35555/03

Tradus și revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)   CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   SECȚIA A TREIA   CAUZA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   (Cererea nr. 35555/03)   HOTĂRÂRE   STRASBOURG   iunie 2010   DEFINITIVĂ   15.09.2010   Hotărârea a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate   suferi modificări de formă.   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   În cauza Ciupercescu împotriva României,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o   cameră compusă din:   Josep Casadevall, președinte,   Elisabet Fura,   Corneliu Bîrsan,   Boštjan M. Zupančič,   Alvina Gyulumyan,   Ineta Ziemele,   Luis López Guerra, judecători,   și Santiago Quesada, grefier de secție,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 mai 2010,   pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 35555/03 îndreptată împotriva   României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dragoş Ciupercescu   („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 noiembrie 2003, în temeiul art. 34 din   Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale   („Convenția”).   2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana Hatneanu, avocată în   București, și de Raluca Stăncescu Cojocaru, consilier juridic la Asociația   pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki   („APADOR-CH”). Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul   său guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului   Afacerilor Externe.   3. În special, reclamantul se plânge de încadrarea sa în categoria deținuți   periculoși și de regimul penitenciar la care a fost supus, de condițiile de   detenție necorespunzătoare, de caracterul inechitabil al procesului penal   îndreptat împotriva sa și de interzicerea automată a exercitării drepturilor sale   părintești.   4. La 30 septembrie 2008 și 9 aprilie 2009, Curtea a decis să comunice   Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât,   de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI   5. Reclamantul, cadru militar în retragere, s-a născut în 1971 și locuiește   în Giurgiu.   A. Contextul cauzei   6. La 11 august 2002, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar   Teritorial București a fost sesizat cu privire la faptul că, în noaptea de 10-11   august 2002, persoane necunoscute au pătruns prin efracție în incinta unei   unități militare din apropiere de București și au sustras muniție. S-a dispus   începerea urmăririi penale in rem.   7. La 6 noiembrie 2002, o grenadă a fost detonată în fața Liceului Jean   Monnet din București, la ieșire. Explozia a provocat vătămarea corporală a   cinci eleve minore și degradarea unor autoturisme parcate în apropiere,   precum și a geamurilor imobilelor din fața liceului. A doua zi după explozie,   Liceul Jean Monnet a primit o scrisoare în care autorul atentatului îi solicita   prim-ministrului să plătească o sumă de bani într-un cont bancar din Elveția.   Ulterior, liceul a primit încă patru scrisori de acest tip. S-a dispus începerea   urmăririi penale in rem.   8. La 15 martie 2003, în timp ce se plimba prin Parcul Cișmigiu din   București, o persoană a observat o grenadă lăsată pe una din aleile parcului.   A sesizat imediat jandarmii din sector, care au alertat poliția. O echipă de   pirotehnicieni s-a deplasat la fața locului și a constatat că grenada era   amorsată și într-un echilibru precar, o explozie putându-se declanșa în orice   moment. Seara, un bărbat necunoscut a sunat la poliție de două ori, inclusiv   o dată de la un telefon mobil. Referindu-se la incidentele de la Liceul Jean   Monnet și din Parcul Cișmigiu, descrise mai sus, a sugerat că era autorul   faptelor și că incidentul de la liceu a fost „doar un avertisment”.   9. Elementele materiale găsite la locul exploziei și în parc, precum și unele   analize efectuate de specialiști, au arătat că exista o anumită legătură între   furtul de muniție, atentatul de la Liceul Jean Monnet și tentativa de a provoca   o explozie în Parcul Cișmigiu.   10. La 23 martie 2003, un echipaj de poliție l-a interceptat pe reclamant pe   când se afla în compania partenerei sale, M.C. În urma unei percheziții   corporale, polițiștii au găsit asupra reclamantului un telefon mobil, precum și   o agendă conținând referințele a trei bănci elvețiene și numărul de telefon   mobil de la care poliția a fost apelată în seara zilei de 15 martie 2003.   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   B. Reținerea și arestarea preventivă a reclamantului   11. La 23 martie 2003, în baza ordonanței procurorului, reclamantul a fost   reținut, fiind bănuit de săvârșirea faptelor descrise mai sus. A fost acuzat,   printre altele, de tentativă de omor și acte de terorism (infra, pct. 39).   12. Prin Ordonanța procurorului din 24 martie 2003, s-a dispus arestarea   preventivă a reclamantului pe o perioadă de 5 zile. A fost încarcerat la sediul   central al Poliției București. Arestarea preventivă a fost prelungită prin   ordonanța procurorului din 28 martie 2003 pentru o perioadă de 25 de zile,   până la 21 aprilie 2003. Începând cu cea din urmă dată, Tribunalul București   și Tribunalul Militar București au prelungit succesiv arestarea preventivă a   reclamantului.   C. Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși   13. La o dată nespecificată, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul   București-Jilava.   14. Într-un raport de expertiză medico-legală emis la 16 mai 2003 de   Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” s-a precizat că reclamantul   suferea de tulburări de personalitate antisocială, păstrând totuși capacitatea de   a evalua critic conținutul și consecințele faptelor sale și având discernământ   în raport cu faptele pentru care era urmărit penal.   15. Printr-o decizie din 5 noiembrie 2003, penitenciarul sus-menționat, în   temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor   („Ordinul nr. 383/2003”), a decis clasificarea reclamantului în categoria   deținuților periculoși. Decizia a fost luată de o comisie alcătuită din directorul   instituției, șeful biroului socio-educativ, șeful biroului de date cu caracter   personal ale deținuților, un medic și un psiholog. Comisia a considerat că   reclamantul trebuia considerat deținut periculos în raport cu natura faptelor   care i se imputau.   16. La 11 noiembrie 2003, reclamantul a fost transferat în secția deținuților   periculoși, unde a fost constrâns să împartă o cameră de 9 paturi cu alte 19   persoane, condamnate prin decizii definitive la pedepse de la 10 la 27 ani de   închisoare.   17. Reclamantului i s-a aplicat regimul de executare a pedepselor privative   de libertate prevăzut în Ordinul nr. 383/2003 pentru deținuții periculoși (infra,   pct. 83). Astfel, era supus perchezițiilor corporale o dată pe săptămână, în   timpul percheziției inopinate a camerei, precum și perchezițiilor corporale   parțiale la fiecare ieșire din și intrare în cameră. Dreptul de vizită era limitat   la 30 de minute – 2 ore și putea fi exercitat numai în prezența agenților de   penitenciar echipați cu cagule și numai prin dispozitive de separare din sticlă.   Ieșirile la plimbare puteau varia de la o jumătate de oră la o oră pe zi, în spații   special amenajate. Fiecare ieșire din penitenciar era precedată automat de o   percheziție corporală, iar în timpul ieșirilor, reclamantul era însoțit de agenți   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   de penitenciar echipați cu cagulă și imobilizat cu cătușe. Reclamantul susține   că, la ieșirea din penitenciar, era imobilizat și cu lanțuri.   18. Dintr-o scrisoare din 17 decembrie 2008 a Direcției Generale a   Penitenciarelor, adresată Guvernului, reiese că reclamantul trebuia să se   dezbrace complet în timpul percheziției săptămânale și să se dezbrace parțial   în timpul percheziției efectuate de fiecare dată când deținutul ieșea din sau   intra în camera sa. Dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie 2008, reiese   de asemenea că, în timpul deplasării reclamantului în afara penitenciarului,   se efectuau percheziții corporale amănunțite, indiferent de motivul deplasării   (inclusiv spitalizare, control medical sau prezentare în fața unei instanțe de   judecată).   1. Prima acțiune având ca obiect regimul de executare a pedepselor   privative de libertate   19. La 5 iulie 2004, considerând că detenția sa încălca dispozițiile legale   în vigoare, reclamantul a depus la Judecătoria București o plângere în baza   Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale   persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G.   nr. 56/2003”). A susținut că a fost încarcerat în secția deținuților periculoși   împreună cu condamnați, fiind astfel obligat să poarte o ținută specială și să   împartă patul cu un alt deținut. Parchetul a susținut în principal că   supraaglomerarea din penitenciare a făcut imposibilă încarcerarea   reclamantului împreună cu arestați preventiv, mai ales că acesta era urmărit   penal pentru infracțiuni foarte grave.   20. Prin sentința din 15 octombrie 2004, judecătoria a admis acțiunea   reclamantului și a dispus ca Direcția Generală a Penitenciarelor din București   să îi aplice reclamantului regimul de executare a pedepselor privative de   libertate pentru arestați preventiv. Pentru a ajunge la această concluzie,   instanța a constatat că art. 39 din Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind   executarea pedepselor („Legea nr. 23/1969”) prevedea în mod explicit că cei   arestați preventiv vor fi ținuți separat de condamnați. Această dispoziție era   menită să asigure respectarea prezumției de nevinovăție a persoanelor în   cauză.   21. Parchetul și reclamantul au atacat hotărârea. Parchetul a susținut că era   imposibilă în practică aplicarea art. 39 din Legea nr. 23/1969 din cauza   supraaglomerării penitenciarelor, că Penitenciarul Jilava nu a fost citat să   compară în proces și că judecătoria și-a întemeiat în mod greșit sentința pe   O.U.G. nr. 56/2003. La rândul său, reclamantul a solicitat despăgubiri morale   și materiale pentru pretinsa încălcare a drepturilor sale.   22. Printr-o decizie penală din 21 decembrie 2004, Tribunalul București a   respins ambele acțiuni. Cu privire la apelul Parchetului, instanța a considerat   că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 23/1969 erau imperative și că, prin   urmare, nu se putea reține imposibilitatea, în practică, de a le pune în aplicare.   Cu privire la citarea Penitenciarului Jilava, instanța a constatat că, în   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   conformitate cu legea penală, acesta nu avea calitate de a sta în justiție. În   ceea ce privește baza legală a acțiunii, tribunalul a constatat că judecătoria și-   a întemeiat sentința pe O.U.G. nr. 56/2003; însă ordonanța reglementa numai   anumite drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de   libertate, categorie în care nu se încadra reclamantul; cu toate acestea,   acțiunea avea la bază art. 3 și art. 13 din Convenție.   23. În ceea ce privește apelul reclamantului, tribunalul a constatat că   reclamantul nu a solicitat despăgubiri în primă instanță și că, întrucât le-a   formulat pentru prima dată în apel, cererea sa era inadmisibilă.   24. Sentința din 15 octombrie 2004 a fost executată la 11 februarie 2005,   când reclamantul a fost transferat în Penitenciarul Rahova, în secția Arestați   preventiv. Cu toate acestea, la 18 aprilie 2005, penitenciarul a decis   menținerea reclamantului în regimul deținuților periculoși.   2. Acțiunea în despăgubire îndreptată împotriva Administrației   Naționale a Penitenciarelor în baza O.U.G. nr. 56/2003   25. La 21 iunie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a   introdus o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Administrației   Naționale a Penitenciarelor și a Ministerului Finanțelor. Acesta a susținut că,   în perioada 11 noiembrie 2003-11 februarie 2005, a fost încarcerat ilegal   împreună cu condamnați încadrați ca periculoși, în condiții inumane. De   asemenea, a susținut că sentința din 15 octombrie 2004 nu a fost respectată.   26. Printr-o sentință din 30 ianuarie 2006, Judecătoria București a respins   acțiunea în materie de despăgubiri, considerând că reclamantul a întemeiat-o   în mod eronat pe O.U.G. nr. 56/2003. În ceea ce privește sentința din 15   octombrie 2004, instanța a considerat că aceasta a fost executată într-un   termen rezonabil.   27. Reclamantul nu a atacat această hotărâre.   3. Noua acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Administrației   Naționale a Penitenciarelor   28. La 1 martie 2006, în baza dispozițiilor privind răspunderea civilă   delictuală, reclamantul a introdus la Judecătoria București o nouă acțiune în   despăgubiri îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor   pentru motivul că, în timpul arestării preventive, a fost deținut împreună cu   condamnați prin hotărâri judecătorești definitive.   29. Printr-o sentință din 29 iunie 2006, judecătoria a respins acțiunea cu   motivarea că prejudiciul moral al reclamantului a fost reparat suficient prin   recunoașterea dreptului său de a fi deținut separat de condamnații definitivi.   30. Printr-o decizie definitivă din 1 noiembrie 2007, Tribunalul București   a declarat inadmisibil apelul reclamantului împotriva hotărârii sus-menționate   pentru lipsa motivării în termenul prevăzut de lege.   