32760/04

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii, efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”         SECŢIUNEA A PATRA         CAUZA BANCA VIAS c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 32760/04)           HOTĂRÂRE     STRASBOURG   6 noiembrie 2007       DEFINITIVĂ   06/02/2008     Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale. În cauza Banca Vias c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:  Dl   J. Casadevall, Preşedinte,      Dl  G. Bonello,      Dl   K. Traja,      Dl   S. Pavlovschi,      Dl   L. Garlicki,      Dl   J. Šikuta,      Dna  P. Hirvelä, judecători, şi dna F. Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii, Deliberând la 9 octombrie 2007 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32760/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere din Republica Moldova, Banca VIAS (în proces de lichidare), („reclamantul”), la 16 iulie 2004. 2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog. 3. Reclamantul a pretins, în special, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002 pronunţată în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea, el a pretins, în esenţă, încălcarea drepturilor sale protejate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 12 ianuarie 2006, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Reclamantul este înregistrat în Chişinău. 6.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor. 1.  Contextul cauzei (modificări ale statutului debitorului reclamantului) 7.  Întreprinderea de Stat „Vibropribor” („ÎSV”) a fost fondată la 14 mai 1995 şi a fost înregistrată în Registrul de Stat al Întreprinderilor. 8.  La 3 iulie 1996, societatea pe acţiuni „Vibropribor” („întreprinderea V.”) a fost înregistrată de Camera Înregistrării de Stat. Întreprinderea V. a fost rezultatul reorganizării ÎSV într-o societate pe acţiuni, în baza unui contract de constituire încheiat între Departamentul Privatizării („Departamentul”) şi două întreprinderi private. 9.  În anul 1998, Departamentul a iniţiat proceduri judecătoreşti pentru anularea contractului de constituire a întreprinderii V., pretinzând că acesta a fost încheiat cu încălcarea legislaţiei şi a solicitat restitutio in integrum. La 14 septembrie 1998, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a respins acea cerere ca nefondată. Acea hotărâre a fost menţinută de colegiul de recurs al Judecătoriei Economice la 24 mai 1999 şi de Curtea Supremă de Justiţie la 29 septembrie 1999. Ultima hotărâre era irevocabilă. 10.  Departamentul a solicitat redeschiderea procedurilor, invocând aprecierea incorectă a faptelor şi a legii în hotărârile judecătoreşti anterioare. 11.  La 22 februarie 2001, Judecătoria Economică a respins acea cerere pe motive de res judicata. 12.  La 25 iunie 2001, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a admis cererea, dispunând lichidarea întreprinderii V. şi restitutio in integrum. Această hotărâre era irevocabilă. 13.  În executarea acestei hotărâri judecătoreşti, la 23 august 2001, Departamentul a dispus crearea unei comisii de lichidare, care a fost împuternicită inter alia să determine datoriile întreprinderii V. faţă de terţe părţi şi datoriile faţă de întreprinderea V., precum şi să plătească datoriile întreprinderii V. după aprobarea de către Departament. 14.  În anul 2002, Procurorul General a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să redeschidă procedurile şi să caseze hotărârile judecătoreşti din 1998-1999. 15.  La 11 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis acea cerere şi a casat hotărârile judecătoreşti din 14 septembrie 1998, 24 mai 1999 şi 29 septembrie 1999. Instanţa de judecată a pronunţat o nouă hotărâre prin care a declarat nul contractul de constituire a întreprinderii V. Instanţa de judecată a constatat că cele două întreprinderi private fondatoare nu şi-au îndeplinit obligaţiile lor prin omisiunea de a transfera contribuţiile lor în capitalul întreprinderii V. Prin urmare, înregistrarea întreprinderii V. în Registrul de Stat al Întreprinderilor a fost anulată la 18 mai 2002, iar în locul ei a fost înregistrată ÎSV („noua ÎSV”), care a prevăzut în statutul său că întreprinderea a fost creată în baza întreprinderii „Vibroaparat” (care a existat înainte de crearea întreprinderii V.). Noua adresă a ÎSV menţionată în statut era str. Gagarin 10 din Chişinău. 16.  