32925/96

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.     Traducere din limba franceză Consiliul Europei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a II-a HOTĂRÂREA din 9 iulie 2002 în Cauza Creţu împotriva României (Cererea nr. 32925/96) Strasbourg Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.      În Cauza Creţu împotriva României,      Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din:  Domnii  J.-P. COSTA, preşedinte,     A.B. BAKA,   GAUKUR JORUNDSSON,     L. LOUCAIDES,    C. BIRSAN,    M. UGREKHELIOZE, Doamna  A. MULARONI, judecători, şi Doamna S. DOLLE, grefier de secţie,      după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 7 mai 2002 şi la data de 18 iunie 2002,      a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:      PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 32925/96, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, Georgeta şi Maricel CREŢU (reclamanţii), care au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1006 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).      2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, doamna C.I. Tarcea.  3. Reclamanţii invocă îndeosebi că refuzul Curţii Supreme de Justiţie din data de 23 februarie 1996 de a recunoaşte instanţelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrar art. 6 din Convenţie. Reclamanţii se plâng de asemenea că această decizie a Curţii Supreme a avut drept efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscute de art. 1 din Protocolul nr. 1.      4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11).  5. Cererea a fost repartizată secţiei întâi a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera desemnată să examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost consultată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din regulament.  6. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra admisibilităţii şi fondului cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament). 7. La data de 2 octombrie 2000, prevalându-se de prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 8. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulamentul Curţii). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a doua remaniată astfel (art. 52 alin. 1).      ÎN FAPT  I. Circumstanţele cauzei  9. Primul reclamant, cetăţean român, s-a născut în anul 1944. Reclamanta, soţia sa, tot cetăţeană româncă, s-a născut în anul 1935. Aceştia locuiesc la Montréal, Canada.  10. În anul 1975 reclamanţii au construit o casă pe un teren din Bucureşti ce le-a fost dat de părinţii reclamantei.  11. În anul 1969 statul a intrat în posesia proprietăţii reclamanţilor în temeiul decretului nr. 223/1974. Nici motivele, nici baza legală a acestei privări de proprietate nu au fost notificate vreodată reclamanţilor.  A. Acţiune în revendicare a proprietăţii  12. În anul 1993, reclamanţii au revendicat printr-o acţiune civilă introdusă la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti bunul susmenţionat, invocând nulitatea hotărârii de confiscare.  13. Prin sentinţa din data de 3 noiembrie 1993 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti le-a admis cererea şi le-a validat dreptul de proprietate, ordonându-i statului să nu-i mai împiedice să beneficieze de dreptul lor. Prin urmare instanţa a dispus ca autorităţile administrative, şi anume Primăria Bucureşti şi întreprinderea de stat H, societatea de administrare a locuinţelor statului, să restituie reclamanţilor proprietatea. Aceasta a constatat mai întâi că prevederile decretului nr. 223/1974, în baza căruia casa reclamanţilor a fost confiscată, erau contrarii art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia din 1965 în vigoare la acea vreme, precum şi art. 480 şi 481 cod civil, potrivit cărora orice privare de proprietate trevuie să urmărească un scop de utilitate publică sau să fie însoţită de o despăgubire justă. Instanţa a considerat că hotărârea administrativă de confiscare nu ar fi putut produce efecte juridice şi a considerat-o caducă.  14. Apelul Primăriei a fost respins de Tribunalul Bucureşti la data de 9 noiembrie 1994. Instanţa a subliniat că instanţelor de judecată le revenea sarcina de a aplica legea şi că instanţele erau competente să constate nulitatea unui act juridic atât pe fond cât şi complementar. Această hotărâre a devenit definitivă.  15. Primăria Bucureşti a dispus la data de 22 martie 1995 retrocedarea casei. Reclamanţii au intrat în posesia casei la data de 28 aprilie 1995, aşa cum reiese din procesul-verbal întocmit cu aceste prilej.  16. La o dată neprecizată, procurorul general al României a promovat un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că judecătorii şi-au depăşit competenţele examinând legalitatea aplicării decretului de confiscare.  17. Termenul la Curtea Supremă a fost fixat la data de 23 februarie 1996.  