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   4. Acțiunea în anularea deciziei administrației penitenciarului de   declarare a reclamantului ca „deținut periculos”   31. La 2 decembrie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a   introdus la Judecătoria București o acțiune în anularea deciziei din 5   noiembrie 2003, prin care Penitenciarul București-Jilava a decis clasificarea   sa în categoria deținuților periculoși. A susținut că Direcția Generală a   Penitenciarelor se pusese în locul unei instanțe și îl clasificase în categoria   deținuților periculoși, deși încă nu fusese condamnat definitiv. A subliniat, de   asemenea, că, pe durata încadrării sale în această categorie, a fost deținut în   condiții inumane.   32. Prin sentința din 13 decembrie 2005, judecătoria a respins acțiunea   reclamantului cu motivarea că decizia atacată era justificată de natura faptelor   pentru care fusese trimis în judecată, precum și de faptul că persoana în cauză   avea un psihic instabil, fiind diagnosticată ca suferind de tulburări de   personalitate antisocială (supra, pct. 14).   33. Judecând recursul formulat de reclamant, printr-o decizie definitivă din   februarie 2006, Tribunalul București a casat sentința și a retrimis cauza la   judecătorie, cu motivarea că această instanță s-a limitat la repetarea motivelor   reținute în decizia atacată, fără a solicita informațiile necesare pentru   efectuarea unui control efectiv cu privire la clasificarea efectuată de comisie.   34. Prin sentința din 15 iunie 2006, judecătoria a respins din nou acțiunea   reclamantului. Instanța a reținut că Ordinul nr. 383/2003 prevedea criterii   alternative pentru clasificarea în categoria deținuților periculoși a unui deținut   aflat fie în arest preventiv, fie în detenție în urma condamnării definitive.   Printre aceste criterii se numărau natura infracțiunii, circumstanțele în care au   fost săvârșite faptele și durata pedepsei prevăzute de lege. Judecătoria a   precizat următoarele:   „Instanța reține că, în speță, deși reclamantul nu a fost încă judecat definitiv, există   probe și indicii întemeiate că a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată   [...] aspect luat în considerare în încheierea din 15 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație   și Justiție, care a considerat măsura arestării preventive luate împotriva reclamantului   ca fiind întemeiată. Întrucât, în pofida lipsei antecedentelor penale ale reclamantului,   aceste fapte prezintă un pericol social foarte ridicat, măsura clasificării reclamantului în   categoria deținuților periculoși este pe deplin justificată, fiind necesară pentru protejarea   societății, [...]”.   35. Printr-o decizie definitivă din 8 septembrie 2006, Tribunalul București   a respins apelul reclamantului și a confirmat temeinicia sentinței sus-   menționate.   D. Condițiile materiale de detenție din Penitenciarul București-Jilava   36. Reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul București-Jilava la o dată   nespecificată și a rămas acolo până la 11 februarie 2005. A fost cazat în   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   camerele 401, 403 și 404. Suprafața primelor două camere a fost de 14,175   m², iar a celei din urmă a fost de 13,5 m².   37. Toate camerele erau dotate cu 9 paturi, o fereastră de 1,22 m lungime   și 0,55 m lățime, o masă pentru televizor și două sau trei măsuțe.   38. Reclamantul afirmă că, în secția condamnaților periculoși, a fost   obligat să împartă o cameră de 9 paturi cu alți 19 deținuți condamnați prin   hotărâri judecătorești definitive.   E. Procesul penal îndreptat împotriva reclamantului   1. Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului   39. S-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru furt   calificat de muniții de la o unitate militară, distrugere, rupere de sigilii,   nerespectarea regimului armelor și munițiilor, omor și amenințare teroristă.   Reclamantul a fost asistat succesiv de doi avocați aleși, B.I. și P.M. În cazul   absenței acestora din urmă, ceea ce s-a întâmplat în diferite ocazii,   reclamantul a fost asistat de avocați desemnați din oficiu.   40. Audiat de parchet la 24 martie 2003, reclamantul a negat că ar fi fost   implicat în evenimente. La 25 martie 2003, în prezența unui avocat desemnat   din oficiu, a revenit asupra declarației și a făcut mărturisiri. La cererea   reclamantului și în prezența avocatului ales, s-au efectuat cercetări la fața   locului, în urma cărora s-a găsit muniția furată.   41. În prezența apărătorilor săi, reclamantul a mărturisit din nou furtul   muniției, dar ulterior a declarat că le-a găsit într-un prosop sau că a fost   contactat de M.I. de la Serviciul Român de Informații („S.R.I.”), care i-a cerut   să le ascundă. Acesta a susținut că atacul a fost organizat de S.R.I. și a indicat   numărul de înmatriculare al unui autoturism în care s-au aflat persoanele   responsabile.   42. În urma demersurilor făcute de inspectorii de poliție la S.R.I. și la   Serviciul Înmatriculare a Vehiculelor, nu s-a stabilit nici identitatea lui M.I.,   nici cea a proprietarului autoturismului.   43. Procurorul a audiat mai mulți martori ai acuzării și victimele, avocatul   ales de reclamant fiind invitat să asiste. La 18 și 24 septembrie 2003, în   prezența avocatului său, reclamantul a mărturisit faptele imputate și a declarat   că M.I. nu a fost implicat în cauză.   44. Dosarul de cercetare penală întocmit de Parchetul Militar de pe lângă   Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București   conținea, ca probe, declarațiile mai multor martori, procese-verbale de   cercetare la fața locului, planșe fotografice, concluziile mai multor expertize   tehnice, un proces-verbal de reconstituire a furtului, expertize tehnice și   judiciare. În ceea ce privește condițiile în care s-a produs explozia, dosarul a   inclus documente medicale referitoare la victime, procese-verbale de   percheziție și transcrieri ale apelurilor telefonice.   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   2. Trimiterea în judecată a reclamantului   45. Prin rechizitoriul din 7 octombrie 2003, Parchetul Militar de pe lângă   Curtea Supremă de Justiție l-a trimis în judecată pe reclamant pentru acte de   terorism, tentativă de omor, furt, distrugere, rupere de sigilii, nerespectarea   regimului armelor și munițiilor și nerespectarea regimului materiilor   explozive. Parchetul l-a acuzat pe reclamant de ruperea sigiliilor unei unități   militare din București și sustragerea de grenade, focoase și cartușe în noaptea   de 10/11 august 2002. Ulterior, la 6 noiembrie 2002, reclamantul a detonat o   grenadă în fața Liceului Jean Monnet din București, cu consecința vătămării   corporale a mai multor eleve și degradarea unor autoturisme. La 15 martie   2003, reclamantul a amplasat o altă grenadă în Parcul Cișmigiu din București   și a telefonat la poliție, cerând ca prim-ministrul să îi îndeplinească   revendicările formulate după incidentul de la Liceul Jean Monnet în legătură   cu transferul de bani într-un cont bancar din Elveția, în caz contrar urmând să   aibă loc o altă explozie în parcul sus-menționat.   46. Dosarul cauzei a fost trimis la Tribunalului Militar București. Cu toate   acestea, la 19 decembrie 2003, instanța militară a dispus declinarea   competenței în favoarea Tribunalului București, care a constatat că urmărirea   penală a fost efectuată de un parchet care nu avea competență ratione   materiae și, în consecință, a dispus transferul cauzei la parchetul competent.   Judecând recursul formulat de reclamant, prin Decizia penală nr. 550 din 2   aprilie 2004, definitivă, Curtea de Apel București a dispus trimiterea cauzei   spre continuarea judecății la instanța de fond, respectiv Tribunalul București.   3. Judecata în fond la Tribunalul București   47. În prima ședință în fața acestei instanțe, reclamantul a fost asistat   succesiv de doi avocați desemnați din oficiu, respectiv B.M. și A.A.   48. La 21 mai 2004, Tribunalul București l-a audiat pe reclamant. Acesta   a retractat declarația de recunoaștere a vinovăției și a susținut că nu a făcut   altceva decât să telefoneze la poliție la 15 martie 2003 pentru a o informa de   prezența unei grenade în Parcul Cișmigiu și că restul operațiunii a fost   organizat de S.R.I., mai precis de ofițerii V.T. și M.I. A declarat că nu   cunoaște datele de identificare ale lui M.I.   49. La 18 iunie 2004, reclamantul a solicitat depunerea la dosar a listei   apelurilor efectuate de la telefonul de la domiciliu. A solicitat, de asemenea,   audierea unor martori ai apărării. A solicitat înfățișarea lui M.C., partenera sa,   a lui V.T., pentru a dovedi colaborarea sa cu S.R.I. înainte de 1995 și   legăturile sale cu M.I., martorul C.L., jurnalist, presupus a fi fost manipulat   de S.R.I. pentru a scrie un articol, martorul B.I., avocatul său în cursul   urmăririi penale pentru a demonstra condițiile în care s-au efectuat cercetările   penale, precum și martorul D.A., comisar de poliție în București.   50. Instanța a admis cererea reclamantului de depunere la dosar a listei   convorbirilor telefonice și de audiere a martorilor M.C. și V.T. Acesta din   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   urmă a fost citat să se înfățișeze la unitatea militară indicată de reclamant.   Citația a fost returnată instanței cu mențiunea „unitate militară desființată”.   51. Totodată, tribunalul a reținut că martorul M.I. nu a putut fi audiat în   condițiile în care reclamantul nu a putut furniza niciun element de natură să   permită stabilirea identității și adresei acestuia. Referitor la ceilalți martori ai   apărării, instanța a considerat că declarațiile lor nu pot contribui cu elemente   relevante pentru examinarea cauzei.   52. În cursul procesului, aproape toți martorii acuzării au fost audiați de   tribunal în prezența reclamantului și a apărătorului său. Când audierea unui   martor s-a dovedit imposibilă, declarația sa făcută în cursul cercetării penale   a fost citită în instanță.   53. La 16 iulie 2004, a fost audiată martora M.C. Aceasta a declarat că   vorbea cu reclamantul la telefon în momentul în care a avut loc atacul de la   Liceul Jean Monnet. Reclamantul a reiterat, personal, solicitarea de audiere a   martorilor V.T., M.C., C.L. și D.A. Avocatul din oficiu a pus concluzii. La   cererea instanței, Ministerul Apărării i-a comunicat acesteia adresa lui V.T.,   care a fost citat din nou să compară în instanță. Citația a fost returnată instanței   cu mențiunea „destinatarul și-a schimbat adresa”.   54. În cursul audierilor ulterioare, reclamantul și avocatul său desemnat   din oficiu au reiterat în mai multe rânduri cererea de audiere a lui C.L. și V.T.   și au solicitat efectuarea unei expertize militare. Curtea a respins cererea de   efectuare a unei expertize militare, cu motivarea că, în timpul urmăririi   penale, experții criminaliști au efectuat una cu același scop. Cererea de   audiere a lui C.L. a fost respinsă pentru aceleași motive care au fost   menționate anterior (supra, pct. 51).   55. La cererea avocatului din oficiu, instanța a solicitat Direcției Generale   Statistică Socială și Demografică să îi comunice adresa corectă a lui V.T. Deși   adresa comunicată de Direcția Generală era identică cu cea comunicată de   Ministerul Apărării, pe numele lui V.T. s-a emis din nou citație cu mandat de   aducere. Din nou, citația a fost returnată instanței cu mențiunea „destinatarul   și-a schimbat adresa”. Polițiștii responsabili cu executarea mandatului de   aducere au informat instanța că V.T. nu mai locuia de 2 ani la adresa indicată   și că mandatul de aducere nu putea fi executat din cauza imposibilității de a   identifica noua adresă a martorului.   56. La 11 februarie 2005, avocatul A.A. a cerut instanței să îl înlocuiască   în următoarea ședință, cu motivarea că nu putea să fie prezent atunci.   Avocatul C.E. a fost desemnat în locul său.   57. La 22 februarie 2005, deși reclamantul și-a reiterat cererea de audiere   a lui V.T., instanța a renunțat la audierea acestuia deoarece reclamantul și   autoritățile nu au putut să afle domiciliul acestuia. În cursul dezbaterilor   desfășurate în aceeași zi, avocatul desemnat din oficiu a solicitat achitarea   reclamantului, precizând că probele nu indicau vinovăția acestuia și că, așa   cum reiese din lista apelurilor telefonice, acesta se afla la domiciliul său în   momentul atentatului. Acesta a pus concluzii scrise la dosar, în care a afirmat   HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   că reclamantul considera atacul ca fiind opera celor de la S.R.I. și că se putea   demonstra colaborarea sa cu serviciile secrete prin intermediul audierii lui   V.T.   58. Prin sentința penală nr. 291 din 8 martie 2005, Tribunalul București,   constatând vinovăția reclamantului pentru infracțiunile menționate în   rechizitoriu, a dispus condamnarea sa la 11 ani de închisoare și interzicerea   exercitării anumitor drepturi, inclusiv a drepturilor părintești. Instanța și-a   întemeiat sentința pe probele materiale aflate la dosar, concluziile din   procesele-verbale de percheziție corporală efectuată asupra reclamantului și   de percheziție domiciliară, rapoartele de expertiză, concluziile cercetărilor   efectuate la locul faptelor și declarațiile martorilor acuzării. S-a bazat, de   asemenea, pe declarația de recunoaștere a vinovăției reclamantului, în măsura   în care aceasta era în concordanță cu celelalte probe aflate la dosar.   59. Pe tot parcursul acestei faze a procesului, avocații din oficiu au solicitat   periodic revocarea măsurii arestării preventive a reclamantului, argumentând   că punerea sa în libertate nu împiedica buna desfășurare a procesului și că   reclamantul nu prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică.   Cererile au fost respinse, ca și recursurile declarate de reclamant împotriva   hotărârilor prin care s-a dispus menținerea măsurii privative de libertate.   