34630/07

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Secţia a treia   CAUZA FUŞCĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererea nr. 34630/07)   Hotărâre Strasbourg 13 iulie 2010   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.   În cauza Fuşcă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 iunie 2010, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea (nr. 34630/07) împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Marius Fuşcă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 2 august 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul s-a plâns, în special, de pasivitatea autorităţilor publice cu privire la executarea unei hotărâri judecătoreşti care stabilea dreptul său de vizită a copilului său. 4. La 3 iulie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea privind neaplicarea înţelegerilor privind dreptul de vizită. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că fondul şi admisibilitatea cauzei vor fi examinate împreună.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamantul s‑a născut în 1968 şi locuieşte în Câmpulung Muscel. 6. La 16 ianuarie 1999, reclamantul s-a căsătorit cu O.L.F. Cei doi au avut un fiu, născut la 31 iulie 1999. În martie 2005, O.L.F. a părăsit domiciliul conjugal, luându-l şi pe fiul ei cu ea, iar de atunci cei doi locuiesc împreună cu bunicii din partea mamei. 7. Prin hotărârea din 17 noiembrie 2005, Judecătoria Câmpulung a pronunţat divorţul cuplului şi a încredinţat copilul mamei. Hotărârea a fost confirmată prin hotărârea Tribunalului Tulcea din 10 aprilie 2006 şi prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Piteşti din 28 februarie 2007. O anchetă socială desfăşurată în cadrul procedurilor de divorţ a indicat că O.L.F. nu lucra şi primea lunar indemnizaţie de şomaj de aproximativ 62 de euro.   A. Procedura iniţiată de reclamant privind dreptul de vizitare a copilului   8. La 22 aprilie 2005, reclamantul a introdus o acţiune pentru stabilirea dreptului său de vizitare a copilului. Prin hotărârea din 9 iunie 2005, Judecătoria Câmpulung i-a acordat reclamantului dreptul de vizitare a copilului în primele două duminici din fiecare lună între anumite ore, o săptămână în timpul vacanţelor de vară şi trei zile în timpul vacanţelor de iarnă. Tribunalul Argeş a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii respective şi, prin hotărârea din 30 septembrie 2005, i-a prelungit dreptul de vizitare a copilului după cum urmează: în primele două săptămâni din fiecare lună, de vineri, de la ora 4 p.m., până duminica, la ora 2 p.m., între 1 şi 31 iulie în timpul vacanţelor de vară şi între 19 şi 28 decembrie în timpul vacanţelor de iarnă. Prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Piteşti din 19 ianuarie 2006, în urma recursului mamei, dreptul reclamantului de vizitare a copilului a fost limitat în timpul vacanţelor de vară la perioada 1-15 iulie, iar în timpul vacanţelor de iarnă la perioada 19-24 decembrie, şi a rămas neschimbat în ceea ce priveşte sfârşiturile de săptămână.   B. Încercările de a pune în executare dreptul de vizitare a copilului   9. Confruntat cu refuzul fostei soţii de a-i permite să viziteze copilul în timpul perioadelor prevăzute, la 8 decembrie 2005 reclamantul a introdus o cerere la executorul judecătoresc pentru executarea hotărârii din 9 iunie 2005. La aceeaşi dată, executorul judecătoresc a trimis o cerere către Judecătoria Câmpulung pentru a încuviinţa executarea hotărârii judecătoreşti. La 14 decembrie 2005, instanţa a admis cererea. 10. Ulterior, executorul judecătoresc a iniţiat acţiunile de punere în executare, prin emiterea unei prime notificări către O.L.F. la 21 decembrie 2005. Documentele oficiale întocmite de executorul judecătoresc în perioada ianuarie-iulie 2006 au înregistrat încercări de punere în executare a dreptului de vizitare a copilului, prevăzut de hotărârea din 9 iunie 2005 şi modificat de hotărârea definitivă din 19 ianuarie 2006. 