35671/97

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.   ©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and R.A. „Monitorul Oficial” (www.monitoruloficial.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.       Emitent: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 573 din 21 august 2007 HOTĂRÂRE din 6 aprilie 2006 în Cauza Lindner şi Hammermayer împotriva României (soluţionare amiabilă) În Cauza Lindner şi Hammermayer împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în Marea Camera, compusă din: domnii L. Wildhaber, preşedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, Sir Nicolas Bratza, domnii G. Bonello, C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnii J. Hedigan, M. Pellonpaa, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, domnii L. Garlicki, I. Borrego Borrego, doamna E. Fura-Sandstrom, domnul K. Hajiyev, doamna R. Jaeger, judecători, şi domnul T. L. Early, grefier adjunct al Marii Camere, după ce a deliberat în Camera de consiliu în 29 martie 2006, pronunţă hotărârea de faţă, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 35.671/97) îndreptată împotriva României şi în care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Alexandru Lindner şi doamna Cristina Hammermayer (reclamanţii), s-au plâns Comisiei Europene a Drepturilor Omului în data de 9 aprilie 1997, în baza fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de către domnul A. Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul sau, doamna B. Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii s-au plâns în special de faptul că refuzul exprimat în data de 14 octombrie 1996 de către Curtea de Apel Bucureşti de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare contravine art. 6 din Convenţie. În plus, ei s-au plâns că aceasta hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului adiţional nr. 11 la Convenţie (art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11). 5. Ea a fost atribuită Secţiei I a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei secţii, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament. 6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a II-a, remaniată cum s-a precizat mai sus (art. 52 alin. 1 din Regulament). Camera a fost compusă din domnul J.-P. Costa, preşedinte, domnii A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze şi doamna A. Mularoni, judecători, precum şi doamna S. Dolle, grefier de secţie. 7. Printr-o hotărâre din 3 decembrie 2002, Curtea, examinând atât admisibilitatea, cât şi fondul cauzei (art. 29 alin. 3 din Convenţie), a declarat cererea parţial admisibilă şi a stabilit în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, determinată de negarea dreptului de acces la un tribunal, precum şi că nu a existat o încălcare a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, de vreme ce reclamanţii nu erau deţinătorii unui bun în sensul acestui articol. Ea a stabilit de asemenea că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor 5.000 de euro (EUR), cu titlu de daune morale, şi 400 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli. 8. În data de 13 decembrie 2002, reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în baza art. 43 din Convenţie şi art. 73 din Regulamentul Curţii. 9. În data de 24 septembrie 2003, Colegiul Marii Camere a admis aceasta cerere. 10. Compunerea Marii Camere a fost stabilită conform art. 27 alin. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 24 din Regulamentul Curţii. 11. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus un memoriu privind fondul cauzei; în plus, cei dintâi au transmis un memoriu că răspuns la cel depus de Guvern. 12. O audiere prevăzută iniţial pentru data de 24 iunie 2004 a fost amânată deoarece unele proceduri relevante erau în desfăşurare în faţa instanţelor interne. Fixată pentru data de 7 decembrie 2005, audierea a fost din nou amânată, părţile fiind implicate activ, cu asistenţa grefierului, în căutarea unei soluţionări amiabile a cauzei [art. 38 alin. 1 b) din Convenţie]. Părţile au primit că termen limită data de 27 februarie 2006 pentru a ajunge la un acord, în caz contrar o nouă audiere urmând a avea loc în data de 29 martie 2006. 13. ca urmare a corespondenţei între grefier şi părţi, Curtea a primit de la Guvern şi reclamanţi în datele de 21 februarie, respectiv 22 februarie 2006, declaraţii oficiale semnate prin care părţile acceptau o soluţionare amiabilă a cauzei. 14. În consecinţă, audierea fixată pentru data de 29 martie a fost anulată în data de 7 martie 2006. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 15. La 2 octombrie 1939, mama reclamanţilor a devenit proprietara unei case aflate în Bucureşti, compusă din 3 apartamente, şi a unei suprafeţe de teren de 301 mp. În data de 30 martie 1948, ea a vândut unul din cele 3 apartamente lui L.N. 16. În 1975, ea a emigrat în Germania, unde a decedat în 1985. 