35367/08

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.   La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.   SECŢIA A PATRA   CAUZA IPTEH S.A. ŞI ALŢII c. MOLDOVEI   (Cererea nr. 35367/08)       HOTĂRÎRE (cu privire la fondul cauzei)   STRASBOURG   24 noiembrie 2009   DEFINITIVĂ la 24 februarie 2010 potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie   Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea. În cauza Ipteh S.A. şi alţii c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în cameră compusă din:  Nicolas Bratza, Preşedinte,  Lech Garlicki,  Giovanni Bonello,  Ljiljana Mijović,  David Thór Björgvinsson,  Ledi Bianku,  Mihai Poalelungi, judecători, şi Fatoş Aracı, Grefier Adjunct al Secţiei, Deliberînd în secret la 3 noiembrie 2009, Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi: PROCEDURA 1.  Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 35367/08) contra Republicii Moldova, depusă la 25 iulie 2008, adresată Curţii în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea Ipteh S.A. – o companie înregistrată în Moldova, Worldway Limited – o companie înregistrată în Regatul Unit al Marii Britanii, Kapital Invest SA – o companie înregistrată în România şi Ion Rusu – un cetăţean al României. 2.  Reclamanţii au fost reprezentaţi de J. Hanganu, avocat cu practică în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu. 3.  Reclamanţii au pretins, în particular, precum că au fost victimele unui proces civil inechitabil şi au suferit urmare a privării arbitrare de proprietate. 4.  La 09 octombrie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. În aceiaşi zi Guvernele României şi ale Regatului Unit al Marii Britanii au fost informaţi despre dreptul de a interveni în proceduri, în conformitate cu prevederile Articolului 36 § 1 din Convenţie şi Regulii 44 § 1(b) din Regulamentul Curţii, dar acestea din urmă nu a comunicat despre intenţia sa de a beneficia de acest drept. S-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie). De asemenea s-a decis, în baza prevederilor Regulii 54 § 2 (c) din Regulamentul Curţii, de acorda prioritate la examinarea cazului potrivit regulii 41 din Regulamentul menţionat. ÎN FAPT I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5.  Primul reclamant, Ipteh S.A., este o companie înregistrată în Moldova. Ceilalţi reclamanţi sunt Worldway Limited („a doua companie reclamantă”) – companie înregistrată în Regatul Unit al Marii Britanii şi deţinătoare a 35,29% din acţiunile primei companii reclamante; Kapital Invest S.A. („a treia companie reclamantă”) – companie înregistrată în România şi deţinătoare a 49,63% din acţiunile primei companii reclamante; şi Ion Rusu („al patrulea reclamant”) – un cetăţean romîn, născut în 1962, locuitor al oraşului Iaşi şi deţinător a 11,72% din acţiunile primei companii reclamante. 6.  La sfîrşitul anilor 1990, Ipteh S.A. şi o companie terţă, I., erau proprietarii unei clădiri cu şase etaje, situată pe bulevardul principal din Chişinău. Ambele companii erau în proprietatea statului şi unice active pe care le deţineau erau diverse cote-părţi ale clădirii. 7.  În 1999 statul a decis să privatizeze companiile şi a vîndut acţiunile acestora unei companii private U. 8.  În 2000 şi 2001 noul proprietar al companiei a transferat toate cotele-părţi a clădirii primei companii reclamante. 9.  Tot în 2000 fostul director al primei companii reclamante a contestat în instanţă privatizarea respectivă. Oricum, acţiunea lui fost respinsă printr-o hotărîre definitivă a Curţii de Apel Economice a Republicii Moldova din 11 iulie 2000, instanţa constatînd că privatizarea a fost legală în toate privinţele. 10.  În iulie 2001 al patrulea reclamant a cumpărat 141,77 din acţiuni a primei companii. 11.  În august 2001 a doua companie reclamantă a cumpărat restul din acţiuni a primei companii reclamante. 12.  În august 2006 prima companie reclamantă a emis 510,000 de noi acţiuni şi le-a vîndut celei de-a treia companii reclamante. 13.  La o dată nespecificată în 2002, Prim-ministru a solicitat Procuraturii Generale să efectueze un control al legalităţii privatizării. La 17 februarie 2002, Procurorul General a informat Prim-ministru că a verificat legalitatea privatizării şi că a găsit-o „în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare”. De asemenea, Procurorul General a informat Prim-ministru că legalitatea privatizării a fost verificată exhaustiv în cadrul procesului care s-a încheiat cu hotărîrea definitivă din 11 iulie 2000. 