11. La 6 ianuarie 2006, mama şi copilul nu au fost găsiţi la domiciliu, iar executorul judecătoresc a emis o nouă notificare pentru 13 ianuarie 2006. La această dată, mama i-a permis reclamantului să vadă copilul la ea acasă şi a refuzat să lase copilul să plece din casă, declarând că era pendinte un apel împotriva hotărârii din 30 septembrie 2005. 12. La 3 şi 10 februarie şi la 3 martie 2006, mama nu a fost acasă, iar bunicii au refuzat să îi dea copilul, pretinzând că nu primiseră o copie a hotărârii definitive. Cu aceste ocazii, executorul judecătoresc a emis o notificare către mamă pentru executarea hotărârii care îi acorda reclamantului dreptul de vizitare a copilului. 13. Între timp, la 17 februarie 2006, reclamantul a introdus o nouă cerere pentru executarea hotărârii definitive din 19 ianuarie 2006. La 24 februarie 2006, instanţa a admis cererea şi a declarat executorie hotărârea menţionată. 14. Prin urmare, o nouă convocare a fost emisă la 2 martie 2006, în care i se solicita lui O.L.F. să se conformeze hotărârii definitive care îi acorda reclamantului dreptul de vizitare a copilului. La 10 martie 2006, executorul judecătoresc a luat act de faptul că mama a refuzat iniţial să îi dea copilul, susţinând că acesta nu dorea să îşi vadă tatăl. Executorul judecătoresc i-a solicitat mamei să aducă copilul la poartă şi să îl convingă să se întâlnească cu tatăl său. Copilul a fost scos în curte şi mama l-a invitat pe reclamant să intre în curte şi să ia copilul. Reclamantul a cerut să fie adus copilul până la poartă, dar copilul s-a întors în casă când şi‑a auzit mama plângând. Atunci mama le-a reproşat reclamantului şi executorului judecătoresc că au cauzat suferinţă copilului. 15. La 10 aprilie 2006, reclamantul a luat copilul de la grădiniţă şi l-a dus la el acasă. O.L.F. a introdus o acţiune civilă pentru a i se înapoia copilul. Prin hotărârea din 13 aprilie 2006 a Judecătoriei Câmpulung, reclamantul a fost obligat să înapoieze copilul mamei. La 17 aprilie 2006, acelaşi executor judecătoresc, însoţit de mamă, i-a cerut reclamantului să înapoieze copilul. Reclamantul a acceptat, dar a solicitat, de asemenea, ca O.L.F. să îi respecte dreptul de a păstra legătura cu copilul. Atunci mama s-a angajat să îi respecte dreptul de vizitare a copilului. 16. La 12 mai şi la 2 iunie 2006, bunicii au refuzat să îi dea copilul, prima oară pentru că acesta era bolnav, iar a doua oară pentru că nu era acasă. Tatăl le-a dat haine, jucării şi fructe pentru copil. Executorul judecătoresc i-a înştiinţat că o nouă notificae va fi emisă pentru 9 iunie 2006 şi a reamintit familiei că avea obligaţia să permită copilului să stea cu tatăl său între 1 şi 15 iulie. 17. La 9 iunie 2006, mama a refuzat să îi dea copilul, pretinzând că era bolnav şi refuzând să îl scoată afară să vorbească cu tatăl lui şi să primească fructele pe care acesta i le cumpărase. 18. La 5 iulie 2006, executorul judecătoresc a observat că bunicii au refuzat să îi dea copilul, deoarece O.L.F. nu era acasă, iar copilul a refuzat să se întâlnească cu tatăl lui. Executorul judecătoresc a luat act de faptul că reclamantul nu a insistat să ia copilul împotriva voinţei acestuia. 19. La 12 iulie 2006, executorul judecătoresc a raportat că mama a vrut să îi dea copilul, dar acesta din urmă a refuzat să se întâlnească cu tatăl lui. Copilul a fost adus la poartă, dar pentru că plângea şi a refuzat să se întâlnească cu tatăl lui, a fost dus înapoi în casă. Reclamantul nu a insistat şi nu l-a obligat pe copil să meargă cu el, dar i-a cerut executorului judecătoresc să ia act de faptul că mama nu a depus niciun efort să îl convingă pe copil să meargă cu el. 20. La 4 august 2006, următoarea dată pentru punerea în executare a dreptului de vizitare a copilului, executorul judecătoresc a întocmit un raport în care preciza că reclamantul nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită şi nu l-a contactat pe executorul judecătoresc înainte, lăsându-l pe acesta din urmă să creadă că părţile au ajuns la un acord. Luând în considerare şi refuzul reclamantului de a-şi obliga copilul să se întâlnească cu el împotriva voinţei sale, executorul judecătoresc a hotărât să nu mai continue executarea până la o nouă cerere de executare din partea reclamantului. 