17. În data de 18 septembrie 1975, în baza Decretului nr. 223/1974, statul a confiscat imobilul mamei reclamanţilor, fără a se plăti vreo despăgubire. Decizia confiscării nu a fost niciodată comunicată mamei reclamanţilor, astfel încât aceasta nu a cunoscut niciodată motivele sau baza legală a acestei confiscări. A. Acţiunea în revendicarea proprietăţii 18. În data de 27 iulie 1992, reclamanţii, în calitate de moştenitori, s-au adresat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o cerere de anulare a deciziei de confiscare a imobilului, pârâţi fiind Primăria Municipiului Bucureşti şi, respectiv, Societatea H., administrator al locuinţelor de stat. Reclamanţii au arătat că mama lor a fost proprietara imobilului şi că statul intrase în stăpânirea lui prevalându-se de Decretul de confiscare nr. 223/1974, dar că aceasta privare de proprietate era ilegală deoarece decizia administrativă privind confiscarea nu a fost niciodată comunicată mamei lor. 19. Printr-o sentinţă din 28 septembrie 1995, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor, considerând că decizia administrativă de confiscare în favoarea statului încălcase dispoziţiile legale interne şi internaţionale în vigoare la momentul respectiv, în special art. 36 din Constituţia din 1965 şi art. 480 din Codul civil. În consecinţă, instanţa a stabilit că statul nu obţinuse legal dreptul de proprietate şi că reclamanţii erau proprietarii legitimi. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat decizia de confiscare şi a dispus restituirea imobilului către reclamanţi. 20. Apelul Primăriei Municipiului Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins de către Tribunalul Bucureşti printr-o hotărâre executorie din 17 mai 1996. 21. Primăria a formulat apoi recurs la Curtea de Apel Bucureşti. Printr-o hotărâre din 14 octombrie 1996, aceasta din urma a admis recursul şi a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. Curtea de Apel Bucureşti a constatat că imobilul revendicat intrase în proprietatea statului pe baza Deciziei primăriei din 18 septembrie 1975 şi a hotărât că, pentru a obţine restituirea sau, după caz, o despăgubire, reclamanţii puteau să se prevaleze doar de dispoziţiile legislaţiei în materia restituirii bunurilor naţionalizate. 20. În 20 decembrie 1996, statul a vândut unul dintre cele două apartamente care compun bunul litigios fostului chiriaş, V.V.S. B. Acţiunea în restituire introdusă în baza Legii nr. 10/2001 23. În data de 26 aprilie 2001, în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti o notificare pentru restituirea în natură a celor două apartamente. 24. Primăria a refuzat să restituie apartamentul vândut în data de 20 decembrie 1996 (apartamentul nr. 2). 25. Apartamentul nr. 1 a fost restituit reclamanţilor printr-o decizie din data de 15 februarie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti. C. Acţiunea în constatarea nulităţii vânzării apartamentului nr. 2 26. La 12 august 2002, reclamanţii s-au adresat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în constatarea nulităţii Contractului de vânzare încheiat de stat în data de 20 decembrie 1996 cu V.V.S., fostul chiriaş. 27. Printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă din 7 septembrie 2005, pronunţată în ultimă instanţa, după un apel şi un recurs, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că reclamanţii erau proprietarii apartamentului nr. 2 şi a constatat nulitatea vânzării acestui apartament. Instanţa a hotărât restituirea apartamentului către reclamanţi. 28. La o dată care nu a fost precizată, cumpărătorul apartamentului, V.V.S., a introdus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o contestaţie în anulare, cale de atac extraordinară ce viza anularea Hotărârii din 7 septembrie 2005. În acest moment, procedura este în desfăşurare în faţa Curţii de Apel Bucureşti, fiind fixat un termen pentru data de 28 martie 2006. II. Dreptul şi practica internă pertinente 29. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII) şi Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005). 30. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, ale cărei pasaje relevante sunt citate în cauza mai sus menţionată Străin şi alţii, a fost modificată prin Legea nr. 247, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 22 iulie 2005. Noua lege diversifică formele de reparaţie, permiţând beneficiarilor să aleagă între o indemnizaţie sub forma de bunuri şi servicii sau o reparaţie pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei. În plus, Legea nr. 247/2005 precizează, în titlul VII, modul în care sunt stabilite şi plătite despăgubirile pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul statului. ÎN DREPT 31. În data de 21 februarie 2006, Curtea a primit de la Guvern declaraţia următoare: „1. Declar că Guvernul român se oferă să plătească reclamanţilor suma totală de 8.600 euro (opt mii şase sute euro), în scopul soluţionării pe cale amiabilă a plângerii lor înregistrate sub numărul 35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere. Această sumă, care include şi cheltuielile de judecată aferente cauzei, va fi scutită de impozit şi va fi plătită în euro, convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă în ziua efectuării plăţii, într-un cont bancar indicat de către reclamanţi şi/sau de către reprezentantul lor autorizat corespunzător, într-o perioadă de 3 luni de la data comunicării hotărârii Marii Camere, în conformitate cu art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Începând de la expirarea perioadei de mai sus şi până la plata propriu-zisă, suma respectivă va fi majorată cu o dobândă simplă într-un procent egal cu cel al facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene practicate în această perioadă, procent majorat cu trei puncte procentuale. 