La 3 aprilie 2002, Departamentul a solicitat revizuirea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 25 iunie 2001. La 24 aprilie 2002, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a acceptat acea cerere şi a modificat formularea hotărârii judecătoreşti dintr-un ordin de lichidare a întreprinderii V. într-o declaraţie potrivit căreia întreprinderea V. nu a fost constituită legal şi că toate bunurile acesteia urmau să fie restituite conform situaţiei la 3 iulie 1996. Atunci când a modificat formularea, instanţa de judecată s-a bazat pe hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, deoarece acea hotărâre a anulat contractul de constituire a întreprinderii V. 17. La 20 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins o cerere privind revizuirea hotărârii sale din 11 martie 2002. 2.  Creditul acordat de reclamant întreprinderii V. şi procedurile de executare 18. La 8 august 1997, reclamantul a acordat întreprinderii V. un credit în mărime de 3,472,965 lei moldoveneşti (MDL). După cum s-a stabilit ulterior de către procuratură, în cursul urmăririi penale pornite împotriva preşedintelui întreprinderii V., aceşti bani au fost folosiţi pentru cumpărarea de echipament. În conformitate cu un contract din 20 august 1997, întreprinderea V. a gajat bunuri mobile în valoare de MDL 1,428,000 drept garanţie că va executa contractul. Adresa întreprinderii V. menţionată în contract era str. Gagarin 10 din Chişinău. 19. În anul 1999, a fost iniţiată lichidarea reclamantului, procedură care încă continuă. La 18 septembrie 2001, Departamentul l-a informat pe reclamant despre iniţierea procedurii de lichidare a întreprinderii V. (a se vedea paragraful 13 de mai sus). La 2 octombrie 2001, reclamantul a cerut comisiei de lichidare a întreprinderii V. să-l includă în lista creditorilor întreprinderii V., menţionând suma creditului datorat. Nu este clar care a fost răspunsul comisiei. 20.  Reclamantul a iniţiat proceduri judecătoreşti împotriva întreprinderii V.. La 26 februarie 2002, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a acordat reclamantului MDL 3,383,991 (echivalentul a 294,623 euro (EUR) la acea dată). Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit definitivă 15 zile mai târziu. La 14 martie 2002, instanţa de judecată a emis un titlu executoriu. 21.  La 25 martie 2002, executorul judecătoresc a propus întreprinderii V. să plătească datoria sa faţă de reclamant. Ca urmare a refuzului acesteia, la 2 aprilie 2002, executorul judecătoresc a sechestrat două clădiri ale întreprinderii V. situate pe str. Gagarin 10 din Chişinău pentru a le vinde la licitaţie. Potrivit unui raport de expertiză datat din 30 aprilie 2002, efectuat la cererea Judecătoriei Centru, una din acele clădiri („D”) avea o suprafaţă totală de peste 5,400 m2 şi, la acea dată, valoarea ei de piaţă era de MDL 4,800,000 sau 358,200 dolari americani (USD). Executorul judecătoresc a dat un anunţ în presa locală cu privire la licitaţia pentru vânzarea clădirii „D” a întreprinderii V., stabilind un preţ iniţial de MDL 4,800,000. Prima licitaţie a fost declarată nulă pe motiv de lipsă a potenţialilor cumpărători. 22. Ca urmare a plângerii întreprinderii V. (care avea o nouă denumire de ÎSV ca rezultat al faptului că a devenit din nou o întreprindere de stat în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, a se vedea paragraful 15 de mai sus), la 2 iulie 2002, Judecătoria Centru a dispus suspendarea procedurii de executare până la soluţionarea plângerii ÎSV împotriva acţiunilor executorului judecătoresc. 23.  La 18 iulie 2002, reclamantul a contestat decizia Camerei Înregistrării de Stat din 18 mai 2002 de a anula înregistrarea întreprinderii V. (a se vedea paragraful 15 de mai sus), pe motiv că ar fi fost efectuată cu încălcarea legii, deoarece autorităţile nu au efectuat, în mod corespunzător, lichidarea întreprinderii V. şi nu au plătit datoria acesteia faţă de reclamant. 24.  La 23 iulie 2003, reclamantul a solicitat schimbarea modului de executare a hotărârii judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002, lăsând la discreţia instanţei de judecată alegerea celui mai potrivit mod de executare. Reclamantul s-a referit la clădirea întreprinderii V., care a fost sechestrată în anul 2002 pentru a fi vândută la licitaţie, şi la imposibilitatea de a executa hotărârea judecătorească prin vânzarea acelei clădiri, deoarece denumirea întreprinderii V. a fost radiată din Registrul de Stat al Întreprinderilor. El a pretins că prevederile legale aplicabile care reglementau modul de lichidare a unei întreprinderi, inclusiv plata datoriilor acesteia, nu au fost respectate în cazul întreprinderii V. 25.  La 11 decembrie 2003, Judecătoria Economică a respins acea cerere. Instanţa de judecată a constatat, în special, că reclamantul nu a dovedit că noua ÎSV era succesoarea întreprinderii V., deoarece instanţei de judecată nu i s-a prezentat niciun act de transmitere a bunurilor între aceste două întreprinderi. 26.  