21. Reclamantul a susţinut că, ulterior, a mai încercat să îşi viziteze copilul, dar în prezenţa unor martori, întrucât executorul judecătoresc a refuzat să îl mai însoţească din cauza presupusei atitudini agresive a mamei şi a bunicilor. De asemenea, a susţinut că procedura desfăşurată cu executorul judecătoresc devenise dificilă din punct de vedere financiar, în special ţinând seama de faptul că nu s-a putut ajunge la niciun rezultat concret. 22. În continuare, reclamantul a susţinut că, ulterior, a vrut să obţină informaţii despre situaţia şcolară a copilului, dar O.L.F. l-a împiedicat să se apropie de copil sau de învăţător. Acesta susţine că a încercat să se întâlnească cu copilul la şcoală sau acasă, că i-a cumpărat cadouri de ziua lui, pe 31 iulie 2008, şi de Crăciun, dar nu i s-a permis să vadă copilul, iar cadourile au fost refuzate. Niciun document justificativ nu a fost anexat la dosar în acest sens.   C. Plângeri penale împotriva lui O.L.F.   23 Confruntat cu refuzul constant al mamei de a se conforma hotărârii care îi conferea dreptul de vizitare a copilului, la 15 decembrie 2005 reclamantul a introdus prima plângere penală împotriva lui O.L.F. pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi dreptul de vizitare. 24. La 27 februarie 2006, a fost iniţiată ancheta penală împotriva lui O.L.F. Prin hotărârea din 10 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a încheiat procedura penală, impunându-i lui O.L.F. să plătească o amendă administrativă în valoare de 300 de lei româneşti (RON). Această hotărâre s-a bazat pe raţionamentul că, în timpul anchetei, O.L.F. a recunoscut că l‑a împiedicat pe reclamant să se întâlnească cu copilul, dar a făcut acest lucru pentru că hotărârea care îi conferea drept de vizitare a copilului nu era definitivă, de vreme ce apelul era în curs. De asemenea, a fost luat în considerare şi faptul că copilul nu a vrut să plece cu tatăl lui.25. Potrivit reclamantului, a doua plângere penală a fost introdusă la 6 iunie 2006, iar ancheta penală a început la 3 iulie 2006. În urma anchetei, la 10 octombrie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a încheiat ancheta penală împotriva lui O.L.F., impunându-i plata unei amenzi administrative în valoare de 400 RON. Procurorul a subliniat că O.L.F. a recunoscut că reclamantul nu a putut sa îşi vadă copilul, dar a susţinut că acest lucru se datora, în special, împotrivirii copilului. În plus, O.L.F. nu avea cazier judiciar, iar cei doi părinţi erau într-o situaţie conflictuală. Toate aceste elemente l‑au determinat pe procuror să considere că atitudinea lui O.L.F. nu a reprezentat un pericol pentru societate, asemenea unei infracţiuni. Această hotărâre a fost confirmată prin rezoluţia prim-procurorului din 6 noiembrie 2006 şi prin decizia definitivă a Tribunalului Argeş din 14 mai 2007. 26. A treia plângere penală introdusă de reclamant la 20 decembrie 2006 a fost respinsă la 7 februarie 2007 prin hotărârea procurorului, ţinând seama de faptul că problemele invocate de reclamant fuseseră deja examinate în timpul celor două acţiuni penale anterioare. Din informaţiile disponibile în probele aflate la dosar nu reiese că reclamantul ar fi depus o plângere împotriva rezoluţiei procurorului.   II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE   27. Dispoziţiile relevante din Codul familiei şi din Codul de procedură civilă sunt precizate în hotărârea Curţii din cauza Lafargue împotriva României (nr. 37284/02, pct. 65 şi 68-70, 13 iulie 2006). Rolul şi responsabilităţile autorităţilor publice locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt descrise în hotărârea Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 56 şi 59, 26 mai 2009).   