18. În memoriul lor, reclamanţii au solicitat respingerea recursului în anulare. Aceştia au menţionat pe de o parte că decretul nr. 223/1974 era contrar art. 41 din Constituţia din 1965, în vigoare în acel moment, principiului potrivit căruia orice expropriere trebuia făcută în scop de utilitate publică şi după plata unei despăgubiri şi susţinea că instanţele de judecată erau competente să verifiice legalitatea aplicării unui asemenea decret. În final, reclamanţii s-au prevalat de art. 21 din Constituţia română din 1991, care asigura accesul liber la justiţie fără nicio restricţie.  19. Prin decizia din data de 23 februarie 1996, Cutea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat sentinţa definitivă din data de 3 noiembrie 1993 şi pe fond a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. Aceasta a constatat că statul a intrat în posesia bunului în discuţie în baza decretului de confiscare nr. 223/1974 şi a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanţe. În consecinţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti nu a putut pronunţa sentinţa constatând că reclamanţii erau adevăraţii proprietari ai bunului, că încălcând atribuţiile puterii legislative, Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că, în orice caz, reclamanţii puteau obţine reparaţia confiscării în aplicarea legii nr. 112/1995.  B. Procedura în restituire prevăzută de legea 112/1995  20. La o dată neprecizată, reclamanţii au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare denumită comisia administrativă). Comisia nu a răspuns la această cerere a reclamanţilor.  C. A doua acţiune în revendicare  21. La data de 26 iulie 1996, reclamanţii au notificat chiriaşilor imobilului să nu cumpere casa deoarece în temeiul legii nr. 112/1995 aceştia au cerut retrocedarea acesteia.  22. În luna octombrie 1996 statul a vândut casa chiriaşilor.  23. La data de 12 martie 1997, reclamanţii au înaintat la Judecătoria Bucureşti o acţiune în revendicare a imobilului şi în anulare a contractelor de vânzare încheiate de stat în favoarea chiriaşilor. Aceştia au menţionat că chiriaşii cumpăraseră casa în timp ce reclamanţii depuseseră deja o cerere de retrocedare în faţa comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare denumită comisia administrativă) şi că prin urmare erau cumpărători de rea credinţă (paragrafele 40-41 din cauza Brumărescu).  24. Prin sentinţa din data de 21 septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a decis să trimită cauza la Tribunalul Bucureşti din motive legate de competenţa materială. Acesta din urmă a decis să trimită cauza la Judecătoria Bucureşti spre a fi judecată deoarece această instanţă era competentă din punct de vedere material (potrivit valorii imobilului).  25. Prin sentinţa din data de 28 noiembrie 2000 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Instanţa a considerat că locuinţa reclamanţilor fusese naţionalizată pe bună dreptate şi că reclamanţii nu dovediseră că imobilul fusese naţionalizat fără un titlu valabil şi prin urmare, cererea în anulare a contractelor de vânzare încheiate de stat în favoarea chiriaşilor nu se aplica.  26. La data de 18 ianuarie 2001 reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei hotărâri judecătoreşti.  27. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, la o dată neprecizată, procedura a fost suspendată la cererea consiliului local al municipiului Bucureşti.  D. Procedura de evaluare a imobilului  28. La data de 25 mai 2001 Ministerul Justiţiei a depus o cerere de evaluare a imobilului în cauză la Tribunalul Bucureşti.  29. Prin procesul-verbal de şedinţă din data de 16 august 2001 Tribunalul a hotărât omologarea raportului de expertiză.  II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE  A. Brumărescu împotriva României  30. Unele din prevederile legale pertinente sunt descrise în Hotărâriea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, paragrafele 40-41).  B. Constituţia  31. Dispoziţiile pertinente ale art. 41 din Constituţie prevăd următoarele :  « 2. Proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin lege, indiferent de titular (...).  3. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. »  C. Codul civil  32. Articolele 480 şi 481 din codul civil prevăd următoarele : Articolul 480  « Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. » Articolul 481  « Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. »  D. Decretul nr. 223/1974 privind confiscarea unor imobile  33. Dispoziţiile pertinente ale acestui decret prevăd următoarele : Articolul I  « În Republica Socialistă România imobile construcţiile şi terenurile nu pot fi deţinute în proprietate decât de persoane fizice domiciliate în ţară » Articolul II  « Cei care au cerut să plece definitiv în străinătate, trebuie să-şi înstrăineze imobilele, înainte de a pleca. Această înstrăinare trebuie făcută în favoarea statului (...). Imobilele aparţinând persoanelor care au părăsit fraudulos ţara sau persoanelor care nu au respectat termenele legale, devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire (...). »        ÎN DREPT  I. Asupra admisibilităţii  A. Asupra excepţiei de de admisibilitate  1. Asupra excepţiei privind neepuizarea căilor de atac interne  34. În opinia Guvernului căile de atac interne nu au fost epuizate, reclamanţii putând înainta o altă acţiune în revendicare a bunului. Acesta subliniază că în urma adoptării legii nr. 10 din data de 3 februarie 2001 reclamanţii au posibilitatea de a introduce o nouă acţiune în revendicare. El adaugă că reclamanţii au înaintat în anul 1997 o acţiune în revendicare şi că procedura internă a fost suspendată. Guvernul consideră că statul a obţinut proprietatea reclamanţilor cu titlu legal.  