României, nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008. ÎN DREPT I.  EXTINDEREA CERERII 26. Într-o scrisoare din 26 septembrie 2005 reclamantul a cerut în faţa instanţei restituirea în natură a casei şi a 1.617 m2 de teren aferent şi despăgubiri pentru restul de 250 m2 teren aferent. El a mai solicitat şi suma actualizată plătită de tatăl său pentru apartamentul 1. După ce Curtea de Apel Cluj şi-a pronunţat hotărârea definitivă din 10 octombrie 2005 prin care, inter alia, acorda reclamantului despăgubiri pentru suma plătită de tatăl său pentru apartamentul 1, reclamantul a cerut în instanţă, într-o scrisoare din 29 noiembrie 2005, restituirea în natură a întregii proprietăţi situate în Zalău, Andrei Şaguna nr. 20. Ca urmare a notificării prezentei cereri Guvernului, reprezentantul moştenitorilor reclamantului au susţinut într-o scrisoare din 16 iulie 2007 că succesorii nu fuseseră autorizaţi să ia în posesie proprietatea. El a mai susţinut şi că, în eventualitatea în care ar fi fost autorizat de instanţe să ia în posesie cele două parcele de 82 m2 şi 93 m2 de teren aferent (vezi paragrafele 21 şi 22 de mai sus), al avea să ceară de la Guvernul pârât numai despăgubiri pentru apartamentul 2 şi pentru terenul aflat sub acel apartament, precum şi pentru parcela de 250 m2 de teren aferent care fusese alocată unei terţe părţi pentru construcţie. La 27 noiembrie 2008, ca răspuns la o cerere de a nu se constata statutul de victimă, prezentată de Guvern (vezi mai jos), reprezentantul moştenitorilor reclamantului a susţinut că aceştia nu primiseră nici o despăgubire pentru proprietate. 27. În observaţiile sale din 28 mai 2007 Guvernul a considerat că reclamantul nu avea statutul de victimă în măsura în care era vorba de apartamentul 1 fiindcă, inter alia, i se acordase suma actualizată plătită de tatăl său pentru acel apartament (vezi mai jos). 28.  Instanţa ia notă că după hotărârea definitivă din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj reclamantul nu s-a mai plâns în mod expres în instanţă de suma acordată ca despăgubire pentru preţul plătit de tatăl său pentru apartamentul 1. Instanţa nu constată nici un motiv de a o mai examina. Ca urmare consideră că proprietatea constând cin casa împărţită în două apartamente şi terenul aferent de 1.867 m2 este acoperită de cererea de faţă. Totuşi, reclamantul are posibilitatea de a depune o nouă cerere legată de o posibilă plângere referitoare la suma acordată ca despăgubire pentru apartamentul 1. II.  PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 29.  Reclamantul a susţinut că vânzarea de către Stat a proprietăţii sale unor terţi a presupus o încălcare a articolului 1 din Protocolul Nr. 1, care are următorul cuprins:   “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.   Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” A.  Admisibilitatea 30.  Guvernul a susţinut că reclamantul nu avea statutul de victimă în măsura în care e vorba de apartamentul 1 sub motiv că, pe de o parte, reclamantul se afla în posesia acelui apartament şi, pe de altă parte, reclamantului i se acordase suma actualizată plătită de tatăl său pentru acel apartament. 31.  Reclamantul a răspuns că nu primise nici o despăgubire pentru întreaga proprietate. 32.  Instanţa ia notă că reclamantul pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul Nr. 1 cauzată de vânzarea de către Stat a proprietăţii sale către terţi. Ţinând seama de faptul că instanţele interne au declarat nulă vânzarea apartamentului 1 şi au certificat că acel apartament era proprietatea reclamantului şi a celuilalt moştenitor al tatălui său (vezi paragrafele 13, 16 şi 22 de mai sus), instanţa susţine obiecţia preliminară a Guvernului legată de apartamentul 1 şi această parte a cererii, care este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei, trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 şi 4. Totuşi, după cum s-a menţionat mai sus (vezi paragraful 28 de mai sus), instanţa nu consideră necesar să se pronunţe legat de chestiunea despăgubirii acordate de instanţe pentru acel apartament. 33.  Instanţa ia notă că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ia notă în continuare că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă. B.  Pe fond 34.  Guvernul a reiterat argumentele sale prezentate anterior în cauze similare. 35. Reclamantul nu a fost de acord. 36.  Instanţa ia notă că hotărârea definitivă din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj a recunoscut ilegalitatea confiscării întregii proprietăţi, care a aparţinut mamei reclamantului. Totuşi, reclamantul a recuperat doar o parte din aceasta. Instanţa consideră că constatarea, într-o hotărâre definitivă care nu a fost casată sau atacată până în prezent, că naţionalizarea proprietăţii era ilegală, a avut efect de recunoaştere, indirect şi cu efect retrospectiv, a faptului că reclamantul avea titlu asupra întregii proprietăţi, inclusiv Apartamentul 2 şi terenul aferent întregii case. Această constatare era irevocabilă (vezi, printre alţii, Străin şi Alţii, citată mai sus, § 38; Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006, şi Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, §§ 25-26, 8 martie 2007). 