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE   28. Reclamantul a susţinut că autorităţile publice nu l-au ajutat efectiv în punerea în executare a dreptului său de vizitare a copilului. Acesta a pretins că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, care prevede:   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”   A. Excepţia preliminară a Guvernului   29. Guvernul a invocat o excepţie de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care avea mai multe căi de atac disponibile în cazul în care nu era mulţumit de rezultatul procedurii de executare silită. Prin urmare, ar fi putut introduce o contestaţie împotriva măsurilor de executare silită în temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen. în termen de 15 zile de la data la care a fost înştiinţat cu privire la cererea de executare contestată sau de la refuzul de a lua o anumită măsură de punere în executare. De asemenea, ar fi putut să introducă o plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc de a lua măsurile necesare de punere executare în temeiul Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti. În temeiul aceleiaşi legi, o acţiune de răspundere disciplinară ar fi putut fi introdusă împotriva executorului judecătoresc. O altă cale de atac disponibilă pe care reclamantul nu a folosit-o era o acţiune civilă împotriva lui O.L.F. pentru plata sancţiunilor civile privind nerespectarea hotărârii definitive. De asemenea, Guvernul consideră că reclamantul avea obligaţia să continue executarea procedurii şi să folosească toate căile de atac disponibile stabilite de dreptul intern. 30. Curtea observă că toate căile de atac prezentate de Guvern sunt de natură indirectă şi nu pot fi considerate suficiente pentru solicitarea reclamantului. În plus, pretinsa lipsă de acţiune a reclamantului nu poate exonera autorităţile publice de responsabilităţile care îi revin, în calitate de depozitar al autorităţii publice, pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti (Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 108, CEDO 2000‑I). 31. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a declanşat procedura de punere în executare, în conformitate cu normele procedurale şi, astfel, a făcut tot ce se putea aştepta de la el în mod rezonabil, pentru a epuiza căile naţionale de reparaţie. În consecinţă, Curtea respinge obiecţiile Guvernului.   B. Cu privire la fond   1. Principii relevante   32. Curtea observă că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005). 33. În plus, deşi scopul principal al art. 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie realizat între interesele contradictorii ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290). 34. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a pune în aplicare măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include dreptul părinţilor de a se întâlni cu copiii lor şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita aceste întâlniri (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56673/00, pct. 49, CEDO 2003‑V). Acesta nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în îngrijirea statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire (a se vedea, inter alia, Olsson împotriva României, nr. 2, 27 noiembrie 1992, pct. 90, Seria A nr. 250), ci şi în cazurile în care, între părinţi şi/sau alţi membri din familia copilului, apar dispute cu privire la întâlnirile şi locuinţa copiilor (a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, Seria A, nr. 299). 35. Totuşi, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul a părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ nu este absolută (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58). Este posibil ca stabilirea întâlnirilor să nu se realizeze imediat şi să necesite măsuri pregătitoare sau graduale. Cooperarea şi înţelegerea între toţi cei implicaţi va fi întotdeauna un element important. Deşi autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în această privinţă trebuie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât şi drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, în special interesul copilului şi drepturile lui sau ale ei în temeiul art. 8 din Convenţie [a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Olsson (nr. 2), citată anterior, pct. 90]. 