34877/02

Secţia a treia   CREŢU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 34877/02)   HOTĂRÂRE   Strasbourg   iulie 2008   Definitivă   01/12/2008   Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta   poate suferi modificări de formă.   În cauza Creţu împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din   Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta   Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,   După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 iunie 2008,   pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:   Procedura   1. La originea cauzei se află cererea nr. 34877/02, îndreptată împotriva României, prin care   trei resortisanţi ai acestui stat, doamnele Acsenia şi Simona Creţu şi domnul Petru Dorin   Creţu („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 30 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia   pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).   2. Reclamanţii, care beneficiază de asistenţă juridică gratuită, sunt reprezentaţi de Nicoleta   Popescu, avocată din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul   guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.   3. Reclamanţii pretind încălcarea dreptului lor de a le fi judecată cauza în mod echitabil,   precum şi a dreptului lor de proprietate în urma unei acţiuni în revendicare introduse de către   terţi împotriva lor şi privind un teren pentru care dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost   stabilit în prealabil în cadrul unei acţiuni împotriva statului.   4. La 7 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate   cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei   vor fi examinate împreună.   În fapt   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI   5. Reclamanţii, doamnele Acsenia şi Simona Creţu şi domnul Petru Dorin Creţu, sunt   resortisanţi români, născuţi în 1933, 1962 şi, respectiv, 1960 şi locuiesc în Botoşani. Prima   reclamantă este mama celorlalţi doi reclamanţi al căror tată, soţul primei reclamante, a   decedat la 1 iulie 1998, reclamanţii fiind moştenitorii săi.   6. Prin contractul de vânzare-cumpărare semnat în faţa notarului la 20 mai 1975, prima   reclamantă şi soţul acesteia au cumpărat o casă şi anexele aferente, situate în Botoşani, pe   strada Teilor nr. 6. Datorită prohibiţiei instituite de Legea nr. 58/1974 privind vânzarea   terenurilor, părţile au încheiat în acelaşi timp un contract sub semnătură privată în care se   menţiona preţul real al vânzării casei şi a terenului aferent de 1 124 m2. Cumpărătorii au intrat   imediat în posesia imobilului.   7. La 20 ianuarie 1979, un terţ, G.C., a obţinut 647 m2 din terenul menţionat anterior, în   urma unui schimb de terenuri cu autorităţile locale din Botoşani.   8. La 14 iunie 1992, la cererea primei reclamante şi a soţului acesteia, înaintată în temeiul   Legii nr. 18/1991, Prefectura Judeţului Botoşani a recunoscut dreptul de proprietate al   acestora pentru 1 000 metri2 din terenul în cauză. Cu toate acestea, la 22 mai 1997, aceasta şi-   a anulat decizia anterioară şi a emis un nou ordin prin care nu acorda reclamantei şi soţului   acesteia decât o parte de 447 m2 din terenul respectiv.   A. Acţiunea în constatare   9. Nemulţumiţi de această soluţie, soţii Creţu au contestat-o în faţa Judecătoriei Botoşani,   prin intermediul unei acţiuni în constatare împotriva Primăriei Municipiului Botoşani.   10. În memoriul său în apărare, aceasta din urmă a subliniat că reclamanţii erau proprietarii   unei părţi de 447 m2 din terenul în litigiu, restul, şi anume 647 m2, aparţinând lui G.C. în   temeiul deciziei din 20 ianuarie 1979.   11. Prin hotărârea din 5 mai 1998, Judecătoria Botoşani a admis acţiunea şi a constatat că   prima reclamantă şi soţul acesteia erau proprietarii terenului de 1 124 m2. Judecătoria a reţinut   că documentele depuse la dosar, inclusiv expertiza tehnică a terenului, depoziţiile martorilor   şi faptul că reclamanţii au avut în posesie totalitatea terenului fără întrerupere din 1975 atestau   că acesta făcea, de asemenea, obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1975.   12. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1998, apelul primăriei a fost respins de Tribunalul   Botoşani. În absenţa recursului, hotărârea respectivă a devenit definitivă.   B. Acţiunea în anularea ordinului prefectului din 22 mai 1997   13. În paralel, la 17 august 1997, prima reclamantă şi soţul acesteia au introdus o acţiune în   anularea ordinului prefectului din 22 mai 1997. În memoriul său în apărare, prefectul a   menţionat că G.C. era, în opinia sa, proprietarul unei părţi a terenului pretins de către   reclamanţi.   14. Prin hotărârea din 23 martie 1999, Judecătoria Botoşani a admis acţiunea şi a anulat   ordinul prefectului, reţinând că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra totalităţii   terenului a fost stabilit prin hotărârea din 5 mai 1998 şi prin hotărârea definitivă din 4   noiembrie 1998.   15. Recursul prefectului a fost anulat pentru lipsă de motivare, prin hotărârea definitivă din   noiembrie 1999 a Tribunalului Botoşani.   C. Înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor   16. La 6 aprilie 2000, Primăria Municipiului Botoşani a refuzat să înscrie în registrul   agricol dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 1 124 m2, pe motiv că o   parte a terenului respectiv aparţinea lui G.C.   17. În consecinţă, reclamanţii au acţionat în instanţă primăria în faţa Tribunalului Botoşani.   Acesta s-a apărat susţinând din nou faptul că, la 20 ianuarie 1979, G.C. a devenit proprietar al   unei părţi de 647 m2 din terenul respectiv.   18. Cu toate acestea, pe baza hotărârilor din 5 mai 1998 şi din 23 martie 1999 prin care s-a   recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra totalităţii terenului în cauză,   tribunalul a admis acţiunea şi a obligat primăria să efectueze înscrierea solicitată de către   reclamanţi în registrul agricol.   19. Această soluţie a fost confirmată în urma unui recurs al primarului prin hotărârea   definitivă din 15 decembrie 2000 a Curţii de Apel Suceava.   20. La 7 martie 2002, la cererea reclamanţilor, Judecătoria Botoşani a dispus înscrierea în   cartea funciară a dreptului lor de proprietate asupra terenului de 1 124 m2, în măsura în care   au fost recunoscuţi în calitate de proprietari prin hotărârea din 5 mai 1998 şi plăteau   impozitele aferente.   D. Acţiunea în revendicare împotriva reclamanţilor   21. La 19 septembrie 2000, G.C. a chemat reclamanţii şi primarul în faţa Judecătoriei   Botoşani, pentru revendicarea terenului de 647 m2.   22. După examinarea documentelor depuse la dosar, inclusiv a hotărârilor definitive prin   care se recunoştea dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra totalităţii terenului, şi a   depoziţiilor martorilor, judecătoria a respins acţiunea, prin hotărârea din 17 noiembrie 2000.   23. Cu toate acestea, în urma apelului lui G.C., soluţia respectivă a fost infirmată de   Tribunalul Botoşani. Acesta a constatat, pe de o parte, că G.C. a făcut dovada dreptului său de   proprietate prin contractul de schimb din 1979 şi prin înscrierea dreptului său în cartea   funciară până în 1998 şi că aceste probe contraziceau afirmaţiile reclamanţilor potrivit cărora   terţul nu a avut niciodată posesia asupra terenului în litigiu. Pe de altă parte, acesta a observat   că reclamanţii nu se prevalau de un titlu valabil în măsura în care hotărârile prin care a fost   recunoscut dreptul lor de proprietate nu puteau fi luate în considerare, deoarece acestea din   urmă nu erau opozabile lui G.C., care nu a fost parte în aceste proceduri.   24. Tribunalul a pronunţat hotărârea la 10 septembrie 2001. În urma recursului   reclamanţilor, această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Apel Suceava, prin hotărârea   definitivă din 19 martie 2002.   25. La 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel Suceava a respins acţiunea prin care reclamanţii   solicitau anularea schimbului de terenuri intervenit în 1979 între G.C. şi autorităţi.   26. În cele din urmă, la 30 noiembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins contestaţia la   executarea hotărârii din 10 septembrie 2001 introdusă de către reclamanţi.   În drept   I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie   27. Reclamanţii pretind că dreptul lor de proprietate, astfel cum a fost prevăzut de art. 1 din   Protocolul nr. 1 la convenţie, a fost încălcat de către instanţele care au admis acţiunea în   revendicare introdusă împotriva lor, în măsura în care în favoarea lor s-au pronunţat hotărâri   definitive anterioare prin care li se recunoştea dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.   Art. 1 este redactat după cum urmează:   „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de   proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale   ale dreptului internaţional.   Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare   pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a   altor contribuţii, sau a amenzilor.”   A. Cu privire la admisibilitate   28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35   § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de   inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părţilor   a) Guvernul   29. Guvernul nu contestă ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor, dar susţine că   aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi a respectat un just echilibru între   interesele respective. În special, Guvernul evidenţiază faptul că acţiunea în revendicare   rămâne un mijloc eficient de protecţie a dreptului de proprietate care decurge din aplicarea   dispoziţiilor din Codul civil român şi permite clarificarea situaţiei juridice a terenului.   30. Acesta subliniază că o hotărâre judecătorească nu are decât un efect relativ, nefiind prin   urmare opozabilă decât părţilor din procedura în cauză. În consecinţă, prin omiterea   introducerii terţului în procedurile dintre reclamanţi şi stat şi a invocării actului de schimb din   1979, aceştia din urmă şi-au asumat riscul de a nu putea opune terţilor hotărârile pronunţate în   litigiile împotriva autorităţilor.   31. În cele din urmă, Guvernul susţine că o acţiune în constatare, precum cea utilizată de   către reclamanţi pentru a obţine recunoaşterea dreptului lor de proprietate de către stat, doar   trage concluzii pe baza anumitor acte şi nu poate, în consecinţă, nici să confirme, nici să   consolideze actele prezentate de către părţi, titularul dreptului asumându-şi întotdeauna riscul   de a-şi vedea ulterior titlul comparat cu altul.   