4. Apelul   60. Reclamantul și parchetul au declarat apel. Reclamantul, prin avocatul   din oficiu Z.T., a contestat interpretarea probelor și a precizat, printre altele,   că martorul V.T., fiind pensionat, putea fi convocat la Direcția generală   financiar-contabilă a Ministerului Apărării. A solicitat achitarea sa. Avocatul   din oficiu a depus concluzii scrise la dosar, solicitând respingerea apelului   parchetului.   61. Prin decizia penală nr. 437/A din 31 mai 2005, Curtea de Apel   București a admis în parte apelurile și a schimbat încadrarea juridică a faptelor   imputate reclamantului în temeiul Codului Penal și al noii Legi nr. 535 din 25   noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, care   prevedeau pedepse mai blânde. Cu toate acestea, a concluzionat că existau   circumstanțe agravante și l-a condamnat pe reclamant la 19 ani de închisoare   cu executare și interzicerea exercitării anumitor drepturi.   5. Recursul   62. Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a susținut că   curtea de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor fără să pună în discuție   noua încadrare, încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantului. În plus, a   considerat în mod greșit că noua Lege nr. 535/2004 era mai blândă decât   O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte   de încălcare a ordinii publice, deoarece prima lege pedepsea infracțiunea nu   doar cu închisoare, ci și cu interzicerea exercitării anumitor drepturi.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   63. Reclamantul a fost asistat, pe rând, în această fază procesuală de doi   avocați din oficiu, K.A. și V.C. În motivele de recurs, acesta a susținut că   faptele au fost denaturate de organele de urmărire penală și a contestat mai   multe probe în acuzarea sa. În cursul dezbaterilor, acesta a declarat că era de   acord cu asistența avocatului desemnat din oficiu și a decis să susțină în   persoană motivele de recurs.   64. Prin decizia penală nr. 4896 din 5 septembrie 2005, Înalta Curte de   Casație și Justiție a admis recursul declarat de parchet și a trimis cauza spre   rejudecare la Curtea de Apel București, cu motivarea că noua încadrare   juridică dată anumitor fapte nu a fost pusă în discuția părților și că legea mai   favorabilă pentru reclamant cu privire la actele de terorism era O.U.G.   nr. 141/2001. Cu toate acestea, a confirmat hotărârile anterioare în ceea ce   privește constatarea faptelor și a vinovăției reclamantului.   6. Procedura ulterioară retrimiterii   65. Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul desemnat   din oficiu G.J., care a solicitat amânarea cauzei pentru consultarea dosarului.   Deși curtea de apel i-a admis cererea, în următoarea ședință acesta a fost   înlocuit de B.C. La 24 noiembrie 2005, curtea de apel a amânat cauza cu   motivarea că reclamantul nu era reprezentat și a sesizat baroul pentru a lua   măsurile necesare.   66. În ședința din 8 decembrie 2005, reclamantul, reprezentat de avocatul   din oficiu B.C., a reiterat personal plângerea cu privire la incompetența   ratione materiae a parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză.   De asemenea, s-a plâns că avocatul său din oficiu nu a atacat decizia penală   nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București (supra,   pct. 46). De asemenea, a cerut amânarea cauzei pentru a putea angaja un   avocat ales.   67. Curtea de apel a constatat că problema competenței materiale a   parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză fusese deja   examinată de Tribunalul București și de curtea de apel în decizia penală   nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București și că   împotriva acestei din urmă decizii definitive nu exista nicio cale de atac pe   care avocatul din oficiu ar fi putut să o exercite. Cu toate acestea, a admis   cererea reclamantului și a amânat judecata astfel încât reclamantul să poată   angaja un avocat.   68. La următorul termen, 15 decembrie 2005, reclamantul încă nu angajase   un avocat ales. A fost de acord să fie asistat de avocatul din oficiu N.A. După   amânarea ședinței, cu motivarea că reclamantul nu era asistat de un avocat, a   fost desemnat un nou avocat din oficiu, și anume P.F. Acesta din urmă a depus   la dosar două memorii, solicitând audierea unor martori și un raport   suplimentar de expertiză. Avocatul a susținut cauza pe fond și a solicitat   respingerea apelului parchetului și aplicarea legii favorabile în privința   reclamantului.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   69. Prin decizia penală nr. 218 din 17 martie 2006, Curtea de Apel   București a schimbat încadrarea juridică a faptelor și l-a condamnat pe   reclamant pentru acte de terorism la 15 ani de închisoare și interzicerea   exercitării anumitor drepturi, inclusiv interzicerea exercitării drepturilor   părintești.   70. Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a cerut o   majorarea a pedepsei, iar reclamantul a cerut o reducere a acesteia.   Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul din oficiu B.D.,   care a fost apoi înlocuit de B.A. Prin scrisoarea din 4 iulie 2006, reclamantul   a recunoscut faptele și a solicitat aplicarea art. 74 din Codul penal cu privire   la circumstanțele atenuante. Avocatul reclamantului a solicitat retrimiterea   cauzei la curtea de apel, cu motivarea că dreptul la apărare nu a fost respectat.   71. Prin decizia penală nr. 4333 din 5 iulie 2006, Înalta Curte de Casație și   Justiție a admis ambele recursuri și a trimis cauza la Curtea de Apel București   cu motivarea că apelul reclamantului nu a fost judecat. Decizia a fost   pronunțată într-un complet de judecată din care făcea parte doamna judecător   C.J.   72. În fața curții de apel, reclamantul a fost reprezentat, pe rând, de avocații   din oficiu M.L., S.M. și din nou M.L. Reclamantul a solicitat din nou audierea   martorului V.T., dar cererea sa a fost respinsă cu motivarea că declarația sa   nu era utilă în cauză și că reclamantul ar fi putut dovedi legătura sa cu S.R.I.   prin alte mijloace de probă. În motivele de recurs, reclamantul a mărturisit că   a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, dar a afirmat că scopul urmărit nu era   unul politic, ci răzbunarea împotriva foștilor săi șefi din armată.   73. La 13 noiembrie 2006, avocatul din oficiu a susținut cauza   reclamantului, argumentând că acesta nu era vinovat de acte de terorism în   lipsa elementului subiectiv. Solicitând aplicarea legii mai favorabile în   privința reclamantului, acesta a precizat, de asemenea, că atitudinea   reclamantului, scopul acțiunii sale și lipsa intenției de rănire a persoanelor   implicate impuneau reducerea pedepsei.   74. Prin decizia penală nr. 794/A din 13 noiembrie 2006, Curtea de Apel   București, recalculând durata pedepsei, l-a condamnat pe reclamant la 18 ani   de închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.   75. Reclamantul a declarat recurs. A fost asistat, pe rând, de avocații din   oficiu V.D. și C.I. Reclamantul a solicitat schimbarea încadrării juridice a   faptelor și, în secundar, reducerea pedepsei care i-a fost aplicată. Avocatul   din oficiu a susținut că fapta de rupere de sigilii intra sub incidența unei legi   privind grațierea unor pedepse și a solicitat schimbarea încadrării juridice a   faptelor pentru a ține seama de faptul că reclamantul nu a acționat cu intenția   specifică actelor teroriste. De asemenea, a solicitat reducerea pedepsei   aplicate reclamantului.   76. Prin decizia penală nr. 975 din 22 februarie 2007, Înalta Curte de   Casație și Justiție a constatat grațierea pedepselor aplicate pentru infracțiunea   de rupere de sigiliu prin Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind grațierea     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   unor pedepse, menținând însă pedeapsa pronunțată de curtea de apel. Decizia   a fost pronunțată într-un complet de judecată din care făcea parte doamna   judecător C.J.   F. Acțiuni împotriva Baroului București   77. La 16 noiembrie 2005, reclamantul a introdus la instanțele   administrative o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului   București. Acesta a susținut că, în cursul procesului penal îndreptat împotriva   sa, nu a beneficiat de asistență judiciară adecvată din partea avocaților   desemnați din oficiu de barou.   78. Prin sentința din 21 decembrie 2005, Secția de contencios   administrativ și fiscal a Tribunalului București a respins acțiunea, constatând   că reclamantul nu intenționa să conteste un act administrativ.   79. Printr-o decizie definitivă din 26 iunie 2006, Curtea de Apel București   a casat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate   pentru lipsa motivării în termenul stabilit de lege.   80. La 25 martie 2008, reclamantul a introdus la Tribunalul București o   nouă acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului București și a   avocatului C.I. Cauze este în curs de judecată pe fond în fața instanțelor   naționale.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   A. Dispozițiile relevante din Codul penal cu privire la pedepsele   complementare și accesorii   81. Dispozițiile relevante din Codul penal („C. pen.”) privind pedepsele   complementare și accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale sunt   descrise în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României (nr. 46572/99,   pct. 21, 28 septembrie 2004). Art. 71 C. pen. a fost modificat prin Legea   nr. 278/2006, intrată în vigoare la 11 august 2006, aplicarea pedepsei   accesorii care consta în interzicerea dreptului prevăzut în art. 64 lit. d) fiind   de acum încolo lăsată la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de   procesul penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Potrivit noului text al   art. 71 C. pen., pentru a decide cu privire la aplicarea pedepsei accesorii   constând în interzicerea exercitării drepturilor părintești, instanțele trebuie să   țină seama de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurările cauzei, de   persoana infractorului și de interesele copilului.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   B. Ordinul nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor   privind deținuții cu grad sporit de periculozitate   82. Acest ordin, adoptat la 10 octombrie 2003, este redactat astfel în părțile   relevante:   „I. Clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate:   1. La clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate, trebuie   să se țină seama, în principiu, de următoarele elemente:   a) natura infracțiunii, circumstanțele în care a fost săvârșită și durata pedepsei;   b) conduita deținuților înainte de arestare și în timpul cercetărilor;   c) informațiile strânse în cursul unei pedepse executate deja, în cursul unei perioade   de izolare sau în cursul cazării într-o altă unitate;   d) conduita din timpul detenției [...]   5. Se alcătuiesc dosare de evaluare și de intervenție socio-educativă pentru toți   deținuții clasificați în această categorie [...]   6. Pe baza dosarului de evaluare și de intervenție socio-educativă, comisia examinează   lunar conduita deținuților clasificați în această categorie și prezintă   comandantului/directorului unității propuneri de menținere în sau scoatere din această   categorie a anumitor deținuți [...]   III. Măsurile de siguranță și aplicarea regimului de executare a pedepselor privative   de libertate   1. Deținuții din această categorie se cazează în secții și camere separate. Camerele, pe   cât posibil de cel mult 10 locuri, se dotează ca celelalte spații de locuit, cu uși și sisteme   de închidere de maximă siguranță. Acestea sunt sub supraveghere în permanență, [...]   2. [...] Deținuții sunt supuși în mod obligatoriu unor percheziții corporale amănunțite   la intrarea în/ieșirea din cameră.   4. În fiecare zi, în timpul ieșirii deținuților la plimbare sau pentru alte activități, se   controlează camerele, barele de la ferestre și sistemele de închidere a ușilor [...].   Activitatea de plimbare a acestei categorii de deținuți se desfășoară în locuri special   amenajate, [...] separat de ceilalți deținuți.   5. Sub supravegherea adjunctului unității, în fiecare săptămână deținuții sunt   percheziționați, iar camerele sunt verificate în detaliu, acordându-se o atenție deosebită   barelor, grupurilor sanitare, pereților, podelelor, tavanelor, instalațiilor, paturilor și   saltelelor etc. [...]   7. Activitățile prevăzute în programul zilnic aprobat se desfășoară separat de ceilalți   deținuți; se prevăd supravegherea și însoțirea de către un număr suficient de polițiști   pentru a preveni incidentele. [...]     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   10. [...] Vizitele se desfășoară, în principiu, în cabină, cu supravegherea atentă a   acestei activități. Comandantul/directorul unității, în anumite situații, poate să aprobe   vizita normală, la masă [...]   IV. Transferul deținuților cu grad sporit de periculozitate la organele judiciare, spitale,   dispensare și orice alt loc în afara penitenciarului:   3. [...] Deținuților din această categorie li se vor aplica mijloace de imobilizare sigure   în timpul deplasării cu mijloace de transport la organe judiciare, spitale, dispensare sau   alte locuri în afara locului de deținere. În instanțe, această măsură se aplică atunci când   deținutul este transportat din camera de deținere în boxa prevăzută în sala de judecată,   precum și pe durata procesului, președintele completului de judecată fiind informat cu   privire la această măsură. Dacă acesta din urmă o dispune, mijloacele de imobilizare se   vor scoate. [...]”   