14.  La o dată nespecificată în 2003, Preşedintele Republicii Moldova a solicitat Procuraturii Generale să examineze posibilitatea contestării privatizării din 1999. Într-o scrisoare din 26 iunie 2003, Procurorul General a informat Preşedintele V. Voronin că tranzacţia a fost legală şi precum că nu sunt temeiuri pentru contestare. Mai mult, Procurorul General a indicat că după intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă din 12 iunie 2003 a devenit imposibilă înaintarea unui recurs asupra hotărîrii definitive din 11 iulie 2000. 15.  La 19 aprilie 2007 Procurorul General a iniţiat un proces în numele statului în care aceasta a contestat legalitatea privatizării din 1999 a primei companii reclamante şi a companiei I. din motivul că două Hotărîri a Guvernului cu privire la vînzarea acţiunilor deţinute de stat au fost încălcate. În particular Procurorul şi-a susţinut precum că preţul achitat de compania U. a fost mai mic decît acel indicat în Hotărîri şi precum că preţul final oferit pentru acţiuni de asemenea a fost foarte mic. Procurorul s-a referit la articolul 50 din Codul Civil ca bază legală a acţiunii (vezi mai jos § 16). Ca rezultat al pretinsei privatizări ilegale, Procuratura a cerut anularea tuturor tranzacţii ulterioare şi a emisiilor de acţiunii în rezultatul căreia compania a treia şi a patra au devenit acţionarii primei companii. 16.  Reclamanţii nu au recunoscut acţiunea şi au pledat, inter alia, că aceasta s-a prescris şi este contrară principiului securităţii raporturilor juridice. Reclamanţii au menţionat că textul articolului 86 al vechiului Cod Civil, care exonerează procurorul de la considerarea termenului de prescripţie de trei ani cînd se înaintează o acţiune în interesul statului, era contrar cu Articolul 6 din Convenţie prin referire la cazul Dacia SRL v. Moldova (nr. 3052/04, din 18 martie 2008). Reclamanţii, de asemenea, au menţionat că legalitatea privatizării a fost confirmată prin hotărîrea definitivă din 11 iulie 2000 cu valoare de res judecata şi precum că dînşii sunt bona fide cumpărători care au fost discriminaţi comparativ cu alte companii care au obţinut proprietatea de stat în condiţii similare şi a căror privatizare nu a fost contestată de stat. La fel reclamanţii au recuzat judecătorul care a prezidat şedinţa din cauza pretinsei lipse de imparţialitate şi au susţinut că în cadrul procedurilor anterioare care s-au încheiat cu hotărîrea din 11 iulie 2000, acelaşi judecător, de asemenea, a fost recuzat din aceleaşi motive. Cu toate acestea recuzarea a fost respinsă. 17.  La 10 iunie 2008 Curtea de Apel Economică a pronunţat hotărîrea în favoarea Procuraturii Generale în absenţa celui de al treilea şi al patrulea din reclamanţi, care nu au fost citaţi. Instanţa de judecată a respins obiecţiile reclamanţilor cu privire la existenţa hotărîrii definitive din 11 iulie 2000. Instanţa nu a contestat susţinerile reclamanţilor precum că procedurile din 2000 au avut acelaşi obiect de examinare, dar oricum instanţa a respins obiecţiile respective pe motivul că hotărîrea nominalizată a fost adoptată în cadrul unei proceduri în care Procuratura Generală nu a fost implicată. De asemenea, instanţa a respins obiecţiile reclamanţilor cu privire la regimul termenului de prescripţie susţinînd că în conformitate cu articolul 86 din Codul Civil în vigoare, acţiunea Procuraturii în interesul statului este imprescriptibilă. 18.  Reclamanţii au formulat un recurs în baza aceloraşi argumente care au fost aduse în faţa primei instanţe. De asemenea, reclamanţii s-au mai plîns de faptul că nu toţi din reclamanţi au luat parte la proceduri şi precum că judecătorul a fost imparţial. 19.  La 28 august 2008 Curtea Supremă de Justiţie examinat în şedinţă recursul reclamanţilor. În cadrul şedinţei reclamanţii au recuzat judecătorul N.M. din completul de judecată şi şi-au exprimat dubiile asupra modului în care Preşedintele Curţii Supreme, judecătorul I.M., a numit completul de judecată. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărîrea primei instanţe. 20.  