2. Aceasta plată, împreună cu deciziile judiciară şi administrativă interne (Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006) care au dispus restituirea către reclamanţi a bunurilor care formează obiectul cererii amintite, reprezintă reglementarea definitivă a cauzei. 3. În plus, Guvernul se angajează să pună efectiv în executare deciziile judiciară şi administrativă amintite pentru a asigura reclamanţilor exercitarea dreptului lor asupra totalităţii bunurilor în chestiune. 4. Aceasta declaraţie nu echivalează în niciun fel cu o recunoaştere din partea Guvernului a unei violări a Convenţiei alta decât cea constatată de către Curtea prin Hotărârea sa din 3 decembrie 2002. 5. Guvernul consideră că supravegherea pe care o va exercita Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în privinţa executării hotărârii pronunţate în aceasta cauza de către Curte constituie un mecanism adecvat pentru a se asigura că vor continua să fie aduse îmbunătăţiri în ceea ce priveşte problemele ridicate de prezenta cauza.” 32. În data de 22 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declaraţie, semnată de către reclamanţi: „1. Subsemnaţii, Alexandru Lindner şi Cristina Hammermayer, luăm la cunoştinţă că Guvernul român este dispus sa ne plătească suma totală de 8.600 euro (opt mii şase sute euro) în vederea soluţionării pe cale amiabilă a cererii noastre înregistrate cu numărul 35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere. Această sumă, care acoperă prejudiciul material şi moral eventual, precum şi cheltuielile de judecată aferente cauzei, va fi plătită în euro, convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă în ziua plăţii, într-un cont bancar indicat de către noi sau de către reprezentantul nostru. Ea va fi scutită de impozit şi plătită într-o perioadă de 3 luni de la data hotărârii pronunţate de Marea Camera în conformitate cu art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. După expirarea acestei perioade şi până la plata efectivă, suma în cauza va fi majorată cu o dobândă simplă într-un procent egal cu cel al facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene practicate în această perioadă, procent majorat cu trei puncte procentuale. 2. Noi acceptăm aceasta propunere şi renunţăm la intentarea oricărei alte acţiuni împotriva României privind faptele aflate la originea cererii menţionate. Noi declarăm că această plată, împreună cu deciziile judiciară şi administrativă interne (Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006), care au dispus sa ni se restituie bunurile care au făcut obiectul cererii menţionate, reprezintă soluţionarea definitivă a cauzei. 3. De asemenea, luăm notă că Guvernul se angajează să pună integral în executare deciziile judiciară şi administrativă menţionate. 4. Facem prezenta declaraţie în cadrul soluţionării pe cale amiabilă încheiată între Guvern şi noi.” 33. Curtea ia act de soluţionarea pe cale amiabilă la care au ajuns părţile (art. 39 din Convenţie). Curtea reţine că, de la pronunţarea Hotărârii Camerei din 3 decembrie 2002, reclamanţii au obţinut restituirea bunului care face obiectul prezentei plângeri (paragrafele 25 şi 27 de mai sus). De asemenea, se reţine adoptarea unei noi legi privind restituirea imobilelor, Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, care diversifică formele de reparaţie şi prevede că despăgubirea, atunci când bunul nu poate fi restituit în natură, trebuie să fie echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului în momentul plăţii sumei (paragraful 30 de mai sus). În plus, Curtea observă că ea a precizat deja natura şi amploarea obligaţiilor care revin statului pârât în cauze privind fie întârzieri în obţinerea de hotărâri judecătoreşti definitive care soluţionează litigii având că obiect ilegalitatea confiscărilor dispuse de fostul regim comunist sau imposibilitatea de a obţine asemenea decizii (Brumărescu, precitată, § 65), fie vânzarea de către stat unor terţi a bunurilor astfel confiscate (Străin şi alţii, precitată, §§ 39-59). Problema executării acestor obligaţii este actualmente în atenţia Comitetului Miniştrilor. 34. Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 37 alin. 1 b) din Convenţie, ea poate hotărî să radieze o cerere de pe rolul Curţii în orice stadiu al procedurii dacă se consideră că litigiul a fost soluţionat. 35. În plus, Curtea consideră că soluţionarea cauzei este conformă cerinţei respectării drepturilor omului astfel cum sunt ele recunoscute de Convenţie şi de protocoalele sale (art. 37 alin. 1 teza finală din Convenţie şi art. 62 alin. 3 din Regulamentul Curţii). 36. În consecinţă, sunt întrunite condiţiile pentru radierea cauzei de pe rol. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA 1. ia notă de termenii soluţionării pe cale amiabilă şi de modalităţile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor enunţate (art. 43 alin. 3 din Regulamentul Curţii); 2. hotărăşte sa radieze cauza de pe rol. Redactată în franceză şi în engleză, apoi comunicată în scris în data de 6 aprilie 2006 în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. Preşedinte, Luzius Wildhaber Grefier adjunct, T. L. Early