35208/06

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.   La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.   SECŢIA A PATRA     CAUZA PARNOV C. MOLDOVEI   (Cererea nr. 35208/06)           HOTĂRÎRE   STRASBOURG   13 iulie 2010   DEFINITIVĂ la 13 septembrie 2010 potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie   Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea. În cauza Parnov c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o cameră constituită din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  Ján Šikuta,  Mihai Poalelungi,  Nebojša Vučinić, judecători, şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei, Deliberînd în secret la 22 iunie 2010, Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1.  Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 35208/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), de cetăţeanul Republicii Moldova dl Vladimir Parnov („reclamantul”) la 8 august 2006. 2.  Reclamantul a fost reprezentat de dl D. Toma, avocat cu practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu. 3.  Reclamantul a pretins, în particular, că el a fost supus unui tratament brutal din partea poliţiei şi că autorităţile, cu încălcarea Articolului 3 din Convenţie, au omis să desfăşoare o investigaţie adecvată a incidentului. De asemenea, el s-a plîns potrivit articolului 13 din Convenţie. 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 13 iulie 2009, Preşedintele Secţiunii a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. 5.  Reclamantul şi Guvernul au prezentat observaţii scrise (Regula 59 § 1). ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 6.  Reclamantul, dl Vladimir Parnov, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1986, şi locuieşte în Chişinău. La momentul evenimentelor, el lucra în calitate de paznic într-o cafenea din Chişinău. 7.  Potrivit reclamantului, la 22 martie 2005, în timp ce el se plimba pe stradă, patru persoane sau apropiat de dînsul. Aceştia i-au oferit un pachet, al cărui conţinut era necunoscut. În acel moment, două persoane îmbrăcate în civil au strigat: "Poliţia, nu mişcaţi". Toate persoanele, inclusiv reclamantul, au început să fugă. Potrivit reclamantului, el nu era convins că persoana care îl urmărea era colaborator de poliţie. După ce a fost urmărit circa la şapte sute de metri, în apropierea casei sale, reclamantul s-a împiedicat şi a fost reţinut de colaboratorul de poliţie care îl urmărea. Reclamantul a fost doborît la pămînt şi pistolul cu gaze lacrimogene, pe care îl poseda în virtutea serviciului său, i-a fost scos din toc. Colaboratorul de poliţie l-a atacat violent şi apoi a chemat alţi colaboratori de poliţie la faţa locului. Ulterior, cîţiva trecători şi cumnatul reclamantului s-au apropiat şi l-au oprit pe colaboratorul de poliţie care lovea reclamantul, şi l-au forţat să-l elibereze pe acesta. Reclamantul şi cumnatul său au fost încătuşaţi şi duşi la comisariatul de poliţie. Primul a fost reţinut, fiindu-i imputat faptul că împreună cu cel din urmă au opus rezistenţă la momentul reţinerii. 8.  Reclamantul a susţinut că el a fost maltratat în automobil pe drum spre comisariatul de poliţie şi la comisariatul de poliţie de cîţiva colaboratori. În special, el a fost lovit cu pumnii şi picioarele, şi a fost lovit la cap şi alte părţi ale corpului cu o sticlă de plastic umplută cu apă. Capul i-a fost izbit de pereţi, podea si mobilă. 9.   Potrivit Guvernului, în timp ce era urmărit, reclamantul a efectuat o tragere din pistol în direcţia colaboratorului de poliţie şi apoi a opus rezistenţă la reţinere. Guvernul a contestat alegaţiile reclamantului cu privire la careva maltratări după reţinere şi a susţinut că toate leziunile acestuia au fost un rezultat al rezistenţei opuse la reţinere. 10.  La 23 martie 2005, reclamantul a fost dus în faţa instanţei judecătoreşti şi acuzat de comiterea contravenţiei administrative prin opunere de rezistenţă la reţinere. El a declarat în cadrul procesului precum că a tras în direcţia colaboratorului de poliţie din pistolul său cu gaze lacrimogene. La aceeaşi dată, el a fost considerat vinovat de efectuarea împuşcăturii din pistolul cu gaze lacrimogene în direcţia colaboratorului de poliţie, care l-a urmărit, şi sancţionat cu arest administrativ pe termen de cinci zile. În ziua următoare, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul reclamantului şi a modificat sancţiunea aplicată cu amenda în mărime de 180 lei moldoveneşti (MDL). 11.  