Curtea Supremă s-a referit la prevederile vechiului Cod Civil întru a respinge obiecţia reclamanţilor despre statutul lor de cumpărători de bună credinţă. În particular, Instanţa Supremă a motivat că, potrivit vechiului Cod Civil, proprietatea obţinută ilegal de la stat poate fi redobîndită indiferent de faptul dacă a fost obţinut de un bona fide cumpărător. Oricum, cînd a fost examinat aspectul cu privire la termenul de prescripţie, Curtea Supremă de Justiţie a căzut de acord cu obiecţiile reclamanţilor în ceea ce priveşte articolul 86 a Codului Civil (vezi mai sus § 16). Cu toate acestea Curtea Supremă a precizat pentru prima dată că procurorul a înaintat acţiunea după intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi normele privind termenul de prescripţie cuprinse în acest Cod sunt aplicabile. Cutea Supremă de Justiţie şi-a exprimat opinia că acţiunea Procurorului a pretins declararea nulităţii absolute a privatizării şi care, conform prevederilor articolului 217 a noului Cod Civil, nu poate fi limitată în timp. La fel Curtea Supremă de Justiţie a respins obiecţiile cu privire la existenţa examinării aceleaşi acţiuni şi cu privire la acelaşi obiect după cum s-a procedat în prima instanţă, şi la fel, a respins obiecţia cu privire la neparticiparea în proces a unor reclamanţi. 21.  La 30 octombrie 2008 Guvernul a decis să privatizeze repetat edificiul şi la 5 noiembrie 2008 a fost numită o licitaţie în acest sens. Aparent, urmare a licitaţiei edificiul în litigiu nu fost vîndut, iar Curtea nu a fost informată cu privire la derularea ulterioară a evenimentelor. 22.  Aparent, din circumstanţele cazului după cum acestea au fost prezentate de părţi, reclamanţii nu li s-a restituit contra-valoarea investiţiilor iniţiale. II.  DREPTUL ŞI PRACTICA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ 23.  Prevederile relevante a Codului Civil în vigoare la momentul privatizări stipulează: “Articolul 50. Nulitatea convenţiei, care nu corespunde prevederilor legii Este nulă convenţia care nu corespunde prevederilor legii.... În cazul unei convenţii nule fiecare parte este obligată să restituie celeilalte părţi tot ce a primit în baza convenţiei... Articolul 74. Termenele generale ale prescripţiei Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti - de un an. Articolul 78. Obligativitatea aplicării prescripţiei Instanţa judecătorească competentă ... prescripţia independent de cererea părţilor.   Articolul 83. Efectele împlinirii termenului de prescripţie Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei pentru respingerea acţiunii. Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată, că este întemeiat motivul, pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat. Articolul 86. Cererile cărora nu li se aplică prescripţia Prescripţia nu se aplică: ... 2) cererilor  organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii obşteşti sau a catăţenilor; 24.  Normele relevante a Codului Civil în vigoare după 12 iunie 2003, prevede: Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile (1)  Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare. Articolul 217. Nulitatea absolută a actului juridic (1)  Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu. ... (3)  Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă. 25.  Într-o Decizie din 20 Aprilie 2005 (cauza nr. 2ra-563/05) a respins pretenţiile unui reclamant bazate pe prevederile noului Cod Civil pe motiv că circumstanţele cazului se referă la o perioadă pînă la întrare în vigoare a noului Cod Civil şi, prin urmare prevederile vechiului Cod Civil sunt inaplicabile. ÎN DREPT 26.  .Reclamanţii s-au plîns asupra inechităţii procedurilor, contrar Articolului 6 § 1 din Convenţie, care prevede: “1.  Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,...într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...” 27.  Reclamanţii s-au plîns, de asemenea, că drepturile lor garantate de Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat în rezultatul procesului. Articolul 1 a Protocolului 1 a Convenţiei stipulează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” I.  ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR 28.  Curtea consideră că plîngerile reclamanţilor ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri. II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE 29.  