35. Reclamanţii invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ei menţionează că au fost privaţi de bunul lor şi că în acest moment acesta încă nu le-a fost restituit. Ei subliniază de asemenea că nu au dorit niciodată să se despartă de bunul respectiv şi că în orice caz nu au primit nicio despăgubire pentru contravaloarea proprietăţii lor. În plus, reclamanţii informează Curtea că statul a vândut casa chiriaşilor. Aceştia invocă existenţa unei a doua acţiuni în revendicare, ce, potrivit afirmaţiilor lor, a fost suspendată la cererea Consiliului local Bucureşti.  36. Curtea reaminteşte că în Hotărârea Brumărescu din data de 26 octombrie 1999 a hotărât că Guvernul, vinovat de anularea sentinţei definitive pronunţate în urma unei acţiuni în revendicare, nu poate invoca neepuizarea datorită neintroducerii de către reclamanţi a unei noi acţiuni în revendicare (Hotărârea Brumărescu citată anterior, paragrafele 54-55).  Curtea constată că în orice caz în speţă reclamanţii au introdus o nouă acţiune în revendicare şi că această procedură a fost suspendată.  37. Prin urmare, această excepţie trebuie respinsă.  2. Asupra excepţiei de incompatibilitate ratione materiae a plângerilor reclamanţilor  38. Guvernul consideră că plângerea privind dreptul la o instanţă independentă şi imparţială nu este compatibil cu prevederile Convenţiei. Acesta menţionează îndeosebi că obiectul acţiunii în faţa Curţii Supreme de Justiţie era o procedură extraordinară şi, prin urmare, art. 6 din Convenţie nu se aplică nici în cazul în speţă.  39. Curtea reaminteşte că pentru ca art. 6 alin. 1 să se aplice în partea sa « civilă », trebuie să existe o « încălcare » a unui « drept » care să fie pretins cel puţin în mod susţinut, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba despre o încălcare reală şi serioasă, poate privi la fel de bine existenţa însăşi a unui drept precum şi întinderea sa ori modalităţile de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct hotărâtor pentru dreptul în discuţie (Hotărârile Masson şi Van Zon împotriva Olandei din 26 septembrie 1996, seria A nr. 327-A, pag. 17, paragraful 44 şi Acquaviva împotriva Franţei din 21 noiembrie 1995, seria A nr. 333-A, pag. 14, paragraful 46). Or, în cauză Curtea constată că acţiunea reclamantului avea un obiect patrimonial şi se baza pe o pretinsă atingere adusă drepturilor la rândul lor patrimoniale şi că Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra fondului litigiului.  B. Asupra temeiniciei cererii 41. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.  II. Asupra fondului  A. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie  42. În opinia reclamanţilor decizia din data de 23 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede :  "Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"  43. În memoriul lor, reclamanţii menţionează că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa dreptul de a soluţiona o acţiune în revendicare este contrară dreptului la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia română şi de art. 3 din codul civil român, care reglementează denegarea. De asemenea, aceştia menţionează că afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia reclamanţii nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicţie cu motivul invocat de aceasta pentru a admite recursul în anulare, şi anume lipsa oricărei competenţe a instanţelor de a soluţiona fondul litigiului.  44. Guvernul admite că reclamanţii s-au confruntat cu un refuz de acces la justiţie dar consideră că acest refuz a fost temporar şi că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură şi principiul separării puterilor.  45. Curtea reaminteşte că în cauza Brumărescu împotriva României citată anterior (paragrafele 61-62) a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securităţii juridice.  Ea a concluzionat de asemenea că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigiile ce privesc o revendicare imobiliară, ca în prezenta cauză, încălcând art. 6 alin. 1 din Convenţie.  46. În lumina acestor consideraţii pertinente în cauza Brumărescu, Curtea consideră că aplicând astfel prevederile art. 330 din codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat prin decizia sa din 23 februarie 1996 principiul securităţii raporturilor juridice şi implicit dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.  47. În plus, excluderea de către Curtea Supremă a Justiţiei a acţiunii în revendicare a reclamanţilor din competenţa instanţelor este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie (loc. cit., paragraful 65).  48. Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 asupra acestor două puncte.  B. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie      49. Reclamanţii se plâng că decizia din data de 23 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:      "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.      Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."  50. Aceştia estimează că decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a statuat că proprietatea lor aparţinea statului şi a anulat sentinţa definitivă din data de 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de bunul lor, privare care nu urmăreşte acest scop de utilitate publică. În plus, aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unor terţi casa în cauză. Or, reclamanţilor nu întotdeauna li s-a restituit bunul. Ei nu intenţionează să solicite prejudicii în temeiul legii nr. 10/2001 deoarece nu consideră această lege drept un recurs eficient.  51. Guvernul este de părere că jurisprudenţa creată de cauza Brumărescu se aplică în prezenta cauză. El adaugă că reclamanţii ar fi putut beneficia de reparaţiile instituite de legea nr. 112 din 1995 potrivit căreia persoanele care, în baza unui titlu, au fost private de către stat de bunurile lor imobile cu destinaţie de locuit, pot fi repuse în dreptul de proprietate dacă continuă să locuiască în locuinţa confiscată sau li se pot acorda despăgubiri. De altfel, acesta remarcă faptul că reclamanţii ar putea cere despăgubiri, potrivit legii nr. 10/2001.  52. Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu a fost stabilit prin sentinţa definitivă din 3 noiembrie 1993 şi subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanţii au putut beneficia de bunul lor, în calitate de proprietari legitimi, din 25 aprilie 1996 până la 23 februarie 1996.  Reclamanţii aveau deci un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu împotriva României, citată anterior, paragraful 70).  53. Curtea subliniază apoi că decizia Curţii Supreme de Justiţie a anulat sentinţa definitivă din 3 noiembrie 1993 şi a considerat că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că această situaţie este dacă nu identică cel puţin similară cu cea a reclamantului în cauza Brumărescu. Curtea consideră deci că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensuol frazei a doua a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 (loc. cit., paragrafele 73-74). În orice caz, Curtea subliniază că reclamanţii au fost privaţi de proprietatea bunului de peste cinci ani fără să fi primit despăgubiri şi că eforturile depuse de ei pentru a-şi recupera proprietatea până în acest moment rămân fără rezultat.  Curtea nu poate neglija nici demersurile întreprinse ulterior de reclamanţi pentru a-şi recupera întreaga proprietate, în special cele legate de o ultimă acţiune în revendicare în procedurile de anulare a vânzării bunului.  54. În aceste condiţii, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că din data de 23 februarie 1996 până astăzi echilibrul just a fost întrerupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.  55. Prin urmare, a avut loc şi continuă să aibă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.      III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie      56. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."  A. Prejudiciul material  57. Cu titlu principal, reclamanţii au solicitat restituirea bunului în litigiu. Ei intenţionează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăţii lor, şi anume 260.000 dolari americani (USD), adică 283.994 euro. Pentru nebeneficiere intenţionează să primească 12.000 USD pe an, adică 13.554 euro pe an prntru deprecierea bunurilor mobile cu ocazia evacuării din 1989 ei solicită 5.000 USR, adică 5.679 euro. Reclamanţii s-au declarat de acord cu rezultatele expertizei omologate de Tribunalul Bucureşti şi prezentată de Guvern în faţa Curţii.  58. Guvernul susţine în primul rând că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi nejustificată din moment ce reclamanţii pot în continuare să revendice cu succes dreptul lor de proprietate în faţa instanţelor interne. În orice caz, Guvernul consideră că suma maximă ce ar putea fi acordată este de 103.606 USD, adică 117.693 euro, potrivit raportului de expertiză pe care l-a prezentat în faţa Curţii. În ceea ce priveşte nebeneficierea de bun, Guvernul consideră că valoarea bunului este de 7.440 USD/an, adică 8.403 euro/an, potrivit raportului de expertiză. Guvernul susţine că Convenţia nu cere acordarea despăgubirilor pentru « întreaga valoare a bunului şi roagă Curtea să aplice acest principiu în prezenta cauză ». În opinia Guvernului, pretenţiile privind degradarea bunurilor mobile nu au făcut obiectul cererii prezentate Curţii şi nu au fost niciodată prezentate instanţelor interne şi, în consecinţă, trebuie respinse.  