83. În Ordinul nr. 3131/2003 al Ministrului Justiției privind durata și   periodicitatea vizitelor deținuților, în vigoare de la 26 noiembrie 2003 până la   decembrie 2007, se prevedea că persoanele arestate preventiv au dreptul   să primească patru vizite pe lună, durata fiind de la 30 de minute până la 2   ore.   84. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor   dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost publicată în   Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 și a intrat în vigoare la 18 octombrie 2006.   Potrivit art. 20 alin. (1) din lege, persoanele condamnate la pedeapsa   închisorii mai mare de 15 ani sunt din oficiu încadrate ca periculoase și li se   aplică regimul de maximă siguranță. În paralel, art. 20 alin. (2) prevede că „în   mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și   persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în   regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate” (adică regimul   închis). Potrivit art. 26 din aceeași lege, schimbarea regimului de executare a   pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de   severitate se face la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei   pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de   libertate „dacă persoana condamnată a avut o bună conduită și a făcut eforturi   serioase pentru reintegrare socială”. Legea nu prevede o anumită perioadă de   așteptare până când se poate relaxa regimul aplicat unui deținut.   II. DREPTUL INTERNAȚIONAL RELEVANT   85. Părțile relevante din Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de   Miniștri către statele membre cu privire la Regulile europene privind   penitenciarele, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt prezentate în Enea   împotriva Italiei [(MC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...].   86. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea   Torturii (CPT) formulate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din   România, precum și observațiile generale ale CPT, sunt prezentate pe scurt în     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie   2007).   87. Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei efectuate în   februarie 1999 în mai multe penitenciare, inclusiv Penitenciarul București-   Jilava, s-a încheiat astfel:   „Condițiile de detenție ale marii majorități a deținuților din aceste unități erau   mizerabile. [...] Gradul de suprapopulare a dus la condiții de detenție care reprezentau   o atingere, chiar un afront, adus demnității umane. De fapt, marea majoritate a   deținuților erau supuși unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiții   materiale precare, lipsă de activități – ceea ce ar merita cu ușurință calificativul de   tratament inuman și degradant. [...] Lipsa drastică de spațiu vital și insuficiența paturilor   generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deținuților. Cu titlu de   exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un număr de până la 8 deținuți trebuiau să împartă   celule de 13 m², și între 35 și 40, celule între 20 m² și 35 m². În plus, lenjeria de pat era   cel mai adesea de proastă calitate, murdară și uzată. În plus, numeroase celule erau   murdare […]”   88. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secție din Penitenciarul   București-Jilava destinată deținuților încadrați ca periculoși (raport publicat   la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularitățile constatate cu   ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secția în cauză,   inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condițiile de igienă. Partea   relevantă a acestui raport care descrie ca „îngrozitoare” condițiile materiale   de detenție din secția destinată deținuților periculoși din Penitenciarul   București-Jilava, este inclusă în cauza Eugen Gabriel Radu împotriva   României (nr. 3036/04, pct. 15, 13 octombrie 2009).   89. Partea relevantă din raportul CPT referitoare la măsurile de siguranță   pentru deținuții periculoși are următorul cuprins:   „[...] 74. CPT dorește să își exprime îngrijorarea cu privire la prezența permanentă a   grupei speciale de intervenție echipate cu cagule în anumite secții de deținere. [...]   delegația a constatat în Penitenciarul București-Jilava că membrii echipați cu cagule din   grupa de intervenție, cărora le erau repartizate în permanență sarcinile de supraveghere,   escortă și percheziție în secția de deținere destinată deținuților încadrați ca periculoși,   impuneau acolo o atmosferă foarte apăsătoare. Ar trebui adăugat că membrii grupelor   de intervenție erau îmbrăcați în uniformă neagră foarte distinctă și dotați cu bastoane și   spray iritant perfect vizibile [...]   În scrisoarea din 26 octombrie 2006, autoritățile române au subliniat că, în urma   vizitei, s-au luat măsuri pentru ca acestor grupe să nu li se mai atribuie sarcini de   supraveghere, percheziție și escortă a deținuților în penitenciare. Acesta este un progres   care merită salutat. Cu toate acestea, autoritățile române nu par să fi luat măsuri în ceea   ce privește purtarea cagulei de către membrii acestor grupe [...]   d. măsuri de siguranță   101. CPT a comunicat deja observațiile sale cu privire la prezența permanentă, în   secția destinată deținuților încadrați ca periculoși în Penitenciarul București-Jilava, a   membrilor unei grupe de intervenție echipați cu cagulă și înarmați, care avea sarcini de   supraveghere, escortă și percheziție. În acest sens, Comitetul face trimitere la pct. 74.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   102. CPT are rezerve serioase cu privire la practica observată în Penitenciarul   București-Jilava, constând în încătușarea sistematică, din momentul scoaterii din   camere, a celor condamnați la detențiune pe viață și a altor deținuți încadrați ca   periculoși. [...] În opinia CPT, este inacceptabilă recurgerea sistematică la mijloace de   constrângere fără o evaluare individualizată a riscurilor. În scrisoarea din 26 octombrie   2006, autoritățile române au informat Comitetul că imobilizarea cu cătușe a deținuților   se efectuează doar în mod excepțional și la decizia directorului unității [...]   f. clasificarea deținuților considerați periculoși   108. [...] Procedurile de clasificare a deținuților considerați periculoși și de   reexaminare a statutului acestora au fost definite printr-un regulament intern specific,   emis de Administrația Națională a Penitenciarelor. Conform acestui regulament,   deținuții pot fi clasificați ca periculoși prin decizia unei comisii speciale [...] Clasificarea   deținuților ca periculoși se reexaminează la fiecare 3 luni. Această reexaminare se   efectuează pe baza dosarului deținutului și a unei evaluări efectuate de psiholog. Se iau   în considerare comportamentul și atitudinea deținutului, precum și participarea sa la   activități educative și culturale.   Întrevederile cu membrii personalului și examinarea diverselor dosare ale deținuților   încadrați ca periculoși au arătat că formalitățile impuse de regulamentul sus-menționat   au fost respectate în practică, în general, în toate unitățile vizitate.   Cu toate acestea, delegația a observat o serie de deficiențe majore ale sistemului   actual. În special, deciziile de clasificare și, mai ales, de menținere a clasificării păreau   adesea stereotipizate. Motivele lor erau menționate rar, sau chiar deloc. În plus, deținuții   în cauză nu aveau nicio întrevedere cu comisia înainte de adoptarea unei decizii în   privința lor, nu primeau o copie a deciziei și nu erau informați întotdeauna cu privire la   posibilitatea de a contesta măsura în instanță și modul în care puteau să facă acest lucru.   Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, în practică, deciziile comisiei au fost rareori   atacate.   CPT recomandă autorităților române să revizuiască procedurile de clasificare a   deținuților în ceea ce privește gradul de periculozitate al acestora, precum și procedurile   de revizuire a statutului acestora, având în vedere observațiile de mai sus [...]”   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE   90. Reclamantul se plânge de faptul că a fost clasificat ca deținut periculos   din cauza naturii faptelor pentru care a fost urmărit penal și că a fost supus   regimului penitenciar impus acestei categorii de deținuți. În plus, denunță   condițiile inumane în care a fost deținut în Penitenciarul București-Jilava, în   special supraaglomerarea camerelor. Reclamantul invocă art. 3 din   Convenție, care prevede următoarele:     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori   degradante.”   91. Guvernul contestă acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   92. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul   art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă   niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat   admisibil.   B. Cu privire la fond   93. Curtea constată că acest capăt de cerere are trei elemente: pe de o parte,   reclamantul se plânge că a fost încadrat în categoria deținuților periculoși; pe   de altă parte, se plânge că a fost supus unui regim penitenciar strict; de   asemenea, se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare din   Penitenciarul București-Jilava. Curtea le va examina pe rând.   1. Încadrarea reclamantului în categoria deținuților periculoși   a. Argumentele părților   94. Reclamantul se plânge în primul rând că a fost încadrat automat în   categoria deținuților periculoși, această decizie fiind întemeiată exclusiv pe   natura faptelor imputate și a infracțiunilor pentru care a fost urmărit penal.   Subliniază că în niciun moment comportamentul său nu a fost luat în   considerare de administrația penitenciarului, deși în timpul șederii sale în   penitenciar nu a fost niciodată violent.   95. Reclamantul susține, de asemenea, că încadrarea sa în categoria   deținuților periculoși a avut consecința deținerii sale alături de persoane   condamnate definitiv, deși se afla doar în arest preventiv. Subliniază, de   asemenea, că a fost supus unui regim penitenciar mai strict, care includea   percheziții corporale inopinate cel puțin o dată pe săptămână, drept de vizită   limitat la 30 de minute, exercitat în prezența agenților echipați cu cagule și   prin dispozitive de separare din sticlă, o plimbare cu o durată de doar o   jumătate de oră pe zi, percheziție corporală automată la fiecare ieșire din   penitenciar și purtarea cătușelor. Potrivit reclamantului, efectul cumulativ al   acestor măsuri repetitive se interpretează ca rele tratamente, contrare art. 3   din Convenție.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   96. În final, reclamantul subliniază că măsurile de siguranță suportate de   deținuții periculoși au fost criticate de CPT în raportul său întocmit în urma   unei vizite la Penitenciarul București-Jilava în 2006, la scurt timp după   șederea sa în acel penitenciar (supra, pct. 89).   97. După ce a făcut referire la principiile stabilite în jurisprudența Curții   cu privire la relele tratamente, Guvernul constată, cu titlu introductiv, că   instanțele naționale au declarat ca întemeiată decizia de a-l clasifica pe   reclamant în categoria deținuților periculoși (supra, pct. 34). Potrivit acestuia,   măsura a fost justificată de natura infracțiunilor imputate reclamantului, și   anume tentativă de omor și acte de terorism. Acesta constată că măsura în   litigiu și restrângerile care decurg din încadrarea unui deținut în categoria   deținuților periculoși au o bază legală în dreptul intern, și anume Ordinul   nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor, al cărui scop este   asigurarea siguranței în penitenciare.   98. În continuare, Guvernul consideră că regimul penitenciar aplicat   reclamantului în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși nu   atinge nivelul de gravitate necesar pentru a aduce atingere art. 3 din   Convenție. Astfel, în ceea ce privește perchezițiile corporale la care a fost   supus reclamantul, aceasta consideră că, spre deosebire de alte cauze   examinate de Curte, în prezenta cauză, reclamantul intenționează să conteste   doar periodicitatea acestora. Potrivit Guvernului, periodicitatea perchezițiilor,   definită în ordinul sus-menționat, corespundea unor imperative de siguranță,   acestea având loc după ce reclamantul a intrat în contact fie cu persoane din   exterior, fie cu alți deținuți. Subliniază, de asemenea, că perchezițiile   corporale nu constituiau o regulă și că perchezițiile corporale zilnice, în   timpul cărora deținuții erau obligați să se dezbrace parțial, se efectuau cu   respectarea demnității umane și a intimității deținuților.   99. În ceea ce privește mijloacele de siguranță folosite în timpul   deplasărilor în exteriorul penitenciarului, Guvernul precizează că reclamantul   a fost imobilizat doar cu cătușe. Subliniază că reclamantul nu a demonstrat că   purtarea cătușelor urmărea să îl înjosească ori să îl umilească sau că l-a afectat   fizic. În mod similar, consideră că restrângerea dreptului la vizită la   efectuarea de vizite în cabină în prezența agenților echipați cu cagulă nu a   avut ca scop umilirea reclamantului, ci doar asigurarea siguranței unității și   nu a adus atingere confidențialității conversațiilor. A menționat că vizitele   puteau dura între o jumătate de oră și 2 ore, în funcție de numărul de vizitatori   și de spații disponibile. În plus, durata plimbării reclamantului putea ajunge   până la o oră.   100. În fine, referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul   consideră că regimul la care a fost supus reclamantul nu este disproporțional   în raport cu faptele imputate.