Reclamanţii au susţinut că procesul nu a fost echitabil, deoarece instanţele naţionale nu au aplicat normele cu privire la termenul de prescripţie în conformitate cu prevederile vechiului Cod Civil. În consecinţă, Procurorului General i s-a oferit posibilitatea cu succes să conteste privatizarea după aproape opt ani de zile, cu încălcarea principiului enunţat în articolul 6 din noul Cod Civil (a se vedea mai sus § 24). Mai mult decît atît, reclamanţii au afirmat că practica Curţii Supreme de Justiţie este contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor cu privire la termenul de prescripţie. 30.  Potrivit reclamanţilor, principiul securităţii juridice a fost, de asemenea, încălcat de instanţele naţionale, deoarece acestea nu au luat în consideraţie faptul că o contestare similară a legalităţii privatizării a fost deja respinsă printr-o hotărîre definitivă din 11 iulie 2000. În final, reclamanţii au susţinut că procesul nu a fost echitabil deoarece nu toţi reclamanţii au avut posibilitatea să participe la proceduri şi să-şi apere drepturile, precum şi deoarece judecătorii care au examinat cauza nu au fost independenţi şi imparţiali. 31.  Guvernul a pledat că, în conformitate cu articolul 217 § 1 din noul Cod Civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană, acţiunea fiind imprescriptibilă. Conform opiniei Guvernului, nulitatea absolută a privatizării a fost o premisă esenţială pentru admisibilitatea acţiunii Procurorului General, iar admiterea acestor acţiuni după expirarea termenului general de prescripţie nu a încălcat principiul echităţii garantat de Articolul 6 din Convenţie. Guvernul a respins afirmaţia reclamanţilor referitoare la lipsa independenţei şi imparţialităţii judecătorilor implicaţi în proceduri şi la faptul că instanţele ar fi trebuit să atragă atenţia asupra hotărîrii din 11 iulie 2000. 32.  Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, în care a stabilit că respectarea cerinţelor de admisibilitate pentru efectuarea actelor procedurale este un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul termenelor de prescripţie este de o importanţă majoră, atunci cînd este interpretat în contextul Preambulului la Convenţie care, în partea sa pertinentă, declară principiul supremaţiei legii ca element al patrimoniului comun al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Dacia SRL v. Moldova, no. 3052/04, § 75, 18 martie 2008). 33.  Curtea reiterează nu este sarcina Curţii de a se substitui instanţelor naţionale în interpretarea legislaţiei naţionale. Soluţionarea problemelor de interpretare revine, în primul rînd, autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti. Aceste consideraţiuni în particular sunt valabile în cazul interpretării de instanţe a regulilor de procedură, cum ar fi nromele cu privire la termenul de prescripţie prevăzute pentru înaintarea acţiunilor în instanţă. Rolul Curţii este limitat la stabilirea dacă efectele unei asemenea interpretări sunt compatibile cu prevederile Convenţiei în general şi cu principiul securităţii juridice garantat de Articolul 6, în special (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Greece, no. 38460/97, § 37, ECHR 2001‑I). 34.  În prezenta cauză, Curtea notează că termenul de prescripţie pentru contestarea privatizării din 1999, prevăzut de Codul Civil în vigoare în perioada respectivă, a expirat în 2002. Acest fapt a fost confirmat indirect de Curtea Supremă de Justiţie, care a acceptat obiecţiile reclamantului privind aplicabilitatea Articolului 86 din vechiul Cod Civil (a se vedea mai sus § 20). Totuşi, Curtea Supremă a preferat să nu respingă acţiunea Procurorului General în conformitate cu prevederile vechiului Cod Civil, însă să aplice prevederile noului Cod Civil, care a intrat în vigoare în 2003, adică la aproximativ un an după expirarea termenului de prescripţie. 35.  Curtea nu contestă competenţa Statului de a adopta legi noi, care să reglementeze termenele de prescripţie pentru procedura civilă. Totuşi, aceasta nu înseamnă, aşa după cum o susţine Guvernul, că aplicarea acestor noi reguli ar fi compatibilă cu Convenţia într-un mod care ar modifica situaţii juridice devenite definitive datorită aplicării termenului de prescripţie înaintea adoptării acestei legislaţii. A admite contrariul înseamnă a recunoaşte că un Stat este liber să ignore un termen de prescripţie şi să conteste o situaţie juridică definitivă doar prin folosirea competenţei sale de a adopta legi noi după expirarea termenului de prescripţie respectiv. Curtea notează că concluzia de mai sus pare a fi conformă Articolului 6 din noul Cod Civil, care stipulează că noul Cod nu are caracter retroactiv şi „nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior”. 