36. Ceea ce este decisiv este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în executare care poate fi solicitată în mod rezonabil în circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128, şi Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 59, 24 aprilie 2003). 37. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el (a se vedea Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102). 38. De asemenea, Curtea reaminteşte concluzia la care a ajuns în cauza Glaser împotriva Regatului Unit, (nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000) şi anume că participarea activă a părinţilor în procedurile ce îl privesc pe copil este obligatorie în temeiul art. 8 din Convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestuia şi că atunci când un reclamant, precum în acest caz, solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare.   2. Motivarea Curţii   39. Curtea observă că este de la sine înţeles ca legătura dintre reclamant şi copilul acestuia să intre sub incidenţa „vieţii de familie”, în sensul art. 8 din Convenţie. 40. În ceea ce priveşte fondul prezentei cauze, Curtea subliniază că reclamantului i-a fost acordat, prin hotărâri judecătoreşti, dreptul de vizitare periodică a copilului care locuia cu mama lui. Se pare că problemele privind punerea în executare a acestui drept de vizitare au apărut imediat după ce acesta a fost stabilit de instanţele interne, iar reclamantul a fost nevoit să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc pentru executarea dreptului său de vizitare. 41. În acest sens, instanţele interne au admis cererile reclamantului de punere în executare a hotărârii fără punere în întârziere; cererea sa, introdusă la 8 decembrie 2005, a fost admisă la 14 decembrie 2005, iar cererea introdusă la 17 februarie 2006 a fost admisă la 24 februarie 2006. Executorul judecătoresc a luat măsuri imediate de punere în aplicare a hotărârilor, prin emiterea notificărilor şi prin însoţirea reclamantului la domiciliul copilului, la datele stabilite pentru vizite. 42. Cu toate că este adevărat că încercările de punere în executare nu au avut succes, Curtea observă că atitudinea mamei nu a fost singurul motiv pentru care vizitele au eşuat, deşi aceasta a contribuit semnificativ la împiedicarea copilului să îşi vadă tatăl. Rapoartele întocmite de executorul judecătoresc precizează că eşecul ultimelor încercări s‑a datorat în parte şi împotrivirii copilului de a se întâlni cu tatăl lui. De asemenea, executorul judecătoresc a respectat dorinţa reclamantului de a nu-l lua pe copil împotriva voinţei sale. 43. Într-o asemenea situaţie delicată, Curtea consideră dificil de crezut că orientarea privind procedura normală de punere în executare în dreptul civil ar fi putut îmbunătăţi situaţia. Curtea consideră că situaţia concretă a indicat în mod clar că era necesară o apropiere de copil mai uşoară şi mai sensibilă pentru punerea în executare cu succes a dreptului de vizitare. 44. În acest sens, Curtea reiterează concluziile sale din cauza Lafargue (citată anterior, pct. 97), conform cărora statul pârât avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a facilita legătura dintre părinte şi copil, astfel cum s-a demonstrat prin întâlnirile organizate de serviciile sociale între reclamantul în cauză şi copil, în prezenţa psihologilor. 45. Curtea reaminteşte că, de obicei, este în interesul copilului să păstreze legătura cu ambii părinţi (Gnahoré împotriva Franţei,nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX). Ţinând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că ar fi fost important să se analizeze toate căile disponibile pentru a facilita păstrarea acestor legături, prin implicarea serviciilor sociale sau în alt mod. Dată fiind vârsta fragedă a copilului, Curtea consideră că se poate apela cu succes la servicii de consiliere sau sprijin psihologic pentru a se asigura păstrarea unei relaţii între copil şi reclamant în viitor. Această concluzie este susţinută şi de opinia Curţii conform căreia autorităţile naţionale, prin avantajul contactului direct cu toate persoanele implicate, sunt mai în măsură să hotărască ce este în interesul copilului şi să ia măsurile necesare în acest sens. Se poate ca reclamantul să nu fi încercat să folosească asemenea servicii pentru îmbunătăţirea legăturii sale cu copilul [a se vedea, mutatis mutandis, D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02], solicitând asistenţa serviciilor sociale. 