La 29 ianuarie 2004, Curtea de Apel Economică a menţinut acea încheiere. Această hotărâre este irevocabilă. Instanţa de judecată a constatat că reclamantul nu a prezentat probe că bunurile, drepturile şi obligaţiile întreprinderii V. au fost transmise ÎSV după anularea contractului de constituire a întreprinderii V. II. DREPTUL INTERN RELEVANT           27. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts)). 28. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului Civil, în vigoare până la 12 iunie 2003, sunt următoarele: Articolul 38 „Persoana juridică îşi încetează existenţa prin lichidare sau reorganizare (fuziune, divizare sau absorbţie)... Procedura lichidării [...] se stabileşte prin lege.” Articolul 39 „În caz de fuziune sau divizare a persoanelor juridice patrimoniul (drepturile şi obligaţiile) trece la noile persoane care au luat naştere. Dacă o persoană juridică este absorbită de o altă persoană juridică, patrimoniul ei (drepturile şi obligaţiile) trece la aceasta din urmă.” ÎN DREPT 29. Reclamantul a pretins încălcarea drepturilor sale, garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive din 26 februarie 2002. Articolul 6 § 1, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .” Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I. ADMISIBILITATEA 30. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii. II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE 31.  Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea sa i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. El a declarat că a cerut instanţelor judecătoreşti să solicite documentele cu privire la lichidarea întreprinderii V., însă, după cum se pretinde, instanţele judecătoreşti nu au considerat acest lucru necesar. Guvernul nu a comentat această ultimă pretenţie. 32.  Guvernul a declarat că autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti şi că executarea a devenit imposibilă din cauza situaţiei juridice complexe, create prin anularea constituirii întreprinderii V. 33.  Curtea reiterează că „executarea unei hotărâri pronunţate de către orice instanţă trebuie ... privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6” (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40, şi Prodan, citată mai sus, § 52). De asemenea, Curtea reaminteşte că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan, citată mai sus, § 59). 34.  Mai mult, „statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare al hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică, precum şi să asigure executarea acestora fără întârzieri necuvenite” (Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Scollo v. Italy, hotărâre din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315‑C, § 44; Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006). 35.  Curtea notează că, în această cauză, reclamantul are o hotărâre judecătorească definitivă pe care autorităţile nu au executat-o. Motivul neexecutării este „inexistenţa” debitorului şi a bunurilor sale. Totuşi, este clar că această inexistenţă a rezultat din hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2002 (a se vedea paragraful 16 de mai sus), prin care a fost anulată constituirea întreprinderii V. 36.  Curtea mai notează că reclamantul nu contestă motivele anulării constituirii întreprinderii V., ci doar modul în care patrimoniul acesteia a fost administrat ulterior. Deşi prima hotărâre cu privire la lichidarea întreprinderii V. (a se vedea paragraful 12 de mai sus) a fost executată prin crearea unei comisii de lichidare, care avea sarcina de a plăti datoriile întreprinderii V. faţă de creditorii acesteia (a se vedea paragraful 13 de mai sus), se pare că nicio astfel de procedură nu a fost efectuată după hotărârea cu privire la anularea constituirii întreprinderii V. În hotărârile instanţelor judecătoreşti sau în deciziile altor autorităţi nu se menţiona nimic cu privire la soarta bunurilor întreprinderii V., cu excepţia hotărârii judecătoreşti din 24 aprilie 2002 privind restituirea bunurilor conform situaţiei la 3 iulie 1996 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Această hotărâre poate fi interpretată doar ca transferarea bunurilor întreprinderii V. înapoi la întreprinderea de stat care exista înainte ca aceasta să fie transformată în întreprinderea V. (a se vedea paragrafele 7 şi 8 de mai sus), dat fiind faptul că celelalte două întreprinderi care au participat la constituirea întreprinderii V. nu puteau pretinde nimic din bunurile acesteia, pentru că instanţele judecătoreşti au constatat că acestea nu au contribuit la patrimoniul întreprinderii V. (a se vedea paragraful 15 de mai sus). 37.  