36.  În contextul celor sus-menţionate şi luînd în consideraţie, în special, recunoaşterea din partea Curţii Supreme de Justiţie a faptului că nu au existat motive convingătoare, precum cele prevăzute în articolul 86 din vechiul Cod Civil, pentru înlocuirea termenului de prescripţie de trei ani, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie, rezultată în admiterea, cu încălcarea principiului securităţii juridice, a acţiunii Procurorului General privind anularea privatizării. În circumstanţele date, Curtea nu consideră necesară examinarea adiţională a faptului dacă alte aspecte ale procedurii au corespuns prevederii respective sau nu. III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE 37.  Reclamanţii s-au plîns că hotărîrile judecătoreşti prin care acţiunea Procurorului General în vederea anulării privatizării a fost admisă a avut ca rezultat imixtiunea în dreptul lor la exercitarea neîngrădită a dreptului de proprietate, garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Guvernul a contestat afirmaţia reclamantului şi a susţinut că privatizarea din 1999 s-a efectuat cu încălcarea gravă a legislaţiei şi, în consecinţă, nu a avut loc încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 38.  Curtea consideră că reclamanţii au deţinut un “bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul Nr. 1. Curtea a constatat în § 36 supra că admiterea acţiunii Procurorului General după expirarea termenului general de prescripţie şi în lipsa motivelor convingătoare, a fost incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice. În asemenea circumstanţe, Curtea nu poate constata decît că admiterea acţiunii Procurorului General a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanţilor, deoarece nu a fost respectat just echilibru şi reclamanţii au fost nevoiţi să poarte în mod continuu o povară excesivă (a se vedea mutatis mutandis, Brumărescu v. Romania [GC], no. 28342/95, §§ 75-80, ECHR 1999‑VII). Cum a fost şi în Dacia SRL (citat supra), instanţele naţionale nu au prezentat nici o justificare pentru asemenea imixtiune. Rezultă că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie. IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 39.  Articolul 41 din Convenţie prevede: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.” 40.  Reclamanţii au afirmat că, deoarece dînşii au întîmpinat dificultăţi în obţinerea documentelor necesare, nu au reuşit să prezente nicio observaţie cu privire la satisfacţie echitabilă. Respectiv, aceştia au solicitat Curţii să rezerve soluţionarea aspectului cu privire la satisfacţia echitabilă. 41.  Curtea consideră că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 nu este finalizat întru adoptarea unei soluţii în privinţa tuturor reclamanţilor. Acest aspect urmează a fi rezervat în modul corespunzător, şi o nouă procedură urmează să fie fixată, ţinînd seama de posibilitatea unei înţelegeri la care pot ajunge Guvernul Moldovei şi reclamantele. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE 1.  Declară cererea admisibilă;   2.  Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie prin prisma nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice;   3.  Hotărăşte că nu este necesară examinarea altor capete de plîngeri sub aspectul Articolului 6 din Convenţie;   4.  Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie;   5.  Hotărăşte că aspectul cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenţie nu este finalizat întru adoptarea unei soluţii şi respectiv: (a)  rezervă acest aspect; (b)  invită Guvernul şi reclamanţii să prezinte, în decursul a trei luni, observaţiile sale scrise asupra acestui aspect şi, în special, să informeze Curtea despre orice înţelegere la care pot ajunge părţile; (c)  rezervă procedura ulterioară şi deleagă competenţele în favoarea Preşedintelui Camerei de a o stabili în cazul în care este aceasta va fi necesară. Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 24 noiembrie 2009 potrivit Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.  Fatoş Aracı Nicolas Bratza  Grefier Adjunct Preşedinte