La 23 martie 2005, colaboratorul de poliţie care l-a reţinut pe reclamant a depus o plîngere împotriva reclamantului invocînd că acesta din urmă ar fi tras în direcţia sa dintr-un pistol cu gaze lacrimogene. La aceeaşi dată, poliţistul a fost supus unei examinări medico-legale, conform căreia el avea excoriaţii şi hematom la genunchi, palme şi coate. Leziunile au fost calificate ca fiind "leziuni uşoare", care necesitau de la şase la douăzeci şi unu zile de îngrijire medicală. În cele din urmă, plîngerea respectivă a fost respinsă la 20 mai 2005, pe motiv că reclamantul a fost deja sancţionat pentru aceeaşi faptă în cadrul procedurii administrative care s-a încheiat cu hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 23 martie 2005. 12.  La 23 martie 2005, reclamantul a fost vizitat în detenţie de către un procuror. El sa plîns că a suferit maltratări din partea colaboratorilor de poliţie şi procurorul a dispus o examinare medico-legală a leziunilor reclamantului. Această examinare a fost efectuată la 31 martie 2005. Între timp, reclamantul a fost eliberat din detenţie la 24 martie 2005 şi a fost examinat de medici, care l-au diagnosticat cu - fractura osului cranian, contuzie cerebrală de gradul I, otită medie acută perforativă posttraumatică a urechii drepte şi contuzia ţesuturilor moi ale capului şi feţei. La 30 martie 2005, reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală pentru remedierea rupturii membranei timpanului. 13.  La 31 martie 2005, reclamantul a fost examinat de un medic legist care a constatat că el a suferit o perforaţie a timpanului drept şi o traumă craneo-cerebrală de gradul întîi. Medicul a concluzionat că leziunile au fost cauzate prin contact cu un obiect contondent cu suprafaţă limitată, posibil în circumstanţele descrise de reclamant, calificîndu-se drept "leziuni uşoare", care necesitau de la şase la douăzeci şi unu zile de îngrijiri medicale. 14.  La 19 mai 2005, Procuratura sectorului Rîşcani a respins plîngerea reclamantului privind rele-tratamente. Motivele de respingere a plîngerii au constituit declaraţiile colaboratorilor de poliţie în privinţa cărora s-a plîns reclamantul. Conform acestor declaraţii reclamantul a opus rezistenţa la reţinere şi a tras în direcţia unuia dintre aceştia dintr-un pistol cu gaze lacrimogene. Potrivit colaboratorilor de poliţie, ei au fost impuşi să aplice forţa cu scopul reţinerii şi imobilizării reclamantului şi toate leziunile sale au rezultat din acest fapt. Reclamantul a susţinut că el a fost maltratat în momentul reţinerii, în automobil şi la comisariatul de poliţie. De asemenea, el a negat că s-ar fi înfruntat cu colaboratorii de poliţie şi că ar fi tras din armă în direcţia lor. El a susţinut că mărturiile sale, făcute în cadrul procedurii administrative, precum că ar fi tras în direcţia unuia din colaboratori de poliţie au fost obţinute prin constrîngere. Procuratura a audiat cîţiva martori care au văzut reclamantul imobilizat la pămînt de către un colaborator de poliţie şi ulterior eliberat după intervenţia din partea mai multor persoane. Unii martori au declarat că au auzit un foc de arma. Doar unul dintre martori a afirmat că l-a văzut pe reclamant împuşcînd spre colaboratorul de poliţie. Nimeni nu a văzut ca reclamantul să lupte cu colaboratorul care efectua reţinerea. 15.  Reclamantul a atacat în faţa judecătorului de instrucţie. decizia sus-menţionată. El a contestat constatările Procuraturii şi a reiterat plîngerile sale despre maltratare în custodia poliţiei. Cu toate acestea, la 18 aprilie 2006, în urma unei audieri publice, judecătorul de instrucţie din Judecătoria sectorului Rîşcani a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. 16.  La 8 februarie 2007, Judecătoria sectorului Rîşcani a achitat reclamantul în cadrul procesului penal de bază, desfăşurat împotriva sa, cu privire la deţinerea şi vînzarea de marijuana. Instanţa a respins, inter alia, acuzaţiile privind împuşcătura de pistol pretinsă a fi realizată de reclamant în direcţia colaboratorului de poliţie care efectua reţinerea, pe motivele lipsei de consistenţă în declaraţiile martorilor cu privire la acel fapt. De asemenea, instanţa a considerat că nu a existat nici o probă precum că pachetul de marijuana a aparţinut reclamantului şi că el ar fi avut intenţia să-l vîndă. II. DREPT INTERN PERTINENT 17.  Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 prevede: “Articolul 14. Condiţiile şi limitele aplicării forţei, mijloacelor speciale şi a armei de foc Poliţia are dreptul să aplice forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc în cazurile şi în modul prevăzute de prezenta lege. Aplicarea forţei, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice ... generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave. ... În toate cazurile cînd aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sînt datori să se străduiască să aducă o daună cît mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, de asemenea să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor. În cazul rănirii sau decedării cetăţenilor ca urmare a aplicării forţei fizice ... colaboratorul poliţiei este dator să comunice despre aceasta şefului său direct, pentru ca acesta să-l înştiinţeze pe procuro. Depăşirea de către colaboratorii poliţiei a atribuţiilor lor în ceea ce priveşte aplicarea forţei ... atrage după sine răspunderea prevăzută de lege. Articolul 15. Aplicarea forţei fizice Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.” ÎN DREPT 18.  Reclamantul s-a plîns potrivit Articolului 3 din Convenţie de faptul că a fost maltratat de către poliţie în timpul reţinerii şi detenţiei sale în comisariatul de poliţie. De asemenea, el s-a plîns de omisiunea autorităţilor naţionale de a investiga în modul corespunzător plîngerile sale privind maltratarea. Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 19.  Reclamantul a pledat precum că el nu a beneficiat de remedii efective care i-ar fi permis să pretindă compensaţii pentru maltratarea la care a fost supus şi a pretins încălcarea Articolului 13, care prevede că: “Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ....” I.  ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR 20.  Curtea consideră că plîngerile reclamantului în temeiul Articolelor 3 şi 13 din Convenţie ridică chestiuni care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru a le declara inadmisibile nu au fost stabilite. Din aceste motive, Curtea declară plîngerile admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica Articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus § 4), Curtea va examina imediat fondul acestor plîngeri. II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE A.  Susţinerile părţilor 1.  Cu privire la pretinsa maltratare 21.  Reclamantul a afirmat că el nu a fost supus unui control medical la momentul intrării în comisariatul de poliţie şi precum că a fost maltratat de către doi colaboratori de poliţie. El a contestat afirmaţia Guvernului că toate leziunile de pe corpul său au fost cauzate în timpul reţinerii sale. Cu toate acestea, el a susţinut că, chiar şi presupunînd că lucrurile s-ar fi petrecut astfel, forţa aplicată de către poliţie a fost una excesivă. În plus, colaboratorii de poliţie erau îmbrăcaţi în civil, fapt ce făcea dificilă constatarea identităţii lor. De asemenea, reclamantul a contestat afirmaţiile Guvernului precum că el a tras un foc din pistolul său în direcţia colaboratorului de poliţie care îl urmărea. El a susţinut că colaboratorul de poliţie a tras din armă după ce acesta i-a luat-o. În cele din urmă, reclamantul a contestat opinia Guvernului privind capacităţile sale în domeniul artelor marţiale şi a susţinut, inter alia, că el a practicat judo doar pentru o perioadă scurtă de timp, în copilărie, şi dînsului nu i-au fost acordate careva grade de calificare în acest sens. 22.  Guvernul nu a contestat faptul că leziunile de pe corpul reclamantului au fost cauzate de către poliţie. Cu toate acestea, Guvernul a subliniat că acţiunile colaboratorilor de poliţie care efectuau reţinerea au fost justificate de circumstanţele cauzei, deoarece reclamantul a folosit o armă de foc şi a opus rezistenţă la reţinere. În opinia Guvernului, gravitatea situaţiei a fost dovedită de leziunile constatate mai tîrziu pe corpul unuia dintre colaboratorii de poliţie care efectua reţinerea. De asemenea, Guvernul a subliniat că reclamantul era periculos, deoarece el practicase judo şi utilizarea forţei împotriva sa de către colaboratorul de poliţie, care l-a reţinut, a constituit ultima cale la care se putea recurge pentru a neutraliza şi reţine reclamantul. În plus, leziunile cauzate reclamantului au constituit vătămări uşoare, exact ca şi leziunile primite de către unul dintre colaboratorii de poliţie, care l-au reţinut, dovedind că tratamentul violent nu a ajuns acel nivel de gravitate pentru a constitui o încălcare a Articolului 3 din Convenţie. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că, în faţa autorităţilor naţionale, reclamantul a dat dovadă de un comportament dezinteresat faţă de desfăşurarea procedurii vizavi de maltratarea sa, deoarece el a contestat refuzul procurorului de a nu porni urmărirea penală doar după opt luni, în pofida faptului că a fost informat imediat despre adoptarea rezoluţiei. 2.  Cu privire la pretinsul caracter inadecvat al investigaţiei 23.  Reclamantul a susţinut că în timp ce la 23 martie 2005, un procuror a dispus efectuarea unui raport de examinare medico-legală, instituţia publică competentă medico-legală nu a efectuat examinarea decît la 31 martie 2005, astfel contribuind în timp pentru dispariţia urmelor violenţei. Reclamantul a contestat afirmaţia Guvernului precum că ar fi fost pasiv vizavi de plîngerea sa şi a susţinut că a aflat despre rezoluţia din 19 mai 2005 doar în decembrie 2005. Potrivit reclamantului, investigaţia efectuată de autorităţile Statului reclamat privind afirmaţiile sale de maltratare a fost neefectivă. 24.  Guvernul a susţinut că, în recursul său împotriva rezoluţiei din 19 mai 2005, reclamantul a omis să invoce careva detalii cu privire la deficienţele investigaţiei. În consecinţă, în absenţa unor astfel de motive expuse detaliat, instanţa a fost în drept să respingă recursul reclamantului şi a menţinut rezoluţia emisă de Procuratură. B.  Aprecierea Curţii 1.  Cu privire la pretinsa maltratare 25.  După cum Curtea a menţionat cu mai multe ocazii, Articolul 3 are menirea de a ocroti una dintre cele mai fundamentale valori ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum sînt lupta contra terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane şi degradante. Spre deosebire de cele mai multe dintre normele materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, Articolul 3 nu conţine nici o prevedere de excepţie şi nici o derogare de la acesta nu este admisibilă potrivit Articolului 15 § 2, chiar şi în cazul unei situaţii excepţionale care ameninţă viaţa unei naţiuni (a se vedea Selmouni v. Franţa [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999‑V, şi Assenov şi altii v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII). 26.  Cînd o persoană este vătămată în timpul detenţiei sau aflîndu-se în alt mod sub controlul poliţiei, orice astfel de vătămare va crea o prezumţie puternică că persoana a fost supusă maltratărilor (a se vedea Bursuc v. România, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este în sarcina statului de a prezenta o explicaţie plauzibilă a faptului cum au fost cauzate vătămările, iar dacă nu se reuşeşte acest fapt, o problemă clară apare potrivit Articolului 3 din Convenţie (a se vedea Selmouni, citat mai sus, § 87). 27.  În aprecierea probelor, Curtea în general a aplicat standardul de probaţiune “în afara oricărui dubiu rezonabil” (a se vedea Irlanda v. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probatoriu poate să reiasă din coexistenţa unor concluzii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii faptice similare, care nu pot fi răsturnate. Cînd evenimentele disputate se află, în întregime sau în mare parte, în cunoştinţa exclusivă a autorităţilor, cum este cazul persoanelor aflate sub controlul lor în detenţie, vor apărea prezumţii faptice puternice cu privire la vătămările apărute în timpul acestei detenţii. Într-adevăr, sarcina probării poate fi lăsată pe seama autorităţilor de a prezenta o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII). 28. Curtea reiterează faptul că, în ceea ce priveşte o persoană privată de libertate, recurgerea la forţa fizică care nu era strict necesară, reieşind din propria conduita a individului, diminuează demnitatea umană şi, în principiu, este o violare a dreptului proclamat în Articolul 3 (a se vedea Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seria A nr. 336). Mai mult, utilizarea forţei în contextul unei reţineri, chiar dacă aceasta provoacă leziuni, poate rămîne în afara aplicabilităţii Articolului 3, în special în circumstanţele care rezultă din propriu comportament al reclamantului (a se vedea Berliński v. Polonia, nr. 27715/95 şi 30209/96, § 64, 20 iunie 2002). În acest sens, Curtea notează că determinarea momentului provocării leziunilor şi intensitatea rezistenţei reclamantului la reţinere constituie o chestiune disputată de părţi. Potrivit reclamantului, el doar a fugit de la faţa locului şi a fost maltratat în timpul reţinerii, în automobil şi la comisariatul de poliţie. Potrivit Guvernului, reclamantul a fugit, a tras din pistol cu gaze lacrimogene în direcţia unui colaborator al poliţiei şi apoi a luptat cu acesta din urmă în timpul reţinerii; toate leziunile au fost provocate în luptă cu colaboratorul de poliţie. 