b) Reclamanţii   32. Reclamanţii reproşează statului ingerinţa pe care au suferit-o, în măsura în care   organele statului sunt cele care le-au recunoscut iniţial dreptul de proprietate asupra întregii   suprafeţe a terenului. Aceştia reamintesc că dreptul lor a fost înscris în cartea funciară şi că au   plătit impozitele aferente dreptului de proprietate şi consideră, prin urmare, că au suferit o   privare de proprietate la încheierea acţiunii în revendicare îndreptate împotriva lor.   33. Aceştia subliniază că instanţele i-au privat de proprietatea lor aplicând în mod automat   principiul opozabilităţii actelor juridice şi fără să recurgă la o adevărată comparaţie a titlurilor   prezentate de către părţi. În plus, instanţele nu au explicat în ce fel titlul terţului, care nu era,   de altfel, decât un act administrativ, era opozabil reclamanţilor, din moment ce titlul lor,   confirmat de hotărârea definitivă din 1998, nu era opozabil terţilor.   2. Motivarea Curţii   34. Astfel cum a precizat în mai multe rânduri, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul   nr. 1 conţine trei norme distincte: „prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf   şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este   menţionată în a doua frază din acelaşi paragraf, are în vedere lipsirea de proprietate şi o   supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte   statelor competenţa, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului   general. Nu este vorba, deci, de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia au legătură   cu exemple distincte de încălcări ale dreptului de proprietate; prin urmare, acestea trebuie să   fie interpretate ţinând seama de principiul consacrat de prima” [a se vedea, printre altele,   hotărârea James şi alţii împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29-   30, pct. 37, Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p.   24, pct. 61, Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p.   31, pct. 56, Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 55, CEDO 1999-II şi Străin şi   alţii împotriva României, nr. 57001/00, pct. 36, CEDO 2005-VII].   a) Cu privire la existenţa unui bun   35. Părţile convin să recunoască existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.   Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost într-adevăr recunoscut prin   intermediul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi că reclamanţii plătesc impozitele aferente   dreptului de proprietate, care a fost înscris în cartea funciară.   36. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanţii deţineau un bun în conformitate cu acest   articol.   b) Cu privire la existenţa unei ingerinţe   37. Curtea constată că, în urma hotărârii din 19 martie 2002, pronunţată în cadrul acţiunii   în revendicare, reclamanţii nu mai puteau dispune de partea din teren pentru care instanţele au   recunoscut dreptul de proprietate în beneficiul terţului (supra, pct. 23-24). În aceste condiţii,   hotărârea în cauză a avut ca efect privarea parţială a reclamanţilor de bunul lor, în sensul art. 1   primul paragraf a doua teză din Protocolul nr. 1 (Bock şi Palade împotriva României, nr.   21740/02, pct. 56, 15 februarie 2007).   c) Cu privire la justificarea ingerinţei   38. Curtea reaminteşte că o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se   demonstrează, în special, că aceasta a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în   condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, orice ingerinţă în folosinţa dreptului de proprietate   trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii, iar un echilibru just trebuie, în special, să fie   menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor   fundamentale ale individului, echilibrul care trebuie păstrat fiind distrus în cazul în care   individul respectiv suportă o povară specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lönnroth, p. 26-28,   pct. 69-74 şi Străin şi alţii, pct. 44, hotărâri citate anterior).   i. „Prevăzută de lege”   39. Curtea este mulţumită că legislaţia internă, combinată cu doctrina şi practica în materie,   au conferit în speţă acţiunii în revendicare un statut clar şi previzibil în dreptul intern. Aceasta   reaminteşte că a interpretat întotdeauna termenul „lege” în accepţia sa „materială” şi nu   „formală” [pentru o prezentare detaliată a acţiunii în revendicare, a se vedea, de asemenea,   Străin şi alţii, citată anterior, pct. 27, mutatis mutandis, Bock şi Palade, citată anterior, pct.   61, şi Lupaş şi alţii împotriva României, nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03, pct. 45-46, CEDO   2006-XV (extrase)].   ii. Scopul ingerinţei   40. Deoarece acţiunea în revendicare urmăreşte să stabilească adevăratul proprietar al   terenului în litigiu, se poate considera că aceasta respectă interesul general de protecţie a   securităţii raporturilor juridice.   iii. Proporţionalitatea ingerinţei   41. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, legislaţia conform   căreia o persoană particulară este uneori obligată să cedeze alteia un bun care îi aparţine intră   exclusiv sub incidenţa dreptului privat şi nu a convenţiei, cu excepţia cazului în care aplicarea   sa angajează răspunderea statului într-un mod sau altul şi, în special, dacă aceasta a fost   arbitrară şi inechitabilă [H. împotriva Regatului Unit, nr. 10000/82, decizia Comisiei din 4   iulie 1983, Decizii şi rapoarte (DR) 33, p. 268, Oguz Aral, Galip Tekin şi Inci Aral împotriva   Turciei, nr. 24563/94, decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, Uthke împotriva Poloniei (dec.),   nr. 48684/99, 28 septembrie 2000, şi S.Ö., A.K., Ar.K. împotriva Turciei (dec.), nr. 31138/96,   septembrie 1999].   42. În primul rând, Curtea observă că acţiunea în revendicare, care opune terţul   reclamanţilor, apare mai degrabă ca un litigiu între persoane particulare care nu angajează,   prin urmare, în sine răspunderea statului din punct de vedere al art. 1 din Protocol, având în   vedere, printre altele, caracterul echitabil al procedurii în litigiu (infra, pct.47-49).   Presupunând, ţinând seama de participarea statului în geneza litigiului (supra, pct. 7-9 şi   13), că această acţiune nu se limitează la un litigiu între persoane particulare, răspunderea   statului în această privare va fi examinată la punctele următoare.   43. Curtea reaminteşte că nu este competentă să examineze dacă ordinea juridică internă   poate să garanteze exercitarea drepturilor prevăzute de convenţie; singura sa sarcină este de a   examina dacă, în speţă, măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente   [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României, pct. 108   (GC), nr. 31679/96, CEDO 2000-I şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17   iunie 2003]. De asemenea, nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la regula   opozabilităţii actelor juridice în general, în măsura în care interpretarea şi aplicarea legislaţiei   interne revin în primul rând autorităţilor naţionale, în special curţilor de apel şi tribunalelor   [García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].   44. În speţă, Curtea observă că, deşi reclamanţii au luat cunoştinţă de pretenţiile terţului   asupra terenului în litigiu cel mai târziu prin intermediul memoriului în apărare al statului la   momentul acţiunii în constatare (supra, pct. 10), aceştia nu au informat terţul nici în acţiunea   în constatare, nici în acţiunea în anularea ordinului prefectului, nici în cea privind înscrierea   dreptului de proprietate. Reiese că acţiunea în revendicare iniţiată de către terţ a fost, în   realitate, prima ocazie pentru instanţe de a audia terţul şi de a recurge la compararea efectivă a   pretenţiilor contradictorii ale părţilor asupra terenului în litigiu. Curtea consideră că, deşi nu a   făcut el însuşi demersurile pentru informarea terţului, statul şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive   din punct de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1 invocând de fiecare dată drepturile terţului şi   asigurând cadrul legislativ astfel încât părţilor să le fie recunoscute drepturile şi pretenţiile (a   se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pct. 96,   CEDO 2002-VII).   45. Curtea nu poate aproba argumentele reclamanţilor în ceea ce priveşte aplicarea   defectuoasă a regulii opozabilităţii. Aceasta consideră că instanţele care au examinat acţiunea   în revendicare erau obligate de cadrul stabilit de către părţi în acţiunile precedente şi în care   hotărârile invocate de către reclamanţi au fost adoptate. Reiese că, prin constatarea lipsei de   opozabilitate a hotărârilor respective faţă de terţi, instanţele nu au făcut decât să acţioneze în   consecinţă cu alegerea reclamanţilor de a nu informa terţul în acţiunile iniţiate anterior   împotriva statului.   46. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că privarea de proprietate   suferită de către reclamanţi nu a distrus echilibrul just între interesele implicate.   Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.   II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie   47. Reclamanţii consideră că acţiunea în revendicare şi contestaţia lor la executare nu au   fost judecate în mod echitabil, în conformitate cu art. 6 § 1 din convenţie.   48. Având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi reamintind că nu se poate   pronunţa decât într-un mod limitat cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de   instanţele interne, cărora le revine în primul rând sarcina de a examina faptele, precum şi de a   interpreta şi de a aplica dreptul intern (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei,   hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, pct. 31   şi García Ruiz, citată anterior, pct. 28), Curtea consideră că nu există nici un aspect arbitrar în   modul în care instanţele interne au judecat cele două acţiuni. În definitiv, nimic nu permite   Curţii să se îndepărteze de concluzia acestor instanţe.   49. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul   art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.   Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din   Protocolul nr. 1 la convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;   2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 iulie 2008, în temeiul art. 77 § 2   şi 3 din regulament.   Santiago Quesada   Grefier   Josep Casadevall   Preşedinte