Curtea observă că, după anularea contractului de constituire a întreprinderii V., reclamantul a solicitat autorităţilor competente şi instanţelor judecătoreşti să asigure executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea lui şi a cerut unei instanţe de judecată să determine dacă întreprinderea V. a fost lichidată în mod corespunzător, inclusiv dacă aceasta şi-a plătit anterior toate datoriile (a se vedea paragrafele 23 şi 24 de mai sus). Aparent, instanţa de judecată nu a considerat necesar să se pronunţe asupra acestei chestiuni (a se vedea paragraful 31 de mai sus). 38.  Curtea nu trebuie să decidă dacă în această cauză legislaţia naţională a fost respectată. De asemenea, ea consideră că nu este necesar de a stabili dacă noua ÎSV sau oricare altă persoană sau întreprindere a obţinut patrimoniul întreprinderii V. ca rezultat al hotărârii judecătoreşti din 24 aprilie 2002. Ceea ce contează este faptul că întreprinderea V. a încetat să existe şi că întregul său patrimoniu a fost înstrăinat fără plata datoriilor acesteia. Curtea consideră că este contrar principiilor fundamentale ale echităţii ca autorităţile să permită lichidarea unei întreprinderi, indiferent de mijloace, şi transferarea patrimoniului acesteia unei terţe persoane fără a plăti datoriile acesteia din contul bunurilor pe care aceasta le avea la momentul lichidării. Totuşi, acest lucru, în esenţă, a rezultat din diferitele hotărâri judecătoreşti pronunţate în această cauză. Prin urmare, întreprinderea V. nu mai există, ea nu mai are bunuri, iar hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului nu poate fi executată. Curtea conchide că imposibilitatea de a executa hotărârea judecătorească este direct imputabilă statului. 39.  Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în multe cauze cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan, citată mai sus, şi Lupacescu and Others v. Moldova, nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, şi 32759/03, 21 martie 2006). 40.  Examinând materialele prezentate ei şi având în vedere constatarea sa cu privire la responsabilitatea statului pentru imposibilitatea de a executa hotărârea (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea notează că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă în această cauză la o concluzie diferită. 41. Prin urmare, Curtea, din motivele aduse în acele cauze, constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 26 februarie 2002 constituie o violare a articolului 6 § 1 şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.      III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 42. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele: „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. A.  Prejudiciu 43.  Reclamantul a pretins EUR 320,477 cu titlu de prejudiciu material şi moral. El s-a bazat pe media ratelor de refinanţare ale Băncii Naţionale pentru perioada relevantă. 44.  Guvernul a declarat că, având în vedere absenţa oricărei responsabilităţi a statului, reclamantul nu putea pretinde prejudicii. Totuşi, dacă Curtea va considera că astfel de prejudicii trebuie să fie plătite, calcularea acestora trebuie să se bazeze pe o rată concretă de refinanţare a Băncii Naţionale pentru fiecare perioadă, şi nu pe media acestora. Mai mult, practica băncilor comerciale din Republica Moldova nu prevede, de regulă, calcularea obligatorie a dobânzii. De asemenea, el a considerat că reclamantul nu a dovedit faptul că i-a fost cauzat vreun prejudiciu moral. 45.  Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate prejudicii materiale şi morale în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea lui. Hotărând în mod echitabil, ea acordă reclamantului EUR 301,000. B. Costuri şi cheltuieli 46.  Reclamantul a pretins EUR 95 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a prezentat copii ale chitanţelor pentru traducere şi cheltuieli poştale. 47.  Guvernul a considerat că această sumă era excesivă şi nesusţinută prin probe relevante. 48.  În baza materialelor din dosar, Curtea acceptă această pretenţie în întregime. C. Dobânda de întârziere 49. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă;   2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;   3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;   4.  Hotărăşte (a)  că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 301,000 (trei sute unu mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 95 (nouăzeci şi cinci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; (b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;   5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 6 noiembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.  Fatoş Aracı Josep Casadevall  Grefier adjunct Preşedinte