46. În ceea ce priveşte procedura civilă de punere în executare, se pare că reclamantul a renunţat la asistenţa executorului judecătoresc, fără să fi discutat în prealabil cu acesta din urmă despre motivele pentru care nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită sau despre existenţa altor opţiuni disponibile pentru punerea în executare. Curtea înţelege sentimentul de frustrare generat de eşecul acţiunii de punere în executare, care, de asemenea, a început să fie dificilă pentru reclamant, atât din motive financiare, cât şi de altă natură. Cu toate acestea, obligaţia ce trebuia pusă în executare necesita prezenţa tatălui în timpul încercărilor de punere în executare. Nu era posibil ca executorul judecătoresc, persoană necunoscută pentru copil, să meargă singur la domiciliul copilului, să îl ia pe acesta şi să îl ducă apoi la domiciliul reclamantului. Aşa cum s-a menţionat de mai multe ori, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze legătura nu este absolută. 47. În plus, Curtea subliniază că nu are alte informaţii concrete despre încercările de punere în executare efectuate după 4 august 2006, în afară de declaraţiile reclamantului cu privire la eşecul vizitelor la domiciliul copilului. La această dată, în lipsa unei alte informări din partea reclamantului, executorul judecătoresc a suspendat cauza. Pe de altă parte, din declaraţiile reclamantului nu reiese că autorităţile ar fi fost înştiinţate în vreun fel de dificultăţile constante cu care s-a confruntat în punerea în executare a dreptului său de vizitare a copilului. Subliniind faptul că autorităţile publice au obligaţii pozitive în ceea ce priveşte asigurarea punerii în executare a dreptului de vizitare a copilului şi, prin urmare, protejarea dreptului reclamantului la viaţa de familie, Curtea apreciază în acelaşi timp că restabilirea legăturii cu copilul, în circumstanţe atât de delicate, necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor persoanelor implicate, inclusiv din partea reclamantului. 48. În plus, Curtea ţine seama de faptul că procurorul a aplicat două amenzi mamei pentru nerespectarea dreptului de vizitare al reclamantului. Chiar dacă valoarea amenzilor în ambele cazuri nu a fost semnificativă în termeni reali, Curtea consideră că amenzile aplicate nu pot fi considerate extrem de mici, având în vedere venitul ei şi faptul că nişte amenzi mai mari ar fi putut ameninţa bunăstarea copilului [a se vedea D. împotriva Poloniei (dec.), citată anterior]. În plus, plângerile menţionate au fost examinate de procuror destul de prompt. 49. Având în vedere cele de mai sus, deşi înţelege situaţia dificilă a reclamantului, Curtea nu poate să constate decât că, în speţă, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile de a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. În consecinţă, în circumstanţele din prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.   II. ALTE CAPETE DE CERERE   50. În plus, reclamantul pretinde o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte urmărirea penală iniţiată împotriva mamei şi că aceleaşi fapte pe care s-a întemeiat pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie au condus, de asemenea, la o încălcare a art. 5 din Protocolul nr. 7. 51. După examinarea plângerilor reclamantului în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie. 52. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,   1. Declară în unanimitate admisibil capătul de cerere privind pretinsa lipsă de protecţie a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte cu şase voturi la unu că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.   Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 13 iulie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.   