37.  Instanţa reiterează că, conform jurisprudenţei sale, vânzarea posesiunilor altcuiva de către Stat, chiar înainte ca chestiunea proprietăţii să fi fost definitiv soluţionată de instanţe, va fi considerată ca privare de posesiuni. Această privare, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, este contrarie Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 (vezi Străin şi Alţii, citată mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 38.  După ce a examinat toate materialele aflate în posesia sa, instanţa consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument capabil de a o convinge să ajungă la o concluzie diferită în cazul de faţă. Vânzarea de către Stat a posesiunilor reclamantului încă îl împiedică să se bucure de dreptul său la proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Instanţa consideră că o astfel de situaţie este echivalentă cu o privare de facto a posesiunii şi ia notă că a continuat timp de mai mult de trei ani, în absenţa oricărei despăgubiri. 39.  Instanţa ia notă că 1.367 m2 din terenul aferent casei nu a fost transferat unei terţe părţi şi că instanţele au ordonat ca parcela să fie restituită în natură reclamantului şi ca reclamantul să fie despăgubit pentru restul de 500 m2 cu teren în altă amplasare (vezi paragraful 23 de mai sus). Totuşi, nu există dovezi că reclamantul a fost efectiv pus în posesia vreunui teren. Această situaţie poate fi deci considerată ca similară cu acele cazuri în care proprietăţile au fost ilegal naţionalizate de regimul comunist şi vândute chiriaşilor (vezi Străin şi Alţii şi Păduraru, citate mai sus) şi în care reclamanţii erau proprietarii posesiunilor astfel vândute. 40.  Instanţa ia notă că la momentul material de timp nu exista nici o cale efectivă în dreptul român care să poată oferi reclamantului despăgubiri pentru această privare (vezi Străin şi Alţii, citată mai sus, §§ 23, 26-27 şi 55-56, şi Porteanu, citată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). Mai mult, observă că până în prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri instituit în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să-şi recupereze pagubele cu reflectarea valorii comerciale a posesiunilor de care au fost privaţi, în conformitate cu vreo procedură sau calendar previzibile. 41. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, instanţa consideră că în cazul de faţă privarea reclamantului de posesiunile sale, asociată cu totala absenţă a despăgubirilor, a impus asupra reclamantului o sarcină disproporţionată şi excesivă prin încălcarea dreptului acestuia la a se bucura netulburat de posesiunile sale, aşa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul Nr. 1. Ca urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1. III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE 42.  Reclamantul s-a plâns că durata procedurilor fusese incompatibilă cu cerinţa “termenului rezonabil”, stabilită în Articolul 6 § 1 din Convenţie, care are următorul cuprins: “În hotărârea asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile ..., oricine are dreptul la... judecarea în termen rezonabil de către [o] ... instanţă...” 43.  Guvernul a contestat acel argument. 44.  Perioada ce trebuie luată în considerare a început la 18 septembrie 1997 şi s-a încheiat la 10 octombrie 2005. A durat deci opt ani şi douăzeci şi patru de zile pentru trei nivele de jurisdicţie. A.  Admisibilitatea 45.  Instanţa ia notă că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul Articolului 35 § 3 din Convenţie. Ia notă în continuare că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă. B.  Pe fond 46.  Instanţa reiterează: caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi ţinând seama de următoarele criterii: complexitatea cauzei, atitudinea reclamantului şi a autorităţilor relevante şi miza pentru reclamant în dispută (vezi, printre multe alte autorităţi, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 47.  Instanţa a constata adesea încălcări ale Articolului 6 § 1 din Convenţie în cazuri care ridicau probleme similare to cu cea din cauza de faţă (vezi Frydlender, citat mai sus). Mai mult, instanţa a constat deja că, deşi nu se află în poziţia de a analiza calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, dat fiind că de obicei se hotărăşte trimiterea înapoi a cauzelor spre reexaminare ca urma re a erorilor comise de instanţele inferioare, repetarea unor astfel de dispoziţii într-un anume set de proceduri dezvăluie o deficienţă serioasă în sistemul judiciar. Această deficienţă este imputabilă autorităţilor şi nu reclamantului (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19567/02, § 24, 2 noiembrie 2006). 