29.  Curtea remarcă în primul rînd faptul, că nu a existat vreun moment cînd, în cadrul procedurilor naţionale să fi fost stabilit în mod clar că reclamantul a luptat cu colaboratorul de poliţie în timpul opunerii la reţinere după ce urmărirea sa a luat sfîrşit. Cînd la 23 martie 2005, reclamantul a fost sancţionat contravenţional pentru opunere de rezistenţă la reţinere, Judecătoria sectorului Rîşcani a constatat doar faptul că reclamantul a tras în direcţia unui colaborator al poliţiei din cu pistolul cu gaze lacrimogene (a se vedea mai sus paragraful 10). Reclamantul nu a fost considerat vinovat de faptul că ar fi luptat şi/sau vătămat colaboratorul de poliţie, care l-a reţinut, necătînd la prezenţa de excoriaţiilor şi a hematoame de pe palmele, coatele şi genunchii acelui colaborator. În plus, în cadrul procedurilor naţionale privind pretinsa maltratare a reclamantului, nici unul dintre martori nu a fost în stare să confirme versiunea poliţiei precum că reclamantul a luptat după reţinere cu colaboratorul poliţiei care î-l urmărea. Ulterior, în procesul penal derulat împotriva reclamantului, cînd Judecătoria sectorului Rîşcani a achitat reclamantul, instanţa s-a îndoit chiar şi cu referire la faptul că anume reclamantul a fost acela care a tras din pistolul său. (a se vedea mai sus paragraful 16) Prin urmare, Curtea a consideră că nu i-au fost prezentate probe suficiente pentru a concluziona faptul că intensitatea rezistenţei opuse de reclamant a fost de aşa natură încît să justifice utilizarea unei asemenea forţe de către colaboratorul, care a efectuat reţinerea, şi să cauzeze reclamantului leziuni care depăşesc pe cele inevitabile în procesul reţinerii şi doborîrii la pămînt. În special, Curtea este preocupată de natura uneia dintre leziunile de pe corpul reclamantului, şi anume timpanul perforat. Curtea nu poate să nu observe că vătămări similare sînt caracteristice maltratării în majoritatea cauzelor împotriva Republicii Moldova, în care a fost constatată o încălcare a Articolului 3 şi că, în toate cauzele vătămarea corespundea cu plîngerile conform cărora reclamanţii au fost pălmuiţi peste urechi (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 61, 4 aprilie 2006; Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 53, 16 ianuarie 2007; Colibaba v. Moldova, nr. 29089/06, § 18, 23 octombrie 2007; Breabin v. Moldova, nr. 12544/08, § 11, 7 aprilie 2009; şi Gurgurov v. Moldova, nr. 7045/08, §§ 23 şi 41, 16 iunie 2009). Este regretabil faptul că autorităţile naţionale nu au încercat să ofere o explicaţie cu referire la cauza acestei leziuni de pe corpul reclamantului, precum şi cu privire la faptul dacă o asemenea vătămare era compatibilă cu tehnicile utilizate de poliţia moldovenească la momentul reţinerii şi imobilizării indivizilor recalcitranţi. 30.  În lumina celor de mai sus, Curtea nu este convinsă că toate leziunile de pe corpul reclamantului au fost provocate în timpul reţinerii şi precum că acestea s-au datorat intensităţii rezistenţei sale. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar admite că lucrurile s-au întîmplat astfel, Curtea notează că la sosirea în comisariatul de poliţie, reclamantul nu a fost supus unui examen medical pînă a fi luat în custodie. O asemenea examinare ar fi fost potrivită, în special avînd în vedere faptul că se pretinde că reclamantul ar fi luptat cu un colaborator de politie. Acest lucru nu numai că ar asigura faptul că starea de sănătate a persoanei este potrivită pentru a o interogare în custodia poliţiei, dar şi ar permite Guvernului reclamat să se elibereze de sarcina sa de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru aceste leziuni. În legătură cu acest fapt, Curtea notează că un examen medical, împreună cu dreptul la un avocat şi dreptul de a informa un terţ cu privire la detenţie, constituie garanţii fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate persoanelor deţinute, care trebuie să se aplice chiar de la începutul privării de libertate (a se vedea al 2-lea Raport General al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii, CPT/Inf/E (2002) 1 - Rev. 2006, § 36) (a se vedea Türkan v. Turkey, nr. 33086/04, § 42, 18 septembrie 2008). 31.  