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   b. Motivarea Curții   i) Principii generale   101. Curtea reafirmă pentru început că art. 3 din Convenție consacră una   dintre cele mai importante valori ale societăților democratice. Acesta interzice   în termeni absoluți tortura și tratamentul sau pedepsele inumane ori   degradante, indiferent de circumstanțele și acțiunile victimei [Labita   împotriva Italiei (MC) nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV], chiar și în   cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului și a crimei   organizate [Ramirez Sanchez împotriva Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 115,   CEDO 2006-IX].   102. Curtea amintește de asemenea jurisprudența sa conform căreia, pentru   a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim   de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esență; ea depinde   de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele   sale fizice sau mintale precum și, uneori, de sex, vârstă, starea de sănătate a   victimei etc. (a se vedea, printre altele, Enea, citată anterior, pct. 55).   103. Curtea a statuat deja că, pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o   însoțește să fie calificat(ă) drept „inuman(ă)” sau „degradant(ă)”, suferința   sau umilirea trebuie să le depășească pe cele pe care le implică în mod   inevitabil o anumită formă de tratament legitim sau de pedeapsă legitimă [a   se vedea V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO   1999-IX; și Enea, citată anterior, pct. 56]. Deși este necesar să se ia în   considerare chestiunea dacă scopul tratamentului a fost de a umili sau de a   înjosi victima, absența unui astfel de scop nu poate exclude definitiv   constatarea unei încălcări a art. 3 (Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95,   pct. 74, CEDO 2001-III; și Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99,   pct. 101, CEDO 2002-VI).   104. Deși măsurile privative de libertate implică adesea un element de   suferință sau umilire, nu se poate spune că detenția într-un penitenciar de   maximă siguranță, fie ca măsură provizorie, fie în urma unei condamnări   penale, ridică în sine o problemă în raport cu art. 3 din Convenție (Van der   Ven împotriva Țărilor de Jos, nr. 50901/99, pct. 50, CEDO 2003-II). Sarcina   Curții se limitează la examinarea situației personale a reclamantului care a   fost supus regimului în litigiu (Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 34-   37, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). În această privință, Curtea a   subliniat că, deși considerente de ordin public pot determina statele să   înființeze penitenciare de maximă siguranță pentru anumite categorii de   deținuți, art. 3 din Convenție le obligă totodată să se asigure că fiecare   persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității   umane, că modurile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei   suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil   de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale   privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 92-94,   CEDO 2000-XI]. În plus, măsurile luate în cadrul detenției trebuie să fie   necesare pentru atingerea scopului legitim urmărit (Frérot împotriva Franței,   nr. 70204/01, 12 iunie 2007, pct. 37).   105. Pentru a evalua dacă o astfel de măsură poate intra sub incidența art. 3   într-o anumită cauză, este necesar să se țină seama de împrejurările cauzei, de   gravitatea măsurii, de durata acesteia, de obiectivul urmărit de aceasta și de   efectele sale asupra persoanei în cauză (Van der Ven, citată anterior, pct. 51).   La evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se ia în considerare   efectele cumulate ale acestora (Lorsé și alții împotriva Țările de Jos,   nr. 52750/99, pct. 74, 4 februarie 2003).   ii) Aplicarea în prezenta cauză   106. Revenind la circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul   urmărește să critice faptul că modul în care a fost clasificat în categoria   deținuților periculoși și regimul care i-a fost aplicat în consecință au adus   atingere drepturilor sale garantate de art. 3 din Convenție.   107. Curtea constată, de asemenea, că raportul CPT întocmit în urma   vizitei la Penitenciarul București-Jilava în 2006, la un an după șederea   reclamantului în acest penitenciar, conține o descriere a criteriilor de   clasificare a unui deținut în categoria deținuților periculoși, precum și a   măsurilor de siguranță aplicate (supra, pct. 89). Cu toate acestea, Curtea   consideră că răspunsul la întrebarea dacă reclamantul a fost sau nu supus unui   tratament contrar art. 3 din Convenție depinde de măsura în care acesta a fost   afectat personal.   α Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși   108. În ceea ce privește primul element al capătului de cerere formulat de   reclamant, Curtea consideră că, cu excepția cazului în care este arbitrară,   decizia de clasificare a unui deținut într-o anumită categorie de regim   penitenciar nu intră în sine sub incidența art. 3 din Convenție.   109. În această privință, Curtea amintește că reclamantul a fost încadrat în   categoria deținuților periculoși, avându-se în vedere natura faptelor imputate,   în temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor.   Ordinul nr. 383/2003 prevedea, printre alte criterii pentru clasificarea unui   deținut în categoria deținuților periculoși, natura infracțiunii, circumstanțele   în care a fost săvârșită aceasta și durata pedepsei aferente. În prezenta cauză,   atât administrația penitenciarului, cât și Judecătoria București au considerat   că aceste criterii sunt suficiente pentru a-l clasifica pe reclamant în categoria   deținuților periculoși (supra, pct. 34).   110. Curtea observă că prezenta cauză pare să fie diferită de cauzele   îndreptate împotriva Țărilor de Jos și Italiei citate anterior, în care, pe lângă   gravitatea infracțiunilor pentru care reclamanții au fost urmăriți penal, pentru   a justifica luarea unei astfel de măsuri, autoritățile naționale au invocat, de     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   asemenea, riscul concret de evadare și de recidivă (Van der Ven, citată   anterior; Lorsé și alții, citată anterior), riscul de a aduce atingere siguranței   penitenciarului [Salah împotriva Țărilor de Jos, nr. 8196/02, pct. 6, CEDO   2006-IX (extrase)] sau posibilitatea de a menține legături cu grupări   infracționale [Messina împotriva Italiei (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V].   Cu toate acestea, având în vedere gravitatea sporită a infracțiunilor care erau   imputate reclamantului și pentru care a fost condamnat ulterior, Curtea   acceptă decizia autorităților naționale (mutatis mutandis, Van der Ven, citată   anterior, pct. 55).   111. În continuare, Curtea constată că părțile nu au informat-o dacă s-au   efectuat reexaminări în cazul reclamantului pentru a se asigura că durata   deținerii în regim de siguranță sporită și gradul de siguranță nu depășesc   nevoile concrete. Cu toate acestea, ia act de intrarea în vigoare a Legii   nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele   judiciare în cursul procesului penal, care prevede posibilitatea ca deținuții   clasificați ca fiind periculoși să solicite și să obțină o schimbare a regimului   de executare a pedepselor privative de libertate, ținându-se seama de persoana   acestora (supra, pct. 84). Prin urmare, reclamantul are posibilitatea de a   solicita instanțelor naționale reexaminarea regimului de executare a   pedepselor privative de libertate.   112. În speță, în opinia Curții, clasificarea reclamantului în categoria   deținuților periculoși cu posibilitatea de a obține o reexaminare pe baza   criteriilor care țin seama de conduita sa nu atinge pragul de gravitate pentru a   aduce atingere în sine art. 3 din Convenție.   β Regimul penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale   în categoria deținuților periculoși   113. Reclamantul se plânge de regimul penitenciar la care a fost supus în   urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși. Nu s-a contestat   faptul că, după ce a fost clasificat în această categorie, reclamantul a fost   supus unor măsuri de siguranță foarte stricte.   114. Curtea constată că reclamantul a fost cazat într-o cameră alături mai   mulți condamnați definitivi și că dreptul său la plimbare zilnică și de a primi   vizite a fost redus. Curtea amintește că, anterior, a susținut că izolarea   senzorială completă însoțită de izolarea socială totală poate distruge   personalitatea și constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi   justificată de cerințele de siguranță sau de alte motive. În speță, deși este   adevărat că dreptul său de a primi vizite a fost redus la patru vizite pe lună cu   o durată cuprinsă între 30 de minute și 2 ore și că nu putea să se întâlnească   cu vizitatorii săi decât în spatele unui dispozitiv de separare din sticlă, Curtea   nu poate totuși să concluzioneze că reclamantul a fost supus izolării   senzoriale sau izolării sociale complete (Messina, citată anterior; și Van der   Ven, citată anterior, pct. 31).     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   115. În ceea ce privește perchezițiile corporale, Curtea constată că, în   prezenta cauză, reclamantul nu susține că a fost victima unor polițiști de   penitenciare care au acționat în scopul umilirii sale (a contrario Valašinas   împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 117, CEDO 2001-VIII; și Iwańczuk   împotriva Poloniei, nr. 25196/94, pct. 59, 15 noiembrie 2001). Reclamantul   se limitează să spună că a fost supus percheziției corporale inopinate o dată   pe săptămână și de fiecare dată când era scos din penitenciar. Astfel, s-a plâns   de sistemul general de percheziții la care a fost supus.   116. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că un astfel de tratament nu   este în sine lipsit de legitimate: perchezițiile corporale, chiar și complete, se   pot dovedi uneori necesare pentru a asigura siguranța într-un penitenciar –   inclusiv cea a deținutului însuși –, pentru apărarea ordinii sau prevenirea   infracțiunilor (a se vedea, citate anterior, hotărârile Valašinas, pct. 117, Van   der Ven, pct. 60 și Lorsé, pct. 72). În plus, nu se poate spune că, în principiu,   o astfel de percheziție implică un grad de suferință sau de umilire care   depășește inevitabilul (Frérot, citată anterior, pct. 40).   117. Totuși, este cert că perchezițiile corporale, pe lângă faptul că trebuie   să fie „necesare” pentru a atinge unul dintre aceste scopuri urmărite (Ramirez   Sanchez, citată anterior, pct. 119), trebuie să fie efectuate în conformitate cu   „proceduri adecvate” (a se vedea, de exemplu, Valašinas, citată anterior).   Astfel cum s-a menționat mai sus, pentru a stabili dacă s-a depășit pragul de   gravitate dincolo de care o formă de rele tratamente intră sub incidența acestei   dispoziții, este necesar să se țină seama de datele în ansamblu ale fiecărei   cauze. Astfel, Curtea a concluzionat că s-a depășit acest prag în cazul   perchezițiilor corporale complete care au fost efectuate, fiecare, în   conformitate cu procedurile obișnuite, pe motiv că o astfel de percheziție se   efectua în fiecare săptămână, în mod sistematic, de rutină și fără o justificare   clară referitoare la comportamentul reclamantului (Van der Ven, citată   anterior, pct. 58 și urm.; și Lorsé, citată anterior, 70).   118. În prezenta cauză, părțile nu contestă faptul că reclamantul a fost   supus unor percheziții corporale inopinate în fiecare săptămână și la fiecare   ieșire din penitenciar, precum și perchezițiilor corporale la fiecare ieșire   din/intrare în cameră.   119. Curtea constată că Ordinul nr. 383/2003 care reglementează măsurile   de siguranță aplicabile deținuților periculoși precizează că perchezițiile   corporale trebuie efectuate sistematic în cazul deținuților care intră și ies din   camerele lor, indiferent de motivul deplasării, precum și o dată pe săptămână,   în timpul percheziției camerei. Ordinul nu precizează împrejurările în care   percheziția este integrală sau parțială. Cu toate acestea, așa cum reiese dintr-   o scrisoare din 17 decembrie 2008 din partea Direcției Generale a   Penitenciarelor adresată Guvernului, percheziția săptămânală îl obliga pe   reclamant să se dezbrace complet, iar în timpul percheziției efectuate de   fiecare dată când deținutul ieșea din sau intra în camera sa trebuia să se   dezbrace parțial. De asemenea, dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   reiese că în timpul deplasării reclamantului în exteriorul penitenciarului,   se efectuau percheziții corporale amănunțite indiferent de motivul deplasării   (supra, pct. 18).   120. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este uimită de faptul că, deși   ordinul sus-menționat nu diferențiază sau nu descrie modul în care trebuie să   se efectueze perchezițiile, în practică s-au aplicat diferite metode de   percheziție, mai mult sau mai puțin intruzive în intimitatea corporală. Astfel,   deși textul menționează „percheziții corporale amănunțite”, nu s-a stabilit în   ce circumstanțe deținuții erau obligați să se dezbrace complet sau parțial,   acest element părând să fi fost la latitudinea personalului penitenciarului   (mutatis mutandis, Frérot, citată anterior, pct. 46). Curtea poate înțelege că,   în astfel de circumstanțe și într-un domeniu atât de sensibil, persoanele private   de libertate, precum reclamantul, pot avea sentimentul că sunt victime ale   unor măsuri arbitrare.   