48. După examinarea tuturor materialelor prezentate ei, instanţa consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument care să o poată convinge să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Ţinând seama de propria jurisprudenţă în materie, instanţa consideră că în cauza de faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a întrunit cerinţa “termenului rezonabil”. Ca urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1. ÎMPOTRIVA  APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 49.  Articolul 41 din Convenţie prevede: “ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” A.  Daune 50.  Într-o scrisoare din 16 iulie 2007 (vezi paragraful 26 de mai sus) succesorii reclamantului au prezentat instanţei un raport de expertiză conform căreia valoarea întregii proprietăţi, anume casa şi terenul aferent acesteia, se ridica la 196.000 euro (EUR). Într-o scrisoare din 7 iulie 2008 reprezentantul reclamantului a informat instanţa că moştenitorii reclamantului reuşiseră să obţină recunoaşterea judiciară a dreptului lor asupra terenului aferent şi că aşteptau să li se permită să intre efectiv în posesia terenului. În observaţiile lor din 27 noiembrie 2008 succesorii reclamantului au cerut EUR 50.000 ca daune pecuniare, reprezentând valoarea “construcţiei” situate în Zalău, Andrei Şaguna nr. 20. În formularul său de cerere, reclamantul a cerut EUR 7.000 ca daune non-pecuniare. 51.  Guvernul a prezentat un raport de expertiză care aprecia numai construcţiile situate pe acea proprietate la EUR 27.242 fără TVA. Mai mult, acesta considera că constatarea unei încălcări ar constitui în ine o satisfacţie suficientă pentru orice daune non-pecuniare pe care reclamantul le va fi suferit. 52.  Instanţa reiterează că o hotărâre în care ea constată o încălcare impune asupra Statului pârât o obligaţie legală conform Convenţiei de a pune capăt acelei încălcări şi de a face reparaţii ale consecinţelor acesteia. Dacă legea internă permite să se efectueze numai o reparare parţială, articolul 41 din Convenţie dă instanţei puterea de a acorda o despăgubire părţii lezate de actul sau de omisiunea care a dus la constatarea încălcării Convenţiei. Instanţa se bucură de o anumită discreţie în exercitarea acelei puteri, după cum o atestă adjectivul “echitabilă” şi fraza “dacă e necesar”. 53.  Printre chestiunile de care instanţa ţine seama când apreciază o despăgubire sunt daunele pecuniare, anume pierderea efectiv suferită ca rezultat direct al pretinsei încălcări, şi daunele non-pecuniare, anume, reparaţii pentru anxietatea, neplăcerea şi nesiguranţa cauzate de încălcare, şi alte pierderi non-pecuniare (vezi, printre alte autorităţi, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 54.  Ţinând seama de informaţiile aflate la dispoziţia sa cu privire la preţurile imobiliare pe piaţa locală şi de rapoartele de expertiză prezentate de părţi, instanţa apreciază valoarea curentă de piaţă a apartamentului 2 la EUR 30.000. 55.  În privinţa daunelor non-pecuniare, instanţa ia notă că reprezentantul succesorilor reclamantului nu a prezentat nici o cerere sub acest punct în termenul permis. Conform jurisprudenţei sale consacrate (vezi, cel mai recent, Friedrich împotriva României, nr. 18108/03, § 29, 7 octombrie 2008), instanţa nu acordă nici o sumă pentru satisfacţia echitabilă dacă nu au fost prezentate cereri cuantificate şi documentaţia relevantă în limita de timp stabilită în acest scop de Regula 60 § 1 din Regulamentul Curţii. În aceste circumstanţe, instanţa consideră că succesorii reclamantului nu şi-au respectat obligaţiile în baza Regulii 60. Deoarece nu a fost prezentată nici o solicitare valabilă de satisfacţie echitabilă pentru daune non-pecuniare, instanţa consideră că sub acest punct nu trebuie acordată nici o sumă. B.  Costuri şi cheltuieli de judecată 56.  Succesorii reclamantului nu au solicitat costuri şi cheltuieli de judecată. Ca urmare, nu acordă nici o sumă pentru acest capăt de cerere. C.  Majorări de întârziere 57. Curtea consideră corect ca rata dobânzii să aibă la bază facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE   1.  Declară plângerile cu privire la Articolul 1 din Protocolul Nr. 1 legate de apartamentul 2 şi 1.867 m2 de teren aferent şi la Articolul 6 § 1 faţă de durata procedurilor admisibile şi restul cererii inadmisibil;   2.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie;   3.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;   4.  Hotărăşte (a)  că Statul pârât urmează a plăti în solidar succesorilor reclamantului, în trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, EUR 30.000 (treizeci de mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune pecuniare, ce urmează a fi convertită în moneda naţională a Statului pârât la rata aplicabilă în momentul efectuării plăţii;  (b)  că începând cu data expirării termenului amintit de trei luni şi până în momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Central Europeană, la care se vor adăuga trei procente;   5.  Respinge cererea reclamantului de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 2 iunie 2009, în aplicarea Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.  Santiago Quesada Josep Casadevall  Grefier Preşedinte