În aceste circumstanţe, şi avînd în vedere sarcina impusă Guvernului de a prezenta o explicaţie plauzibilă pentru leziunile cauzate unei persoane aflate în custodie, Curtea conchide că Guvernul nu au demonstrat în mod satisfăcător că toate vătămările reclamantului au fost cauzate altfel decît prin rele tratamente cît acesta s-a aflat în custodia poliţiei. În consecinţă, a fost încălcat Articolul 3 din Convenţie prin faptul că reclamantul a fost supus unui tratament inuman şi degradant. 2.  Cu privire la pretinsul caracter inadecvat al investigaţiei 32.  Curtea reaminteşte, atunci cînd o persoană face o declaraţie credibilă precum că, aflîndu-se în custodia poliţiei sau altor agenţi similari ai statului, a suferit un tratament cu încălcarea Articolului 3, norma respectivă, luată în conexiune cu obligaţia generală a statelor conform Articolului 1 din Convenţie de a garanta “oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite...” în Convenţie, implică necesitatea unei investigaţii oficiale eficiente. Cum este în cazul investigaţiei desfăşurate în sensul Articolului 2, o astfel de anchetă trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. În caz contrar, interdicţia legală şi principală a torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, necătînd la importanţa sa fundamentală, ar fi ineficientă în practică şi, în unele cazuri, ar exista posibilitatea pentru agenţii statului să încalce drepturile persoanelor aflate sub controlul lor, cu o responsabilitate potenţială (a se vedea, printre alte imperative, Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV). 33.   Investigaţia alegaţilor temeinice cu privire la maltratare urmează a fi minuţioasă. Acesta înseamnă că autorităţile, mereu, urmează să întreprindă măsuri pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt şi nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite şi nefondate în adoptarea deciziilor sale în vederea încetării investigaţiilor (a se vedea Assenov and others, citată anterior, § 103). Autorităţile trebuie să efectueze toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a obţine dovezi cu privire la evenimente, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi constatări medico-legale (a se vedea Tanrıkulu v. Turcia [GC], nr. 23763/94, § 104, ECHR 1999-IV, şi Gül v. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă a investigaţiei care subminează capacitatea de a stabili sursa leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să nu corespundă acestui standard. 34.  Curtea constată o serie de deficienţe grave ale investigaţiei realizate de către autorităţile naţionale. În primul rînd, necătînd la afirmaţiile expuse de autorităţi precum că leziunile i-au fost cauzate reclamantului înaintea plasării acestuia în detenţie, la sosirea în comisariatul de poliţie, acestuia nu i-a fost acordată o asistenţă medicală. La 23 martie 2005, procurorul a dispus efectuarea unui examen medico-legal, care nu a fost realizat decît la 31 martie 2005, ceea ce constituie mai mult de o săptămînă după pretinsa maltratare. Autorităţile nu au furnizat nici o explicaţie pentru acest lapsus în timp, perioadă în care unele urme de violenţă de pe corpul reclamantului puteau să dispară. În schimb, Curtea notează că unul dintre colaboratorii de poliţie a reuşit să fie supus unei examinări medico-legale imediat după ce a cerut efectuarea acesteia (a se vedea mai sus paragraful 11). Mai mult, aparent autorităţile au acceptat fără rezerve versiunea faptelor prezentate de către colaboratorii de poliţie care au efectuat reţinerea. Autorităţile nu au verificat dacă teoretic era posibil ca colaboratorul de poliţie să continue urmărirea şi reţinerea reclamantului după ce ar fi fost împuşcat dintr-un pistol cu gaze lacrimogene. De asemenea, acestea au acceptat prea uşor susţinerile poliţiei, conform cărora reclamantul a luptat cu colaboratorul de poliţie după ce a fost reţinut, necătînd la lipsa unor declaraţii în acest sens ale martorilor interogaţi. Autorităţile nu au atras atenţie asupra chestiunii privind natura leziunii de la urechea reclamantului şi nu s-a oferit nici un răspuns cu privire la faptul dacă era posibil ca reclamantul să obţină o astfel de vătămare altfel decît prin cauzarea lor în mod deliberat. 35.  În lumina deficienţelor grave la care s-a făcut referinţă mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu şi-au realizat obligaţia de a investiga plîngerile reclamantului cu privire la maltratare. Respectiv, Articolul 3 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect. III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE 36.  