121. Curtea constată, mai presus de toate, că, deși unele din perchezițiile   corporale efectuate la ieșirea din penitenciar ar putea avea o justificare legată   de siguranță, reclamantul era obligat să se supună perchezițiilor corporale   inopinate o dată pe săptămână. Natura sistematică a acestor percheziții   săptămânale nu este pusă în discuție de către părți. În opinia Curții, aceste   percheziții erau de rutină și nu aveau nicio justificare legată de   comportamentul reclamantului, mai ales că autoritățile nu descoperiseră   vreodată ceva în timpul unei percheziții corporale asupra reclamantului   (mutatis mutandis, Van der Ven, citată anterior, pct. 58; și Wieser împotriva   Austriei, nr. 2293/03, pct. 40, 22 februarie 2007).   122. În final, Curtea constată că, în timpul detenției reclamantului în secția   deținuților periculoși din Penitenciarul București-Jilava, polițiști de   penitenciare echipați cu cagule efectuau perchezițiile și stăteau aproape de   deținuți în timpul vizitelor (supra, pct. 89 și 99). Cu îngrijorare, Curtea   consideră că este de intimidare această practică care, fără a intenționa să îl   umilească pe reclamant, îi putea provoca un sentiment de anxietate. Deși este   adevărat că, potrivit raportului CPT, această practică nu mai este de   actualitate, rămâne totuși faptul că reclamantul a trebuit să i se supună în   timpul detenției sale în Penitenciarul București-Jilava.   123. Având în vedere faptul că reclamantul era deja supus unui mare   număr de măsuri de control, Curtea consideră că practica perchezițiilor   corporale săptămânale la care a fost supus, deși nu exista niciun imperativ de   siguranță convingător, i-au putut provoca sentimente de natură să îl umilească   și să îl înjosească.   124. În concluzie, Curtea constată că regimul penitenciar la care a fost   supus reclamantul în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși   echivalează în prezenta cauză cu un tratament contrar art. 3 din Convenție.   Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   2. Condițiile materiale de detenție din Penitenciarul București-Jilava   a. Argumentele părților   125. Reclamantul se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare   din Penitenciarul București-Jilava, în special de supraaglomerare. Acesta   arată că, în mod constant, spațiul său vital a fost sub standardele stabilite de   Curte și de CPT. Susține că în cameră erau cazați mai mulți deținuți decât   numărul de paturi disponibile și că spațiul de locuit era redus și mai mult de   mobilier și de obligația deținuților de a-și desfășura toate activitățile   gospodărești în cameră. Face referire la constatările făcute de CPT în   rapoartele sale în urma vizitei la Penitenciarul București-Jilava și la cele   făcute de APADOR-CH într-un raport întocmit în urma unei vizite la același   penitenciar în 2003. Reclamantul subliniază că supraaglomerarea este o   problemă cu caracter sistemic în România.   126. Guvernul face referire la faptele relevante ale cauzei. Acesta   consideră că raportul întocmit de APADOR-CH nu poate fi reținut ca probă   a afirmațiilor reclamantului, întrucât această organizație a reprezentat mai   mulți reclamanți în fața Curții.   b. Motivarea Curții   127. Curtea amintește, în primul rând, că art. 3 din Convenție impune   statului să se asigure că fiecare persoană este deținută în condiții care sunt   compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu   supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care   depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama   de cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului   sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła, citată anterior, pct. 92-94). La   evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se țină seama de efectele   cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului   (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).   128. Curtea constată că reclamantul se plânge de condițiile materiale, în   special de supraaglomerare, pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției   sale timp de aproximativ 15 luni în Penitenciarul București-Jilava. Curtea   consideră că susținerile reclamantului sunt „credibile”, având în vedere faptul   că reflectă realități descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma   vizitelor sale în penitenciarul respectiv (supra, pct. 87-88). În această privință,   Curtea constată că, în prezenta cauză, dispune de elemente suficiente pentru   a-și forma o opinie privind capătul de cerere formulat de reclamant, fără a fi   necesar să ia în considerare raportul întocmit de APADOR-CH la care se   referă reclamantul.   129. Curtea constată că, în Penitenciarul București-Jilava, reclamantul a   împărțit cu alți 19 deținuți o cameră de 9 paturi (supra, pct. 38). Acest fapt nu   a fost contrazis de Guvern. Deși perioada în care a rămas în această cameră     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   nu este specificată de părți, Curtea deduce din aceste date că, cel puțin pentru   o perioadă de timp, reclamantul s-a confruntat cu o supraaglomerare gravă în   penitenciar. Într-adevăr, fiecare dintre persoanele cazate în aceeași cameră cu   reclamantul dispunea de un spațiu de aproximativ 0,75 m². Curtea constată,   de asemenea, că, deși reclamantul nu a fost nevoit să împartă patul, spațiul   prevăzut pentru un deținut a variat între 1,50 și 1,57 m², ceea ce este cu mult   sub norma recomandată în raportul CPT (4 m²) întocmit la finalul ultimei sale   vizite în unitățile penitenciare românești, inclusiv Jilava. În plus, consideră că   este oportun să se ia în considerare faptul că acest spațiu era în realitate redus   și mai mult din cauza prezenței mobilierului, care micșora camerele (Viorel   Burzo împotriva României, nr. 75109/01 și 12639/02, pct. 98, 30 iunie 2009;   și Brândușe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 49, 7 aprilie 2009). De   asemenea, reclamantul stătea în interior în cea mai mare parte a zilei,   beneficiind de o plimbare în curtea penitenciarului doar pentru un timp foarte   scurt în fiecare zi.   130. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, din cauza supraaglomerării   din penitenciare, reclamantul, aflat în arest preventiv, era obligat să împartă   camera cu condamnați, condițiile sale de detenție încălcând astfel legislația   națională (supra, pct. 20 și 22). După cum a observat deja Curtea, efectul   cumulativ al supraaglomerării și al cazării intenționate a unei persoane într-o   cameră împreună cu deținuți care ar putea prezenta un pericol pentru acesta   ar putea ridica o problemă în raport cu art. 3 din Convenție (Gorea împotriva   Moldovei, nr. 21984/05, pct. 47, 17 iulie 2007). Este adevărat că, în prezenta   cauză, reclamantul nu a făcut plângere la instanțele naționale cu privire la un   comportament periculos concret din partea codeținutilor condamnați. Cu   toate acestea, în contextul cauzei și în special având în vedere constatarea   instanțelor naționale (a contrario Gorea, citată anterior, pct. 47 in fine), faptul   de a fi deținut împreună cu condamnați poate constitui o circumstanță   agravantă.   131. Curtea ia act de faptul că CPT, în raportul pe care l-a întocmit în urma   vizitei în secția deținuților periculoși din Penitenciarul București-Jilava, la un   an după transferul reclamantului la Penitenciarul Rahova, a descris condițiile   materiale de detenție din unitatea vizitată ca fiind „îngrozitoare”.   132. Curtea reamintește că a concluzionat deja în multe cauze că a fost   încălcat art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual   suficient [a se vedea, printre altele, Măciucă împotriva României,   nr. 25763/03, pct. 24 și urm., 26 mai 2009; Petrea împotriva României,   nr. 4792/03, pct. 45 și urm., 29 aprilie 2008, Seleznev împotriva Rusiei,   nr. 15591/03, pct. 46-47, 26 iunie 2008; și Khoudoyorov împotriva Rusiei,   nr. 6847/02, pct. 104 și urm., CEDO 2005-X (extrase)], în special în cazul   secției respective din Penitenciarul București-Jilava (Eugen Gabriel Radu   împotriva României, nr. 3036/04, pct. 30 și urm., 13 octombrie 2009). Curtea   admite că, în prezenta cauză, nu există nimic care să arate că a existat o   intenție reală de umilire sau de înjosire a reclamantului. Cu toate acestea, lipsa     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea   consideră că, în speță, condițiile de detenție pe care reclamantul a trebuit să   le suporte timp de aproape 15 luni cu siguranță l-au supus unor încercări de o   intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.   133. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că condițiile   de detenție a reclamantului, în special supraaglomerarea din camera sa,   combinate cu durata detenției sale în astfel de condiții, sunt echivalente cu un   tratament degradant.   Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN   CONVENȚIE   134. Reclamantul consideră că deținerea sa împreună cu condamnați, deși   era doar arestat preventiv, i-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, și   invocă art. 6 § 2, care prevede următoarele:   „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția   sa va fi legal stabilită”.   135. Deși, în urma schimbării încadrării dată faptelor de către Curte, aceste   susțineri ale reclamantului au fost comunicate Guvernului în raport cu art. 5   § 1 din Convenție, având în vedere observațiile părților, acestea vor fi   examinate în raport cu art. 6 § 2 din Convenție, astfel cum a indicat   reclamantul.   136. Reclamantul consideră că s-a adus atingere dreptului său la prezumția   de nevinovăție prin faptul că a fost clasificat în categoria deținuților periculoși   și a fost deținut împreună cu condamnați. Subliniază că astfel a fost tratat ca   o persoană condamnată, deși se afla doar în arestare preventivă.   137. Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră   că aplicarea unui anumit regim de executare a pedepselor privative de   libertate nu contravine prezumției de nevinovăție.   138. Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție nu se poate   interpreta ca împiedicând aplicarea unei măsuri de arestare preventivă,   aceasta din urmă fiind prevăzută la art. 5 § 1 lit. c) din Convenție [Musumeci   împotriva Italiei (dec.) nr. 33695/96, 17 decembrie 2002; și Enea împotriva   Italiei (dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004]. Cu toate acestea, Curtea nu   poate exclude posibilitatea de a pune în discuție principiul prezumției de   nevinovăție, în cazul în care motivele care au stat la baza deciziei de a caza   arestații preventivi împreună cu condamnații definitivi ar reflecta voința   autorităților de a-i trata pe arestații preventivi ca pe condamnați. Însă în   prezenta cauză nu există nicio probă în dosar pentru a ajunge la o astfel de   concluzie. În plus, Curtea constată că a luat în considerare aceste susțineri ale   reclamantului în cadrul examinării respectării art. 3 de mai sus (supra,   pct. 130). Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este vădit     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   nefondat și că trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din   Convenție.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ȘI ART. 6 § 3   DIN CONVENȚIE   139. Reclamantul invocă o serie de încălcări ale principiilor unui proces   echitabil și ale dreptului la apărare, garantate de art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c)-   d) din Convenție, în care se prevăd în special următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către   o instanță independentă și imparțială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei   acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”   [...]   3. Orice acuzat are, în special, dreptul:   [...]   c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune   de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un   avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;   d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea   martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării [...]”   140. Guvernul contestă acest argument.   141. Curtea amintește că cerințele de la art. 6 § 3 constituie aspecte   specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestei   dispoziții [Van Geyseghem împotriva Belgiei (MC), nr. 26103/95, pct. 27,   CEDO 1999-I] Este așadar necesar să examineze capetele de cerere formulate   de reclamant în raport cu § 3 coroborat cu principiile inerente din § 1. Astfel,   Curtea va examina pe rând diferitele capete de cerere formulate de reclamant   în această privință.   A. Cu privire la neacordarea de asistență judiciară   142. Reclamantul s-a plâns că avocații desemnați din oficiu i-au oferit o   apărare doar de formă, refuzând să exercite toate căile de atac de care   dispuneau ori să recurgă la alte mijloace de apărare.   1) Argumentele părților   143. Reclamantul consideră că avocații desemnați din oficiu pentru a-l   asista în cursul procesului nu i-au oferit o apărare efectivă. Acesta susține că   acordul său, în cursul procesului, de a fi reprezentat de avocați desemnați din   oficiu nu a fost decât consecința faptului că, din lipsă de mijloace, nu a putut     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   angaja un avocat. Acesta subliniază că, în cursul procesului, a preferat uneori   să se apere singur ca urmare a caracterului necorespunzător al apărării oferite   de avocații din oficiu.   144. Reclamantul subliniază, de asemenea, că avocații din oficiu nu au   exercitat toate căile de atac de care dispuneau și nu au elaborat o strategie   pentru apărare în cauza sa. Consideră că avocații din oficiu au fost desemnați   fără a se lua în considerare gravitatea acuzațiilor îndreptate împotriva sa.   Observă că avocații din oficiu au avut o atitudine supusă față de judecătorii   care au examinat cauza, atitudine justificată de faptul că, în opinia sa,   desemnarea lor în alte cauze depinde astfel de voința judecătorilor. Aceasta   concluzionează că instanțele naționale au tolerat reprezentarea pur formală   prin nerespectarea dreptului său la o apărare eficientă.   