59. Curtea consideră, în împrejurările speţei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum a dispus sentinţa definitivă a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti din 3 noiembrie 1993, ar repune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.  Reclamanţilor nefiindu-le restituită casa, statul trebuie aşadar să restabilească dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra casei şi terenului, obiect al cererii.  60. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanţilor pentru prejudiciul material valoarea actuală a bunului.  61. În ceea ce priveşte stabilirea sumei acestei despăgubiri, Curtea subliniază că singura expertiză a bunului este cea prezentată de Guvern, cu rezultatele căreia reclamanţii s-au declarat de acord. Din acest motiv, Curtea aplică concluziile raportului de expertiză prezentate Curţii de Guvern, şi anume 117.693 euro, adică 103.606 euro pentru valoarea actuală a bunului.  62. În ceea ce priveşte pretenţiile în urma degradărilor efectelor mobiliare, Curtea constată că nu acordă decât prejudiciile rezultate din încălcarea constatată. Or, în cauză, s-a constatat că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie numai în ceea ce priveşte privarea de proprietate, chestiunea privind degradările bunurilor nefăcând obiectul cererii iniţiale. Ţinând cont de aceste circumstanţe, Curtea decide să nu aloce reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.  B. Prejudiciul moral  63. Reclamanţii solicită de asemenea 25.000 USD, adică 28.399 euro, pentru prejudiciul moral suferit datorită suferinţei sale « grave, insuportabile şi incomensurabile » pe care le-ar fi provocat-o Curtea Supremă de Justiţie în 1996 privându-i de bun pentru a doua oară, după ce au reuşit în 1994 să pună capăt încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste.  64. Guvernul contestă această pretenţie, considerând că nu se poate reţine niciun prejudiciu moral. El consideră că suferinţele fizice ale reclamanţilor, precum şi legătura de cauzalitate dintre suferinţele şi încălcările constate nu au fost dovedite.  În plus, Guvernul susţine că ar fi contrar jurisprudenţei instanţelor române de a acorda o despăgubire pentru pierderea folosinţei şi beneficiului cu titlu de prejudiciu moral.  65. Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat ingerinţe grave în drepturile reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, la justiţie, la un proces echitabil, pentru care suma de 17.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Costuri şi cheltuieli  66. Reclamanţii solicită rambursarea sumei de 4.000 EUD, adică 4.549 euro, pe care o împarte după cum urmează, neprezentând niciun decont detaliat, motivând această omisiune prin imposibilitatea de a obţine acte doveditoare.  a) 3.500 USD, adică 3.980 euro pentru cheltuielile de procedură interne, legate de eforturile lor de a-şi recupera dreptul de proprietate (onorarii pentru avocat) ; şi  b) 500 USD, adică 566 euro, suportate pentru diferite cheltuieli.  67. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate dacă vor prezenta acte doveditoare.  68. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, aceasta va descoperi dacă costurile şi cheltuielile a căror rambursare s-a cerut au fost în mod real şi necesar suportate pentru a preveni sau a redresa situaţia considerată ulterioară unei încălcări a Convenţiei şi dacă cuantumul lor este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Nielsen şi Johnson împotriva Norvegiei [GC], nr. 23118/93, paragraful 62, CEDH 1999-VIII). 69. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu şi-au justificat costutile şi cheltuielile cerute, Curtea hotărăşte să nu aloce reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu.   D. Majorări de întârziere      70. Deoarece sumele acordate au fort calculate în euro, Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzii la 7,25% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:      1. Respinge excepţiile Guvernului ; 2. Declară cererea admisibilă ;      3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită lipsei unui proces echitabil ; 4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită refuzului dreptului de acces la justiţie ; 5. Hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;  6. Hotărăşte că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, casa în litigiu şi terenul pe care este situată ; 7. Hotărăşte că caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 117.693 euro (una sută şaptesprezece mii şase sute nouăzeci şi trei euro), pentru prejudiciul material ;  8. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 17.000 euro (şaptesprezece mii euro), pentru prejudiciul moral;  9. Hotărăşte că sumele indicate la punctele 7 şi 8 se vor majora cu o dobândă simplă de 7,25% pe an începând de la expirarea termenelor respective până la data plăţii ;  10. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.      Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 9 iulie 2002, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.   J.-P. COSTA, preşedinte S. DOLLE, Grefier