Santiago Quesada    Josep Casadevall   Grefier     Preşedinte               În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulamentul Curţii, opinia separată a doamnei judecător Ziemele este anexată la prezenta hotărâre.   J.C.M. S.Q.       OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR ZIEMELE     1. Nu pot fi de acord cu constatarea majorităţii, conform căreia art. 8 nu a fost încălcat în cauză. În opinia mea, problema principală a fost dacă statul roman a stabilit un sistem de instituţii şi proceduri adecvat şi eficient pentru protejarea dreptului la viaţa de familie. Am îndoieli mari în ceea ce priveşte existenţa unui asemenea sistem. 2. Sunt de acord cu majoritatea că obligaţia pozitivă în temeiul art. 8 în cauze privind punerea în aplicare a dreptului unuia din părinţi de vizitare a copilului nu este un rezultat, ci un mijloc. Totuşi, aceasta nu înseamnă că eficienţa instituţiilor competente şi a procedurilor disponibile nu ar trebui examinată de Curte. Dimpotrivă, principiul ce stă la baza Convenţiei, conform căruia drepturile omului trebuie respectate nu numai în teorie, ci şi în practică, impune Curţii să examineze aceste proceduri şi să observe dacă formează un sistem coerent, capabil să ofere protecţie nu numai în teorie, ci şi în practică. 3. Din faptele cauzei reiese destul de clar că executarea hotărârii care îi acorda reclamantului dreptul de vizitare a copilului, prin procedura obişnuită de punere în executare prin intermediul executorului judecătoresc, nu a funcţionat. Dimpotrivă, s-a dovedit că a durat, fapt care, în cauze în care este implicat un copil, aduce, de obicei, atingere intereselor copilului şi ale părintelui cu care nu locuieşte. De asemenea, a fost costisitor pentru reclamant. Iau act de faptul că executorul judecătoresc poate acţiona numai la cererea reclamantului şi că acesta a făcut asemenea cereri de mai multe ori. Faptul că nicio încercare a reclamantului de a îşi vedea copilul în prezenţa executorului judecătoresc nu s-a materializat arată că o asemenea procedură, cel puţin dacă este aplicată singură, este nepotrivită pentru problemele complexe dintr-o familie. 4. Majoritatea i-a reproşat reclamantului că nu a apelat la serviciile de asistenţă socială şi că a renunţat la serviciile executorului judecătoresc. Conform jurisprudenţei sale privind obligaţia de a înapoia copilul, Curtea a hotărât că „înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate reprezintă întotdeauna un element important” (Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000‑I). „În plus, atunci când apar dificultăţi, în special ca rezultat al refuzului părintelui cu care locuieşte copilul de a se conforma hotărârii [...], autorităţile competente trebuie să aplice sancţiuni adecvate pentru această lipsă de cooperare şi, deşi măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în această situaţie delicată, aplicarea sancţiunilor nu trebuie să fie exclusă în cazul unui comportament, în mod vădit contrar legii, al părintelui cu care locuieşte copilul” (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 83, CEDO 2007‑XIII). Aceste principii se aplică şi în cazul punerii în executare a unei hotărâri prin care se acordă dreptul de vizitare a copilului. 5. Iau act de faptul că, în cauze similare împotriva României, s-a stabilit că serviciile sociale nu au fost prea eficiente în facilitarea executării unei hotărâri (Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 95, 26 mai 2009). Se pare că lipseşte într-adevăr o cooperare între diversele instituţii cu scopul de a pune în executare hotărârea instanţei în cazurile art. 8. Lipsa unui sistem coerent de instituţii şi proceduri nu poate fi imputată reclamantului. Pot fi de acord cu majoritatea că, în absenţa unor încercări relevante din partea reclamantului de a apela la aceste servicii în problema lui, Curtea se află într-o poziţie dificilă, de vreme ce trebuie să facă speculaţii dacă ineficienţa şi lipsa de diligenţă, stabilite cu alte ocazii, se pot aplica şi prezentei cauze. Dar chiar şi atunci, aş considera-o mai mult o problemă de epuizare a căilor de atac interne decât un caz clar în care se constată că nu a fost încălcat art. 8.