145. Guvernul consideră că, în prezenta cauză, nu a existat o deficiență   evidentă în activitățile avocaților din oficiu care ar fi justificat o intervenție   din partea autorităților judiciare. Arată că, în cursul urmăririi penale,   reclamantul a fost asistat de doi avocați aleși și că doar în timpul a două   audieri, cele din 24 martie și 6 august 2003, a fost reprezentat de avocați din   oficiu. De asemenea, arată că, în faza de judecată, reclamantul și-a exprimat   întotdeauna acordul de a fi asistat de un avocat desemnat din oficiu și   precizează că reclamantul s-a plâns pentru prima dată de o deficiență a   avocatului său desemnat din oficiu la 8 decembrie 2005 (supra, pct. 66). Deși   admite că reclamantul a fost asistat de mai mulți avocați din oficiu în cursul   procesului, Guvernul este de părere că acești avocați i-au asigurat   reclamantului o apărare efectivă.   2) Motivarea Curții   146. Curtea reamintește că, deși fiecărui acuzat i se recunoaște dreptul „să   se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător [...]”, art. 6 § 3 lit. c) nu   precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Astfel, acesta lasă statelor   contractante posibilitatea de a alege mijloacele care să permită sistemului lor   judiciar să îl garanteze; sarcina Curții este de a verifica dacă acea cale pe care   au urmat-o este conformă cu cerințele unui proces echitabil (Quaranta   împotriva Elveției, 24 mai 1991, seria A nr. 205, pct. 30). În această privință,   nu trebuie uitat faptul că scopul Convenției este de a „proteja drepturi nu   teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective” și că desemnarea unui apărător   nu garantează în sine eficacitatea asistenței pe care o poate acorda acuzatului   (Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, pct. 38; și   Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, seria A nr. 37, pct. 33).   147. Cu toate acestea, nu se poate imputa unui stat orice carență a unui   avocat desemnat din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față   de stat rezultă că exercitarea apărării este în esență responsabilitatea   acuzatului și a avocatului său, care este desemnat cu titlu de asistență judiciară   sau este plătit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit,   nr. 32771/96, pct. 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 lit. c) obligă autoritățile     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   naționale competente să intervină numai dacă deficiența unui avocat din   oficiu este evidentă sau dacă acestea sunt în alt mod informate suficient în   acest sens [Kamasinski împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, seria A   nr. 168, pct. 65; Czekalla împotriva Portugaliei, nr. 38830/97, pct. 60, CEDO   2002-VIII; Sannino împotriva Italiei, nr. 30961/03, pct. 49, CEDO 2006-VI;   și Hermi împotriva Italiei (MC), nr. 18114/02, pct. 96, CEDO 2006-XII].   148. În prezenta cauză, reclamantul a fost acuzat, printre altele, de acte de   terorism și tentativă de omor, fapte de o gravitate deosebită. În plus,   reclamantul era pasibil de pedeapsa închisorii și a fost condamnat la mulți ani   de închisoare. Procesul a avut așadar o anumită miză. Prin urmare, în măsura   în care reclamantul susține că nu avea mijloacele necesare pentru a folosi   serviciile unui avocat, Curtea consideră că interesele justiției impuneau ca   acesta să beneficieze de serviciile unui avocat din oficiu (mutatis mutandis   Benham împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, pct. 64, Culegere de   hotărâri și decizii 1996-III).   149. Curtea reamintește în acest sens importanța asigurării accesului la un   avocat de la prima audiere a unui suspect [Salduz împotriva Turciei (MC)   nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008]. Constată că, în prezenta cauză,   reclamantul a fost asistat în cursul urmăririi penale, pe rând, de doi avocați   aleși, care au fost prezenți la majoritatea audierilor sale, precum și la diversele   acte de urmărire penală efectuate de parchet (supra, pct. 39).   150. Curtea constată că, în faza de judecată, reclamantul a fost asistat pe   rând de mai mulți avocați desemnați din oficiu. Deși este regretabil faptul că   nu s-a asigurat o anumită continuitate în reprezentarea reclamantului, cert este   că avocații desemnați din oficiu pentru a-l reprezenta nu au fost pasivi și au   susținut efectiv cauza acestuia. Astfel, Curtea constată că avocații din oficiu   au prezentat argumente pe fond și au solicitat administrarea de probe după ce   s-au consultat cu reclamantul (supra, pct. 54, 57, 75 și 77) și că au depus   concluzii scrise la dosar (supra, pct. 53 și 57). Reclamantul a fost în măsură   să explice avocaților săi propria sa versiune a faptelor, indicând elementele   pe care intenționa să le conteste și atrăgând atenția asupra faptelor pe care   urma să se întemeieze apărarea sa (Stanford împotriva Regatului Unit, 23   februarie 1994, seria A nr. 282-A, pct. 30). În ceea ce privește faptul că   avocatul nu a formulat recurs, Curtea constată că hotărârea atacată nu era   supusă căilor de atac, după cum au precizat de altfel instanțele naționale   (supra, pct. 67). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a justificat   suficient pretinsele deficiențe ale avocaților din oficiu.   151. În plus, Curtea constată că instanțele naționale au reacționat în mod   concret și prompt atunci când dreptul la apărare al reclamantului nu a fost   respectat. În această privință, Curtea constată că s-au acordat amânări ale   judecății pentru a asigura apărarea reclamantului (pct. 56, 65 și 68). De   asemenea, consideră că, în prezenta cauză, nu se poate reține nicio dependență   a avocaților desemnați din oficiu față de instanțele judecătorești în măsura în     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   care, în conformitate cu dispozițiile legale în materie, desemnarea avocaților   din oficiu era de datoria baroului sesizat, nu a instanței.   152. Curtea constată, de asemenea, că dreptul de a alege un avocat există   numai dacă acuzatul dispune de mijloace pentru a plăti un apărător.   Beneficiarul asistenței judiciare așadar nu are dreptul de a-și alege   reprezentantul în instanță (M. împotriva Regatului Unit, nr. 9728/82, decizia   Comisiei din 15 iulie 1983, DR 36, pag. 155) și ar fi excesiv să li se impună   statelor obligația de a pune la dispoziția părților interesate avocați specializați   într-un anumit tip de litigiu.   153. În final, Curtea constată că reclamantul nu susține că nu a avut   posibilitatea de a participa efectiv la procesul îndreptat împotriva sa [a   contrario Timergaliyev împotriva Rusiei, nr. 40631/02, pct. 51, 14 octombrie   2008; și Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 230, 16   decembrie 2008]. Dimpotrivă, acesta a participat activ la proces. Astfel,   Curtea consideră că, în măsura în care reclamantul nu a fost mulțumit de   atitudinea sau de apărarea unuia dintre avocații desemnați din oficiu, ar fi   trebuit să sesizeze instanțelor naționale nemulțumirea sa în mod susținut și   argumentat cu motive relevante (supra, pct. 79).   154. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere   este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și   art. 35 § 4 din Convenție.   B. Cu privire la imposibilitatea de a pune întrebări martorilor apărării   155. Reclamantul s-a plâns că instanțele au refuzat audierea a doi martori   ai apărării, M.I. și V.T., deși el considera decisive declarațiile acestora.   1). Argumentele părților   156. Referindu-se la principiile stabilite de jurisprudența în materie,   reclamantul consideră că declarațiile martorilor apărării pe care dorea să îi   aducă pentru audiere erau necesare pentru aflarea adevărului și că refuzul   instanțelor a adus atingere dreptului la apărare.   157. Reclamantul observă că, deși a cerut instanțelor să audieze mai mulți   martori, doar M.C., partenera sa, a fost citată să compară. În opinia sa, nu este   ceva obișnuit să fie audiat un singur martor al apărării într-un proces atât de   complex precum cel îndreptat împotriva sa. Subliniază că a solicitat instanței   să îi audieze pe martorii apărării V.T. și M.I., pentru a susține afirmațiile sale   potrivit cărora S.R.I. era implicat în faptele care i se imputau. Potrivit   reclamantului, instanțele naționale nu au depus diligența necesară pentru   identificarea acestor martori.   158. Referindu-se la faptele relevante ale cauzei, Guvernul consideră că   Tribunalul București a făcut toate demersurile necesare pentru identificarea   martorilor M.I. și V.T. Subliniază că reclamantul nu a dat instanțelor   naționale informații care să poată conduce la identificarea acestor persoane și     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   că a avut posibilitatea de a-și apăra cauza prin alte mijloace de probă.   Constată, de asemenea, că apărătorii reclamantului au avut posibilitatea de a   pune întrebări celorlalți martori care s-au înfățișat la proces și au participat la   reconstituirea faptei. Prin urmare, consideră că principiul egalității armelor a   fost respectat.   2) Motivarea Curții   159. Curtea reamintește pentru început că admisibilitatea probelor intră în   primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu,   instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele   administrate de acestea. Sarcina încredințată Curții de Convenție nu este de a   decide dacă declarațiile martorilor au fost în mod corect admise ca probe, ci   de a verifica dacă a fost echitabil în ansamblu procesul pe care îl examinează,   inclusiv modul în care s-au administrat probele [Van Mechelen și alții   împotriva Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri și   decizii 1997-III; și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12   februarie 2004].   160. De asemenea, Curtea amintește că art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă   în seama instanțelor naționale, tot în principiu, sarcina de a judeca utilitatea   unei propuneri de probă cu martori. Acest articol nu impune citarea și punerea   de întrebări oricărui martor al apărării: după cum subliniază sintagma „în   aceleași condiții”, scopul său esențial este deplina egalitate a armelor în   materie. Cu toate acestea, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul”   nu a fost în măsură să întrebe un anumit martor al apărării; de asemenea, este   necesar ca persoana în cauză să facă probabil argumentul că citarea   martorului respectiv este necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul de   a-i pune întrebări a prejudiciat dreptul la apărare (Vaturi împotriva Franței,   nr. 75699/01, pct. 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai circumstanțe   excepționale pot determina Curtea să concluzioneze că neaudierea unei   persoane în calitate de martor este incompatibilă cu art. 6 (Bricmont împotriva   Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158; și Destrehem împotriva Franței,   nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004).   161. În prezenta cauză, reclamantul se plânge că instanțele naționale nu au   audiat doi martori ai apărării, respectiv M.I. și V.T., martori pe care i-a   considerat importanți pentru apărarea sa. De asemenea, Curtea observă că,   astfel cum reiese din situația în fapt, reclamantul a susținut că faptele pentru   care a fost urmărit penal erau opera celor de la S.R.I. Cererea sa adresată   instanțelor pentru audierea martorilor M.I. și V.T. urmărea să dovedească   legăturile sale cu S.R.I.   162. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a dat instanțelor   naționale informații care să conduce la identificarea acestor persoane (supra,   pct. 48, 52 și 53). În opinia Curții, reclamantului îi revine sarcina de a da un   minim de informații cu privire la persoana martorului pentru ca instanța să   poată face demersuri pentru a reuși identificarea acestuia.     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   163. În acest context, Curtea ia act de faptul că instanțele naționale au   depus eforturi semnificative pentru a reuși identificarea și citarea martorilor   în cauză. Se impune constatarea că parchetul a făcut demersuri pentru   identificarea lui M.I. (supra, pct. 42) și că Tribunalul București a amânat în   mai multe rânduri termenele de judecată pentru a afla adresa lui V.T. (supra,   pct. 50, 53 și 55). Pe de altă parte, instanțele naționale au respins cererea   reclamantului de a pune întrebări acestor martori cu motivarea că s-a dovedit   imposibilă aflarea adreselor corecte ale acestora, subliniind în același timp că   reclamantul ar fi putut dovedi legăturile sale cu S.R.I. prin orice alte mijloace   de probă (supra, pct. 51 și 57; și a contrario Tarău împotriva României,   nr. 3584/02, pct.75, 24 februarie 2009).   164. În aceste condiții, Curtea nu consideră necesar să emită presupuneri   dacă audierile solicitate de reclamant erau sau nu decisive, în măsura în care   consideră că instanțele naționale au făcut demersuri suficiente pentru   identificarea martorilor citați. În plus, Curtea constată că reclamantul a putut   obține audierea, în cursul procesului, a unui martor ales de el (a contrario   Vaturi, citată anterior, pct. 58 și Tarău, citată anterior, pct. 76) și să depună   înscrisuri la dosar. În final, constată că reclamantul a avut posibilitatea să   conteste afirmațiile martorilor acuzării și alte probe din dosarul cauzei.   165. Prin urmare, în opinia Curții, reclamantul a avut posibilitatea să își   exercite în mod adecvat și suficient dreptul la apărare. În definitiv,   examinarea procesului în ansamblu nu evidențiază în prezenta cauză un   dezechilibru care prejudiciază exercitării dreptului la apărare al   reclamantului.   Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să fie respins   în conformitate cu art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.   V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN   CONVENȚIE   166. Prin scrisoarea din 10 martie 2009, reclamantul a susținut că   interzicerea exercitării drepturilor părintești față de copilul său minor, ca   pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a încălcat dreptul la respectarea   vieții sale de familie garantat de art. 8 din Convenție, care prevede   următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a   domiciliului său și a corespondenței sale.   2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în   măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-   o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,   bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea   sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   A. Argumentele părților   167. Guvernul susține că acest capăt de cerere este inadmisibil pentru   neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că, în cursul procesului   penal îndreptat împotriva reclamantului, dispozițiile relevante ale Codului   penal privind pedepsele accesorii au fost modificate prin Legea nr. 278/2006,   care a intrat în vigoare la 11 august 2006. Potrivit noilor dispoziții, aplicarea   pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d)   este lăsată acum la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul   penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Guvernul consideră că, în aceste   condiții, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțelor naționale în apel și în   recurs lipsa de justificare a pedepsei accesorii aplicate.   168. Reclamantul consideră că dreptul intern nu îi oferea o cale de atac   eficientă pentru a contesta aplicarea automată a pedepsei accesorii constând   în interzicerea exercitării drepturilor sale părintești. Arată că modificările   aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006 au intrat în vigoare abia la 11   august 2006, adică în ultima fază a procesului. În plus, potrivit reclamantului,   era la latitudinea instanțelor naționale să aplice dispozițiile mai favorabile   inculpatului, acesta din urmă neputând să solicite instanțelor să le aplice. Însă   instanțele naționale care au judecat apelul și recursul au ignorat modificările   legislative introduse de legea sus-menționată și au aplicat automat pedeapsa   accesorie.   B. Motivarea Curții   169. Curtea amintește că dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd   epuizarea doar a căilor de atac care în același timp sunt în legătură cu   încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-   un grad suficient de certitudine nu doar în teorie, ci și în practică, în caz   contrar neavând eficacitatea și accesibilitatea necesare (Akdivar și alții, citată   anterior, pct. 66; și Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, pct. 38,   Culegere de hotărâri și decizii, 1998-I). În plus, anumite circumstanțe   speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne de   care dispune (Selmouni, citată anterior, pct. 75). Totuși, Curtea subliniază că   simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei căi de   atac care nu este în mod clar sortită eșecului nu constituie un motiv valabil   pentru a justifica neexercitarea căilor de atac interne [Brusco împotriva Italiei   (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX]. Dimpotrivă, este oportună sesizarea   instanței competente pentru a-i permite să dezvolte drepturile exercitându-și   competența de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis, Spencer împotriva   Regatului Unit, nr. 28851/95 și 28852/95, decizia Comisiei din 16 ianuarie   1998, DR 92, pag. 56; și Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01,   pct. 221, 24 iunie 2008].     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   170. Curtea amintește că reclamantul invocă, în speță, o atingere adusă   dreptului său la viața de familie ca urmare a interzicerii automate a exercitării   drepturilor sale părintești, ca pedeapsă accesorie la pedeapsa sa privativă de   libertate. Pedeapsa accesorie a intrat în vigoare în urma condamnării   definitive a reclamantului.   171. Curtea amintește că, în cauzele îndreptate împotriva României, a   statuat deja că este contrar art. 8 din Convenție sistemul legislativ care   permite interzicerea exercitării drepturilor părintești aplicată în mod absolut   ca pedeapsă accesorie oricărei persoane care execută pedeapsa închisorii, fără   ca instanțele să verifice măsura și fără a lua în considerare tipul infracțiunii și   interesul minorilor (Sabou și Pârcălab împotriva României, nr. 46572/99,   pct. 46-49, 28 septembrie 2004; Iordache împotriva României, nr. 6817/02,   pct. 57-67, 14 octombrie 2008; Calmanovici împotriva României,   nr. 42250/02, pct. 143-145, 1 iulie 2008; Viorel Burzo, citată anterior,   pct. 131-132). De asemenea, a constatat că părțile în cauză nu dispuneau de o   cale de atac efectivă în dreptul intern pentru a contesta aplicarea automată a   interzicerii exercitării drepturilor părintești (Sabou și Pârcălab, citată   anterior, pct. 52-56).   172. Cu toate acestea, Curtea constată că Legea nr. 278/2006, care a intrat   în vigoare la 11 august 2006, a adus modificări Codului penal. Astfel, art. 71   din acest cod a fost modificat, aplicarea pedepsei accesorii care consta în   interzicerea exercitării drepturilor părintești fiind de acum încolo lăsată la   aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul penal îndreptat   împotriva persoanei în cauză (supra, pct. 81).   173. În ceea ce privește eficacitatea unei astfel de căi de atac, trebuie   remarcat că, în conformitate cu noul text al art. 71 C. pen., pentru aplicarea   unei astfel de pedepse, instanțele naționale trebuie să țină seama de natura și   gravitatea infracțiunilor, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și   de interesele copilului. Prin urmare, nu mai este vorba de o aplicare automată   a pedepsei accesorii, instanțele naționale fiind competente să examineze de la   caz la caz dacă se impune pedeapsa respectivă. Astfel, Curtea constată că   aceste modificări aveau ca scop să confere un caracter efectiv la nivel intern   aplicării criteriilor consacrate de jurisprudența Curții (supra, pct. 171).   174. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu există niciun motiv să   considere că modificările aduse prin Legea nr. 278/2006 nu i-ar oferi   reclamantului posibilitatea de a obține reparații pentru capătul său de cerere   sau că nu ar avea o șansă rezonabilă de succes. Modificările aduse Codului   penal se încadrează în logica de a permite organelor statului pârât să repare   încălcările cerințelor de respectare a dreptului la familie.   175. Subliniind încă o dată rolul său subsidiar în raport cu sistemele   naționale de garantare a drepturilor omului (Handyside împotriva Regatului   Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24) și deși este de dorit ca   instanțele naționale să aplice cu strictețe noile dispoziții legale favorabile   inculpatului, Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziție o dispoziție     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   legală care îi permitea să dea instanțelor posibilitatea să remedieze, la nivel   național, pretinsa încălcare a Convenției. În plus, nu a fost identificată nicio   circumstanță excepțională care să îl scutească pe reclamant de obligația de a   epuiza căile de atac în discuție.   176. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru   neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și § 4 din Convenție.   VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI   177. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge în cele din   urmă de respingerea, de către Tribunalul București, prin decizia din 21   decembrie 2004, a recursului său împotriva sentinței Judecătoriei București   din 15 octombrie 2004 (supra, pct. 26). În plus, acesta se plânge că doamna   judecător C.J., care a făcut parte din completul de judecată al Înaltei Curți de   Casație și Justiție care a pronunțat decizia penală nr. 975 din 22 februarie   2007, cunoștea deja cauza deoarece participase la pronunțarea deciziei penale   nr. 4333 din 5 iulie 2006. S-a plâns, de asemenea, că urmărirea penală a fost   efectuată de Parchetul Militar, care, în opinia sa, nu avea competență ratione   materiae.   178. Ținând seama de toate elementele de care dispune, și în măsura în   care este competentă să judece acuzațiile formulate, Curtea nu constată nici o   aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele din   Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să   fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.   VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE   179. Art. 41 din Convenție prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale   și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare   incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul,   o reparație echitabilă.”   A. Prejudiciu   180. Reclamantul solicită 4 160 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral   pe care susține că l-a suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate   de art. 3, 5, 6 și 8 din Convenție.   181. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între   pretinsele încălcări și prejudiciul moral pretins care, de altfel, nu a fost probat.   Acesta consideră că o posibilă hotărâre a Curții ar putea constitui ea însăși o   reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   că l-a suferit și că, în orice caz, cererea sa este excesivă în raport cu   jurisprudența Curții în materie.   182. Curtea subliniază că singura bază de reținut pentru acordarea unei   reparații echitabile constă, în speță, în încălcarea art. 3 din Convenție.   Consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca   urmare a condițiilor de detenție din Penitenciarul București-Jilava și a   regimului penitenciar la care a fost supus. Pronunțându-se în echitate, în   conformitate cu art. 41 din Convenție, trebuie să i se acorde reclamantului 14   EUR cu titlu de prejudiciu moral.   B. Cheltuieli de judecată   183. Reclamantul solicită 4 420,58 EUR pentru cheltuielile de judecată   suportate în fața Curții, din care 4 120,58 EUR reprezintă onorariul avocatului   și 300 EUR costurile de corespondență ale APADOR-CH. În contractul de   asistență judiciară încheiat între reclamant și avocatul său se precizează că   suma acordată de Curte pentru onorariu se va plăti direct acestuia din urmă.   Reclamantul a depus la dosar un centralizator cu numărul de ore lucrate de   avocatul său și contractul de asistență judiciară.   184. Guvernul consideră că onorariul avocatului nu are un cuantum   rezonabil. Subliniază, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat niciun   document justificativ pentru suma de 300 EUR solicitată în legătură cu   corespondența.   185. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține   rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește   caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora. În speță, având   în vedere natura cauzei, documentele pe care le deține și criteriile menționate   anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 120 EUR pentru onorariul   avocatului, care se plătește direct doamnei Diana Hatneanu, precum și suma   de 300 EUR pentru cheltuielile de judecată față de APADOR-CH (Cobzaru   împotriva României, nr. 48254/99, pct. 111, 26 iulie 2007).   C. Dobânzi moratorii   186. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze   pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală   Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA     HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate   art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;   2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește   clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși;   3. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește regimul   penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale în   categoria deținuților periculoși;   4. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește   condițiile de detenție din Penitenciarul București-Jilava;   5. Hotărăște   a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data   rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din   Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională   la rata de schimb aplicabilă la data plății:   i. 14 000 EUR (paisprezece mii de euro) reclamantului, plus orice   sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral,   ii. 4 120 EUR (patru mii o sută douăzeci de euro), plus orice sumă   care poate fi datorată ca impozit de către reclamant, pentru   cheltuielile de judecată, care se plătesc direct reprezentantei sale,   doamna Diana Hatneanu;   iii. 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată   cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată,   care se plătesc direct reprezentantei sale, APADOR-CH;   b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,   aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata   dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală   Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei   puncte procentuale;   6. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte   capete de cerere.   Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 iunie 2010, în   temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.   Santiago Quesada   Grefier   Josep Casadevall   Președinte   38