Reclamantul a susţinut că, în rezultatul ineficienţei investigaţiei cu privire la alegaţiile sale de maltratare, el nu a avut remedii efective prin intermediul cărora să pretindă compensaţii pentru maltratarea la care a fost supus. 37.  Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că reclamantul ar fi putut formula acţiuni civile şi solicita compensaţii. 38.  Curtea consideră că datorită caracterului inadecvat al investigaţiei privind plîngerea reclamantului împotriva colaboratorilor de poliţie care l-au maltratat, o acţiune civilă bazată pe aceleaşi fapte şi alegaţii nu ar fi avut nici o perspectivă de succes (a se vedea, printre altele, Corsacov, citat mai sus, §§ 81 şi 82; Pruneanu, citat mai sus, § 70; Breabin, citat mai sus, § 59; şi Gurgurov, citat mai sus, § 73). În consecinţă, Curtea se consideră neconvinsă că au existat remedii efective, care i-ar fi dat posibilitatea reclamantului să-şi revendice compensaţii pentru maltratarea suferită aflîndu-se sub controlul poliţiei. Prin urmare, a existat o încălcare a Articolului 13 luat în conexiune cu Articolul 3 din Convenţie. IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 39.  Articolul 41 din Convenţie prevede: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” A.  Prejudiciu material 40.  Reclamantul a pretins 87 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, suma reprezentînd cheltuielile sale pentru tratamentul vătămărilor suferite la 22 martie 2005. Acesta a prezentat copii ale chitanţelor privind această sumă. De asemenea, el a susţinut că în realitate suma era cu mult mai mare, dar nu dispunea de chitanţe pentru a dovedi acest fapt. 41.  Guvernul a susţinut că reclamantul nu era îndreptăţit de a primi careva compensaţii, deoarece el nu a fost supus maltratărilor. 42.  Curtea consideră că există o legătură cauzală dintre violarea constatată şi prejudicial material pretins; prin urmare, acordă întreaga sumă solicitată cu titlu de prejudiciu material. B.  Prejudiciu moral 43.  Reclamantul a pretins 20 000 euro cu titlu de prejudiciu moral, argumentînd că în rezultatul maltratărilor el încă mai avea probleme cu auzul la urechea dreaptă. El a suferit dureri de cap şi insomnie o lungă perioadă de timp şi încă era ameninţat de colaboratorii de poliţie. El şi-a pierdut încrederea în autorităţile publice şi a avut probleme în viaţa personală. A fost necesară o lungă perioadă de timp pentru recuperarea sănătăţii sale şi integrarea în viaţa socială. 44.  Guvernul nu a fost de acord şi a menţionat că suma pretinsă este excesivă în lumina jurisprudenţei similare a Curţii. 45.  Avînd în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că în speţă este justificată acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Apreciind pe principii echitabile, Curtea îi acordă 9 000 euro. C.  Costuri şi cheltuieli 46.  De asemenea, reclamantul a pretins 2 550 euro pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii şi a furnizat informaţie detaliată cu privire la plăţi. 47.  Guvernul a contestat această sumă şi a argumentat că era excesivă şi nefondată. 48.  Curtea oferă 800 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli. D.  Penalităţi 49.  Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adauge trei procente. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenţie din cauza tratamentului aplicat reclamantului;   3.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenţie cu privire la omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă în privinţa plîngerilor reclamantului referitoare la maltratare de către poliţie;   4.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 13 din Convenţie din cauza lipsei unor remedii efective cu privire la maltratarea de care s-a plîns;   5.  Hotărăşte (a)  că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 87 EUR (optzeci şi şapte euro) cu titlu de prejudiciu material; 9 000 EUR (nouă mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 800 EUR (opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, sumele care urmează a fi convertite în moneda naţională a Statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care poate fi aplicată; (b)  că din momentul expirării celor trei luni menţionate mai sus pînă la data executării se va achita o rată simplă a dobînzii la sumele de mai sus, egală cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de întîrziere plus trei procente;   6.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă. Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 13 iulie 2010, potrivit Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.  Lawrence Early Nicolas Bratza  Grefier Preşedinte